Imagine ilustrativă – Istoria
Urmele unui fort roman au fost scoase la lumină în nordul comitatului Pembrokeshire de echipa condusă de Mark Merrony, arheolog la Universitatea Oxford. Cercetătorul propune că fortificația ar fi fost întemeiată între anii 74 și 78 e.n., în timpul guvernatorului roman al Britaniei Sextus Julius Frontinus. Monedele găsite aici sunt însă din secolul al IV-lea, perioada în care a trăit împăratul Magnus Maximus, asociat ulterior cu o legendă galeză.
Potrivit Smithsonian Magazine, Merrony a remarcat situl în 2024, pe când mergea cu bicicleta: din sol ieșea un fragment triunghiular de piatră care semăna cu o placă romană de acoperiș. După ce l-a scos, a putut observa forma hexagonală, cu un vârf prelungit. Atribuirea fortului perioadei 74-78 e.n. reprezintă interpretarea arheologului; datarea monedelor privește obiectele descoperite, nu momentul construirii fortificației.
Săpăturile au scos la iveală podele și un drum roman
Primele cercetări au sugerat o suprafață de până la trei hectare, suficientă pentru aproximativ 500 de soldați. În cei doi ani de la identificarea locului, echipa a făcut un studiu geofizic, adică o investigare a subsolului fără săparea întregii suprafețe, urmat de săpături de probă.
La începutul lui septembrie, arheologii au identificat baze de podele realizate din lut, în care se păstrau resturi de blocuri subțiri de piatră. Au mai apărut traseul unui drum roman, un cuptor și o pardoseală ale cărei caracteristici corespund celor ale unui grânar roman, o clădire pentru depozitarea cerealelor.
Inventarul descoperirilor cuprinde:
- monede din secolul al IV-lea;
- un stilus de fier, instrument pentru scris;
- o piesă de joc;
- fragmente de țiglă ceramică;
- cioburi de vase ceramice;
- o fusaiolă, piesă folosită la tors.
Merrony consideră că ansamblul vestigiilor indică un fort auxiliar construit din lemn, o fortificație pentru trupe auxiliare ale armatei romane. În interpretarea sa, descoperirile întăresc ipoteza că prezența romană în această regiune a fost mai importantă decât se considera până acum.
Povestea medievală plasează tabăra pe Frenni Fawr
Legătura cu Magnus Maximus pornește de la Mabinogion, o colecție de 11 povestiri medievale. Aici, personajul Macsen Wledig este un împărat roman urmărit de imaginea unei femei necunoscute, pe care o vede numai în somn. Căutarea îl conduce în insulele britanice, unde femeia trăiește împreună cu familia ei.
În schimbul căsătoriei, viitoarea împărăteasă îi cere să cucerească pentru tatăl ei Britania, împreună cu trei insule învecinate. Povestirea îl duce apoi pe Macsen pe Frenni Fawr, în actualul Pembrokeshire.
În traducerea din secolul al XIX-lea a Mabinogion, citată de Smithsonian Magazine, episodul este descris astfel, în traducere: „Acolo și-a ridicat împăratul cortul. Iar locul acelei tabere se numește Cadair Maxen până în ziua de azi.”
Despre apropierea dintre locul din poveste și fortificația cercetată, Mark Merrony, arheolog la Universitatea Oxford, a declarat pentru The Guardian, în traducere: „Dacă Magnus Maximus a fost acolo, trebuie să fi fost și o armată. Este o zonă foarte izolată, dar povestea menționează vârful cel mai estic al dealurilor Preseli, exact unde se află acest sit. Prezența unui fort auxiliar roman puternic fortificat ar putea ajuta la dezlegarea misterului unei legende din Mabinogion care dăinuie de aproape 1.700 de ani.”
Arheologul nu îi atribuie lui Maximus construirea fortului. Ipoteza sa este că împăratul ar fi putut folosi o fortificație existentă de câteva secole. Merrony își sprijină argumentul pe poziția sitului, vizibil de pe vârf, și pe efortul necesar ridicării unei tabere temporare: armata romană săpa în jurul acesteia un șanț cu un contur asemănător unei cărți de joc, chiar și pentru opriri de câteva nopți.
În The Conversation, Merrony și-a formulat interpretarea astfel, în traducere: „Descoperirea reprezintă o îmbinare extraordinară între mit și realitate și arată că folclorul se sprijină adesea pe fapte.”
Magnus Maximus a devenit împărat în anul 383 e.n.
Personajul Macsen Wledig are la origine un conducător real. Magnus Maximus provenea din Hispania și comanda soldați romani în luptele împotriva picților și scoților. În 383 e.n., trupele l-au proclamat împărat în Apus în locul lui Grațian, conducătorul nepopular care deținea oficial titlul.
Grațian a încercat să recâștige puterea, dar a fost învins pe câmpul de luptă, iar Maximus și-a consolidat pretenția la tron. Ulterior, acesta l-a provocat și pe Valentinian al II-lea, coîmpăratul lui Grațian. Teodosiu I, împăratul din Răsărit, a intervenit, l-a înfrânt pe Maximus, iar în 388 e.n. acesta a fost capturat și executat.
Împărțirea autorității imperiale avea un precedent în sistemul instituit de Dioclețian la sfârșitul secolului al III-lea. Numit tetrarhie, acesta distribuia conducerea între mai mulți împărați, fiecare răspunzând de anumite teritorii. Separarea dintre Răsărit și Apus a devenit oficială în 395 e.n., când cei doi fii ai lui Teodosiu I au moștenit fiecare câte o jumătate a imperiului.
Mark Humphries, specialist în studii clasice la Universitatea Swansea din Țara Galilor, explica în 2022 că idealul era conducerea în armonie a celor două părți, deși relațiile dintre ele treceau uneori prin tensiuni și se puteau destrăma.
Geoffrey of Monmouth l-a transformat pe Maximus într-un rege al Britaniei
În secolul al XII-lea, cronicarul englez Geoffrey of Monmouth a prelucrat viața lui Maximus în Istoria regilor Britaniei. În această versiune, împăratul devine rege creștin al Britaniei după căsătoria cu o prințesă galeză, identificată tradițional drept Elen Luyddog.
Într-un eseu din 1983, politicianul și autorul galez Gwynfor Evans explica rolul acestei imagini de roman creștin și celt: ea îl lega pe Maximus de vechea ordine și de cea nouă. Evans atribuia povestitorilor galezi transformarea biografiei sale într-o legendă în care Macsen Wledig ocupa un loc depășit numai de Arthur.
