România Mare și întinderea maximă a statului român

Ilustrație de epocă (Istoria)

În 1940, România a pierdut o treime din teritoriu fără să fi tras un foc de armă. Statul român, care cu puțin timp înainte reprezentase împlinirea unui ideal istoric, a cedat sub presiunea ultimatumurilor, arbitrajelor și a propriei paralizii politice. Aceasta este drama României Mari: o existență care s-a frânt.

Sintagma „România Mare” a intrat în uz după Tratatul de la Versailles din 1919, ca expresie a unei stări de fapt obiective, în comparație cu dimensiunile geopolitice anterioare ale statului român. Nu a fost niciodată denumirea oficială a statului și nu a fost înscrisă în Constituție. În limbajul epocii și în memoria istorică, însă, ea a numit un moment unic: România dintre cele două războaie mondiale, ajunsă la extinderea teritorială maximă din istoria sa.

În această formă, România Mare a existat până în 1940. Întinderea ei era de 295.641 km2, față de 238.397 km2 cât are România în prezent. Dincolo de cifră, sensul politic era limpede: pentru prima oară, majoritatea poporului român era cuprinsă între granițele aceluiași stat. Această realizare, puternică în plan simbolic, avea să deschidă și o perioadă de tensiuni, contradicții și crize.

Momentul în care hotarele s-au schimbat

La sfârșitul Primului Război Mondial, în 1918, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României. Din această succesiune de uniri s-a născut România Mare. Ratificarea internațională a venit ulterior, prin tratate diferite pentru fiecare teritoriu: Tratatul de la Trianon în cazul Transilvaniei, Crișanei, Banatului și Maramureșului, Tratatul de la Versailles în cazul Basarabiei și Tratatul de la Saint Germain în cazul Bucovinei.

România anexase deja și Cadrilaterul, după înfrângerea Bulgariei în 1913, în cadrul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Astfel, într-un interval de numai 5 ani, suprafața și populația României s-au dublat. Aceasta a reprezentat o schimbare de scară istorică. Statul a devenit mai mare, mai important și, în același timp, mai greu de administrat.

Se observă și ce nu a intrat în această construcție. A rămas o comunitate importantă de români în partea de vest a Banatului, împărțit cu Serbia, și o alta în nord-vestul Bulgariei. România Mare a fost, pentru contemporani, o realizare excepțională, însă nu a închis orice discuție despre frontiere și apartenențe.

În textele epocii și în interpretările ulterioare, acest stat a fost privit adesea ca România „întregită”, ca forma „adevărată” a statului român. Aceeași realitate a scos la iveală un lucru esențial: România Mare era mai mare teritorial, dar și mai complexă politic, social și cultural. Această complexitate a apăsat greu asupra vieții publice interbelice.

Un stat mare, o viață politică neliniștită

Până în 1938, România a fost o monarhie constituțională parlamentară. Pe hârtie, avea instituțiile unui regim democratic. În practică, anii interbelici au fost marcați de instabilitate, competiție dură pentru putere și ascensiunea formațiunilor radicale. Constituția din 1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva Parlamentul și de a organiza alegeri anticipate. Aceasta reprezenta o pârghie importantă într-un sistem care avea nevoie de echilibru și moderație, dar care s-a mișcat adesea în direcția opusă.

Principalele partide ale perioadei au fost Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal. Alături de ele au acționat grupări radicale care luptau împotriva democrației parlamentare și nu șovăiau să folosească violența: comuniștii și partide fasciste precum legionarii, Frontul Românesc, Partidul Național Creștin al lui A. C. Cuza și Octavian Goga și altele.

La 4 martie 1923, profesorul Alexandru C. Cuza a înființat Liga Apărării Național-Creștine, LANC, primul partid fascist din România, de orientare naționalistă și antisemită. Aceasta nu a fost o excepție izolată, ci un semn al unei radicalizări mai largi. Tulburările politice și economice de după Primul Război Mondial au favorizat dezordinea politică și au întărit grupările care aveau să împingă România spre fascizare și, în cele din urmă, spre destrămare.

Cifra spune mult despre această neliniște: într-un singur deceniu, între 1928 și 1938, s-au succedat la conducerea României 25 de guverne. Stabilitatea a devenit greu de păstrat. Criza economică mondială, începută în 1929, a destabilizat țara. Primii ani ai deceniului următor au fost marcați de neliniște socială, șomaj ridicat și greve. În acest climat, încrederea în sistemul democratic s-a erodat treptat.

Partidul Comunist din România, deși a existat de-a lungul întregii perioade interbelice, nu a reușit să obțină o bază electorală suficient de largă pentru a căpăta o influență semnificativă pe plan intern. Societatea românească a rămas una tradiționalistă, opusă schimbărilor politice radicale și neîncrezătoare în posibilitatea ca mișcarea comunistă să ofere stabilitate.

În același timp, tensiunea dintre idealul unui stat omogen și realitatea unui stat mare, complex și fragmentat a rămas una dintre marile probleme ale României interbelice. În spatele numelui puternic de „România Mare” se afla o construcție care cerea integrare politică, administrativă și socială, iar aceste sarcini nu au fost rezolvate fără dificultăți.

Coroana care a strâns puterea

La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea și-a asumat puteri dictatoriale și a desființat partidele politice. Numirea prim-miniștrilor îi asigura puterea supremă. Era sfârșitul regimului parlamentar interbelic și începutul unei dictaturi regale într-un moment în care România avea nevoie, mai mult ca oricând, de claritate și forță de decizie.

Anii de dinainte pregătiseră terenul. Carol al II-lea avusese, în deceniul său de domnie, 25 de guverne, cu 18 prim-miniștri și 61 de miniștri. Încercase să slăbească partidele tradiționale și să construiască un regim sprijinit direct pe autoritatea coroanei. Criza de la sfârșitul regimului său nu a venit însă dintr-o împotrivire internă decisivă, ci din situația internațională, care a făcut să eșueze politica sa externă și l-a obligat, în vara anului 1940, să accepte pierderi teritoriale succesive.

Sursele sunt foarte aspre în judecata asupra momentului critic din iunie 1940. Ca urmare a protocolului adițional secret expansionist al Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 și a prăbușirii aliaților occidentali, considerați potențialii protectori ai României, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum. Statului român i se dădeau 48 de ore pentru evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, în caz contrar urmând să fie declarat război.

România a cedat. După 40 de ore, Armata Roșie și unități sovietice paramilitare au intrat în teritoriile cerute și, suplimentar, în Ținutul Herței, care nu era menționat în ultimatum. Retragerea Armatei Române, a Jandarmeriei, a Poliției și a zecilor de mii de civili a fost pripită și haotică, chiar dezastruoasă. Textul-sursă fixează și răspunderea: vina suveranului-dictator Carol al II-lea este determinantă, printr-o paralizie de conducere într-o situație de extremă urgență.

Momentul a demonstrat cum slăbiciunile interne și presiunile externe s-au întâlnit în cel mai rău chip cu putință. România Mare, care părea închegată prin tratate și consacrată prin două decenii de existență, se dovedea vulnerabilă tocmai în clipa în care era pusă la încercare.

Vara în care România Mare s-a prăbușit

Anul 1940 a adus loviturile în lanț. După ultimatumul sovietic din iunie, a urmat acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei. În timpul guvernului Ion Gigurtu, președinte al Consiliului de miniștri între 4 iulie și 4 septembrie 1940, orientarea oficială a devenit una pro-Axă Berlin-Roma, antisemită și fascist-totalitară.

Gigurtu a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axă Berlin-Roma și a susținut că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a-și justifica această orientare și aderarea totală la Axă. În urma acceptării arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. Teritoriile cedate conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur.

Nu a fost ultima cedare. Ion Gigurtu a fost de acord și cu cedarea a 8000 km2 din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei. Astfel, într-un timp foarte scurt, România a pierdut teritorii în trei direcții. Guvernul lui Gigurtu a demisionat la 4 septembrie 1940, în urma marilor proteste organizate de legionari împotriva rezultatelor arbitrajului lui Hitler, prin care România cedase 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei.

Cheia înțelegerii destrămării României Mari stă în succesiunea rapidă de amputări teritoriale, sub presiunea marilor puteri și pe fondul unui regim intern slăbit. Nu a fost un singur act sau o singură frontieră. Un aspect memorabil prin sobrietatea sa este că România a pierdut o treime din teritoriu fără să fi tras un foc de armă.

Teritoriile fostei Românii Mari care nu mai fac parte din România sunt enumerate limpede: Basarabia, jumătatea de nord a Bucovinei, ținutul Herța, Cadrilaterul și Insula Șerpilor. Aceasta este geografia concretă a unei destrămări.

Războiul pentru recuperare și limita recuperării

Nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici din cauza cedărilor teritoriale și a retragerii haotice din Basarabia au schimbat din nou puterea. Regele Carol al II-lea l-a numit prim-ministru pe generalul Ion Antonescu. Sprijinit de Garda de Fier, acesta i-a cerut regelui să suspende Constituția și apoi să abdice în favoarea fiului său, Mihai. După reușita puciului, Antonescu și-a asumat puteri dictatoriale și s-a proclamat Conducătorul statului.

În conflictul cu Horia Sima și Mișcarea legionară, Antonescu a dobândit sprijinul lui Hitler, promițând participarea României la războiul antisovietic. În 1941, ca aliat al Germaniei, România a declarat război Uniunii Sovietice, sub pretextul recuperării teritoriilor pierdute. Țara a intrat în război de partea Germaniei și a invadat URSS, reușind să elibereze Basarabia în vara anului 1941.

Aici a apărut o nouă răscruce. Unii lideri politici și unii generali susțineau oprirea la fostele frontiere românești. Sursele îi numesc pe Iuliu Maniu și Brătianu printre acești opozanți ai continuării războiului dincolo de hotarele recuperate. Antonescu a ales însă alt drum. Fidel promisiunilor față de Hitler, a continuat acțiunile militare în teritoriile ucrainene și rusești.

Consecințele au fost mari. România a devenit principalul aliat al Germaniei în Europa de Est, furnizând cantități însemnate de petrol, grâu și alte resurse și trimițând peste 800.000 de trupe pe frontul de est. Această participare masivă arată că prăbușirea României Mari nu a dus imediat la retragere sau repliere, ci la o angajare și mai adâncă într-un război care depășea cu mult obiectivul inițial al recuperării teritoriale.

După întoarcerea armelor de la 23 august 1944 și eliminarea regimului lui Antonescu, România a recuperat nordul Transilvaniei. Faptul a fost consemnat și definitivat prin Tratatul de pace de la Paris, la 10 februarie 1947. Recuperarea a fost, însă, limitată. După război, România a recâștigat teritoriile pierdute în favoarea Ungariei, dar nu și pe cele pierdute în favoarea Bulgariei sau a Uniunii Sovietice.

Aceasta înseamnă că România Mare nu a mai fost refăcută. Din forma ei interbelică a rămas, după război, numai o parte. Ceea ce fusese odinioară întinderea maximă a statului român a devenit, în istorie, un moment închis.

Numele care a rămas după dispariția statului

România Mare a fost, în același timp, o realitate geopolitică și un ideal politic. Ca realitate geopolitică, a existat între anii de după Marea Unire și anul 1940, în frontierele fixate prin tratatele de pace. Ca ideal, a e