Școala din Atena, fresca care a făcut din filosofie o scenă a Renașterii

Imagine: Maksim Sokolov (maxergon.com), CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

Într-o încăpere din Palatul Apostolic, pe un perete al Stanza della Segnatura, Rafael a pus în mișcare o adunare care nu a existat niciodată în realitate și care totuși pare inevitabilă. Platon și Aristotel merg unul lângă altul, chiar în punctul central al perspectivei. În jurul lor, filosofi, matematicieni și savanți ai Antichității discută, arată, scriu, măsoară, ascultă. Nimic nu e inert. Totul e gândire pusă în gest.

Aceasta este forța Școlii din Atena. Nu doar subiectul, ci felul în care a fost făcut subiectul vizibil. Filosofia, disciplină a ideilor, capătă trup, spațiu și ordine. Rafael nu oferă o simplă galerie de figuri ilustre, ci construiește o imagine despre cunoaștere însăși, una care a fost privită mult timp drept „capodopera lui Rafael și întruchiparea perfectă a spiritului clasic al Renașterii”.

Fresca a fost pictată între 1509 și 1511, în cadrul marii comenzi primite de artist de la papa Iulius al II-lea pentru decorarea camerelor numite astăzi Stanze di Raffaello. Școala din Atena reprezintă Filosofia și face parte dintr-un ansamblu în care fiecare perete al încăperii era consacrat unei mari ramuri a cunoașterii. Dar, dincolo de programul erudit, opera trăiește prin altceva: prin întâlnirea dintre ambiția intelectuală a curiei romane și talentul unui artist capabil să transforme abstracția în prezență.

Un papă, o încăpere și o alegere decisivă

Povestea începe cu o hotărâre a papei Iulius al II-lea. După ce a devenit pontif, el a ales să nu folosească apartamentele predecesorului său, Pius al III-lea. A preferat alte camere, aflate la etajul superior, realizate pe vremea lui Nicolae al V-lea și Pius al II-lea, la mijlocul secolului al XV-lea. Aceste încăperi fuseseră deja decorate de artiști din Italia centrală, printre care și Piero della Francesca.

Iulius al II-lea a vrut însă altceva. A chemat un grup de artiști pentru a le redecora, iar în ultimele luni ale anului 1508 li s-a alăturat și Raffaello Sanzio. Potrivit relatării lui Vasari, papa a fost atât de impresionat de probele de pictură ale artistului, încât i-a încredințat redecorarea întregului apartament, distrugând ceea ce fusese făcut înainte. Tot Vasari spune că lui Rafael i-a părut foarte rău să vadă distruse părțile pictate de Piero della Francesca, al căror subiect nu mai este cunoscut.

Aici se vede deja miza. Nu era vorba doar despre împodobirea unor camere, ci despre impunerea unui nou program vizual, pe măsura unei curți papale care voia să-și exprime autoritatea și cultura. Iar Rafael, foarte tânăr, a fost împins în centrul acestei operațiuni.

Prima încăpere decorată a fost Stanza della Segnatura. Tema ei privea ordinea ideală a culturii umaniste, împărțită în teologie, filozofie, poezie și jurisprudență, câte un perete pentru fiecare. Dispunerea aceasta a făcut pe mulți să creadă că încăperea fusese gândită inițial ca parte a unei biblioteci și ca studiu privat pentru pontif, deși nu există documente care să confirme acest lucru. După finalizare, aici a fost stabilită Curtea „Signatura Gratiae et Iustitiae”, de la care încăperea și-a luat apoi numele.

Lucrul a început de la boltă și a continuat spre pereți. Pe zidul de est a fost reprezentată Disputa del Sacramento, iar pe zidul de vest, Școala din Atena. În ordinea lucrărilor din cameră, fresca dedicată Filosofiei a fost probabil a treia terminată, după Disputa și Parnasul.

Filozofia intră în scenă

Titlul sub care fresca este cunoscută astăzi nu este cel dat de Rafael. Subiectul ei este, de fapt, „Filozofia”, sau mai precis filozofia greacă antică. Deasupra se află un tondo cu inscripția „Causarum Cognitio”, adică ideea cunoașterii cauzelor. În ansamblul încăperii, fiecare mare domeniu al cunoașterii era marcat sus printr-o figură feminină între nori, însoțită de putti care poartă formule precum „Urmărește Cunoștința Cauzelor”, „Inspirația Divină”, „Cunoștința Lucrurilor Divine” și „Fiecăruia ce i se cuvine”. Jos, pe pereți, aceste teme capătă chip: filosofia, poezia, teologia și dreptul.

În Școala din Atena, Rafael adună într-un singur spațiu figuri ale lumii antice pe care comentatorii au vrut adesea să le identifice una câte una. Dar fresca nu funcționează doar ca un rebus de nume. Ea funcționează mai întâi prin ordinea ei internă. În centru, chiar în punctul de fugă al arhitecturii, stau cele două figuri principale și necontestate: Platon, în stânga, și elevul său Aristotel, în dreapta.

Amândoi țin în mâna stângă exemplare legate ale cărților lor. Platon poartă Timaeus, iar Aristotel Etica sa. Cu mâna dreaptă, cei doi gesticulează diferit. Platon indică în sus, pe verticală, către bolta de deasupra. Aristotel întinde mâna pe orizontală. De multă vreme, aceste gesturi au fost citite ca o punere în imagine a filosofiilor lor. Interpretarea este considerată foarte probabilă, dar sursele atrag atenția că lucrurile sunt mai subtile. Timaeus al lui Platon tratează spațiul, timpul și schimbarea, inclusiv cea a Pământului, iar Aristotel, prin teoria celor patru elemente, susținea că schimbările de pe Pământ se datorează mișcărilor cerului. În pictură, Aristotel ține Etica, pe care el însuși nu o reducea la o știință matematică.

Detaliile concrete dau forța scenei. Platon este înfățișat bătrân, cărunt și desculț. Aristotel, puțin înaintea lui, este în deplina maturitate, poartă sandale și robe cu margini aurite. Tinerii din jur par să privească spre el. Cei doi merg împreună, dar nu spun același lucru în același fel. Din această diferență, Rafael scoate tensiunea centrală a frescei.

Cine sunt cei din jur și de ce e atât de greu de spus

Privită de aproape, Școala din Atena pare să promită certitudini. La o privire mai atentă, tocmai ele se destramă. În afară de Platon și Aristotel, identificarea figurilor a fost mereu ipotetică. Comentatorii au sugerat că aproape fiecare mare filosof grec al Antichității s-ar regăsi aici, dar stabilirea identității fiecărei figuri este dificilă. Rafael nu a lăsat desemnări clare, în afara unor posibile asemănări, iar niciun document contemporan al artistului nu explică fresca.

Problema era și una de invenție vizuală. Pentru multe dintre personajele invocate nu existau tipuri tradiționale de reprezentare. Rafael a trebuit să construiască el însuși un sistem de iconografie, adică un limbaj de semne prin care să sugereze cine este cine. În unele cazuri, acest joc funcționează. Figura lui Socrate, spun sursele, se recunoaște imediat datorită asemănării cu busturile clasice. În altele, identificarea rămâne nesigură. Presupusul Epicur, de pildă, este greu de stabilit.

Luitpold Dussler considera că se pot identifica cu o anumită certitudine Platon, Aristotel, Socrate, Pitagora, Euclid, Ptolemeu, Zoroaster, Rafael, Sodoma și Diogene din Sinope. Dincolo de aceștia, celelalte propuneri sunt, în cuvintele sale, „mai mult sau mai puțin speculative”. Iar această observație spune mult despre felul în care trebuie privită fresca. Ea nu este o listă cu etichete, ci o compoziție în care gândirea devine vizibilă prin relația dintre figuri.

Există și figuri asupra cărora s-au suprapus, de-a lungul timpului, multiple interpretări. Vasari, scriind la mai bine de 40 de ani după pictarea frescei și fără să-l fi cunoscut vreodată pe Rafael, vorbește despre apariția tânărului duce de Mantova, a lui Donato Bramante și a lui Rafael însuși. Mărturia sa este târzie, dar reflectă fără îndoială ceea ce se credea atunci.

Sursele în limba engleză și română mai notează câteva identificări devenite foarte cunoscute, chiar dacă rămân în zona interpretării: Leonardo da Vinci ar fi servit drept model pentru Platon, Michelangelo pentru Heraclit, iar Rafael și-ar fi inclus propriul portret lângă Ptolemeu. În stânga frescei există și figura într-o robă albă, singura care privește direct spre spectator, a cărei identitate rămâne necunoscută; cel mai des este identificată fie cu Hypatia, fie cu Francesco Maria I della Rovere.

Toate aceste ezitări nu sunt un defect al operei. Din contră. Ele arată că Rafael a construit o imagine deschisă, bogată, unde expresia corporală și arhitectura scenei contează la fel de mult ca numele fiecărui personaj.

„The all-important thing was the artistic motive which expressed a physical or spiritual state, and the name of the person was a matter of indifference”

Așa rezuma Heinrich Wölfflin una dintre marile capcane ale interpretării: tentația de a transforma fresca într-un tratat esoteric. Pentru el, lucrul esențial era motivul artistic prin care Rafael exprima stări fizice și spirituale. Cu alte cuvinte, scena trebuie citită și ca o mare orchestrare de prezențe umane, nu doar ca o problemă de identificare erudită.

Arhitectura care ordonează gândirea

În Școala din Atena, spațiul nu este fundal. Este argument. Pictura este celebră pentru precizia perspectivei, una dintre trăsăturile definitorii ale artei Renașterii. Rafael organizează întreaga scenă astfel încât liniile arhitecturii să conducă ochiul către centru, acolo unde merg Platon și Aristotel. Din acest punct, întreaga adunare capătă logică.

Clădirea din fundal are forma unei cruci grecești. Unii au sugerat că această alegere ar fi fost menită să exprime armonia dintre filosofia păgână și teologia creștină. Arhitectura a fost inspirată de lucrările lui Bramante, care, potrivit lui Vasari, l-a ajutat pe Rafael în realizarea ei. Rezultatul semăna cu arhitectura noii Bazilici Sfântul Petru.

Decorul este însă și el încărcat de sensuri. În fundal se află două sculpturi. În stânga, Apollo, zeul luminii, al arcului și al muzicii, ținând o liră. În dreapta, Atena, zeița înțelepciunii, cunoscută în lumea latină drept Minerva. Deasupra personajelor, pe arcul principal, apare meandrul, sau cheia greacă, motiv decorativ din linii continue, repetate într-o succesiune de curburi dreptunghiulare, apărut pe ceramica perioadei geometrice grecești și devenit apoi foarte răspândit în frizele arhitecturale ale Greciei antice.

Și aici, fiecare detaliu lucrează pentru întreg. Elemente romane apar într-o scenă consacrată filosofiei grecești. Spațiul semicircular, cu Platon și Aristotel în centru, a fost pus în legătură de unii comentatori cu monada lui Pitagora. Nicio interpretare nu e impusă fără rest. Dar toate pornesc de la aceeași evidență: Rafael a dat gândirii o casă monumentală și perfect ordonată.

Ce știa Rafael și ce a vrut să spună

Una dintre întrebările care însoțesc fresca de la început este simplă și dificilă în același timp: cât din program îi aparține lui Rafael și cât a fost dictat de papă și de teologii săi? Sursele sunt prudente. Nu este clar cât a fost rodul imaginației și culturii artistului și câte aspecte au fost impuse din exterior. Cu siguranță, Rafael a fost ajutat în definirea temei.

Nici nivelul exact al cunoașterii sale de filosofie antică nu poate fi stabilit cu certitudine. Nu se știe cât de mult știa tânărul Rafael, ce îndrumări ar fi putut primi de la oameni precum Bramante sau dacă un program detaliat a fost dictat de papa Iulius al II-lea. Tocmai această incertitudine a lăsat loc atâtor lecturi.

Fresca a fost interpretată adesea ca un îndemn la filosofie. Într-un registru mai profund, ea a fost citită și ca o reprezentare vizuală a rolului Iubirii în ridicarea oamenilor către o cunoaștere superioară, în acord cu teoriile lui Marsilio Ficino și ale altor gânditori neoplatonici legați de Rafael. Dar, din nou, consensul lipsește. Multe aspecte au fost interpretate diferit, iar puține explicații sunt acceptate în unanimitate de savanți.

Poate tocmai aici stă longevitatea operei. Școala din Atena nu se lasă epuizată de o singură cheie. Ea poate fi văzută în același timp ca program umanist, exercițiu de perspectivă, galerie de figuri antice, declarație despre prestigiu intelectual și demonstrație de forță artistică.

O capodoperă vulnerabilă și o imagine care a rămas

Prestigiul frescei nu a ferit-o de istorie. În timpul jefuirii Romei din 1527, frescele din Stanza della Segnatura au fost avariate de soldații împăratului Carol al V-lea. Ei au aprins focuri în încăperi, iar fumul a deteriorat picturile. Au trasat și inscripții, acoperite mai târziu prin pictări din secolul al XVII-lea. Chiar și marile capodopere poartă urmele lumii prin care trec.

Și totuși, imaginea a rezistat. Școala din Atena este astăzi una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Rafael. A rămas exemplară prin felul în care unește disciplină intelectuală și claritate vizuală. Filosofia nu este aici o abstracție rece. Este o comunitate de gesturi, de cărți, de priviri și de argumente. Este o ordine a cunoașterii tradusă în corpuri omenești.

Poate că acesta este lucrul care a contat cel mai mult. În Stanza della Segnatura, Rafael nu a pictat o sală de școală și nici o lecție anume. A pictat autoritatea însăși a gândirii. Așezată în centrul unui program care cuprindea teologia, poezia și dreptul, Filosofia apare ca una dintre marile forme prin care lumea poate fi înțeleasă. Iar această încredere, exprimată cu o rigoare spațială rară și cu o uimitoare varietate de figuri umane, spune ceva esențial despre Renaștere.

Nu pentru că ar fi simplificat Antichitatea, ci pentru că a readus-o la viață într-o formă nouă. În Școala din Atena, trecutul clasic nu este citat. Este convocat. Și, odată convocat, continuă să vorbească.