Renașterea venețiană și momentul în care culoarea a schimbat Veneția

La Veneția, puterea se vedea pe apă. În 1423, republica avea o flotă de războiu alcătuită din 43 de galere și 300 de ambarcații mai mici. În oraș trăiau 150 de mii de locuitori. Din manufacturi ieșeau articole textile de lux, dantelării, săpunuri parfumate, sticlărie, bronz și arme pentru întreaga Europă. Iar în mijlocul acestei prosperități, autoritățile ridicau clădiri cât mai frumoase și angajau artiști remarcabili. Aici începe povestea Renașterii venețiene: într-un stat bogat, condus de o oligarhie de vechi familii de negustori, care făcuse din cultură o formă de prestigiu.

În timpul celor 34 de ani de conducere ai dogelui Francesco Foscari, între 1423 și 1457, Veneția ajunge la culmea puterii sale. Orașul era condus de Maggior Consiglio, sub îndrumarea unui doge ales pe viață și subordonat Consiliului. Pentru a împiedica strângerea puterii în mâinile dogelui, era ales în fiecare an un Consiglio di Dieci, însărcinat cu siguranța publică și devenit, cu timpul, cel mai puternic organ în stat. În acest cadru politic stabil și într-o societate în care patriciatul număra aproape 2.500 de venețieni, arta a găsit comanditari, spațiu și ambiție. Bisericile și instituțiile de binefacere numite scuole adăugau și ele comenzi importante. Din această întâlnire dintre bani, gust și autoritate s-a născut una dintre marile epoci culturale ale Veneției.

Când noul a intrat în lagună

Renascentismul venețian timpuriu cuprinde aproximativ jumătate de secol, din 1440 până spre 1500. Schimbarea nu a venit dintr-o dată, ci prin contact. La Veneția și la Padova ajung numeroși artiști din Toscana, între ei Fra Filippo Lippi și Donatello. O dată cu ei sosesc studiul perspectivei, naturalismul, conceptul proporției, studiile anatomice și întoarcerea la canoanele artei Antichității.

În 1409 este chemat la Veneția Gentile da Fabriano, care, cu ajutorul lui Antonio Pisano, zis Il Pisanello, decorează sala mare a Consiliului. Apoi apar primele mari nume ale noii epoci. Antonello da Messina, originar din Sicilia, și mai ales frații Bellini, Giovanni Bellini și Gentile Bellini. Tatăl lor, Jacopo Bellini, era deja un artist matur când renunță la stilul gotic și preia noile idei, urmând exemplul fiilor săi și al ginerelui său Andrea Mantegna, unul dintre pionerii italieni ai picturii în ulei.

Aici se află unul dintre marile puncte de cotitură ale Renașterii venețiene. Sub influența picturii flamande, Giovanni Bellini se numără printre primii pictori venețieni care aplică tehnica pictării în ulei. Lui i se datorează aproximativ o sută de versiuni ale Madonnei, iar „Madonna Bunei Vestiri” este socotită printre primele tablouri pictate în ulei. Această tehnică schimbă felul însuși în care putea fi gândită imaginea. Culoarea pe bază de ulei face posibilă dezvoltarea unui colorit splendid, una dintre trăsăturile definitorii ale picturii renascentiste venețiene.

Schimbarea merge mai departe. Pictorii folosesc tot mai mult pânza și înlătură treptat lemnul ca suport al picturii. Pânza înlocuiește și fresca în decorațiile clădirilor publice. Vittore Carpaccio, ucenicul lui Gentile Bellini, inspirat și de Antonello da Messina, valorifică în mod remarcabil această tehnică. El lucrează cu culori clare și cu trăsături de pensulă rapide, anticipând astfel stilul lui Giorgione și al lui Tițian.

Furtuna care a schimbat pictura

La începutul perioadei de maturitate apare o nouă generație: Giorgione, Sebastiano del Piombo și Tițian. Procesul este declanșat de vestitul tablou al lui Giorgione, Furtuna. De aici înainte, centrul de greutate se mută. Giorgione se îndepărtează de tematica religioasă a tablourilor de altar și pictează toată viața motive preluate din mitologie și din literatură, creând adevărate poeme bucolice. Folosește și el tehnica pictării în ulei, dar ajunge la soluții grafice inovatoare.

Pe urmele lui merge Tițian. El aplică și dezvoltă această tehnică, iar perioada este dominată în cea mai mare măsură de geniul și gloria sa. În jurul lui lucrează însă și alți artiști talentați. Lorenzo Lotto își face un renume prin portrete și tablouri de altar. Jacopo Palma il Vecchio se remarcă prin culori vii și luminoase și prin redarea unei atmosfere liniștite. Gerolamo Savoldo este un portretist remarcabil. Paris Bordone, trecut prin atelierul lui Tițian, folosește perspective arhitecturale. Bonifazio de’ Pitati lucrează și el la Veneția, fiind cunoscut pentru tabloul Diana și Acteon.

Pordenone arată și el cât de deschisă era această lume artistică. La început imită stilul lui Giorgione și pe cel al lui Tițian. Mai târziu, sub influența lui Rafael și a lui Michelangelo, își aprofundează stilul. În lucrările sale apar tensiunea dramatică și expresivitatea caracteristice manierismului, iar pentru a accentua tragismul scenelor folosește frecvent scurtarea perspectivei și trompe-l’oeil.

În aceeași perioadă se dezvoltă și artizanatul. Suflătorii de sticlă din Murano devin renumiți, la fel și meșteșugarii care creează obiecte de cult, brocart-uri fine și țesături cu fire de aur, mânere de săbii și pumnale, decorațiuni din lemn sculptat. Toate acestea erau exportate în întreaga Europă apuseană. În același timp, caligrafia manuscriselor cedează treptat locul tipăriturilor artistice.

Ultima fază și drumul spre manierism

Renașterea venețiană se încheie cu Veronese și Tintoretto, ultimul murind în 1594. Ei marchează trecerea spre manierism. În pictura venețiană, manierismul nu apare ca stil de sine stătător, ci ca o variantă a Renașterii târzii. Spre deosebire de manierismul roman sau florentin, cel venețian pune accentul mai ales pe culoare.

Din 1530, cu ajutorul pictorului și gravorului Andrea Schiavone, la Veneția se răspândesc gravurile realizate după lucrările lui Parmigianino. Apoi, la invitația lui Pietro Aretino, sosesc Francesco Salviati și Giorgio Vasari. Stilul se schimbă. Artiștii aleg din ce în ce mai des teme mitologice și alegorice, iar manierismul devine mai delicat, îndepărtându-se de tiparele tradiționale.

Manierismul se vede în operele târzii ale lui Tintoretto și Paolo Veronese, precum și în cele ale lui Jacopo Bassano. Nici Tițian nu rămâne indiferent la acest stil. El admiră acuratețea desenului, precizia tușelor și varietatea culorilor lui Veronese. Dar nu se mai angajează în marile comenzi publice, lăsând acest câmp lui Veronese și lui Tintoretto.

Veronese se impune printr-o paletă neobișnuit de amplă. Bogăția culorilor, a nuanțelor și a tonurilor îi permite să construiască spațiul prin diversitatea cromatică. La el, pasta de culoare este o sinteză între culoare și lumină. Tintoretto pornește din apropierea curentului reprezentat de Pordenone, de’ Pitati și Bordone. Apoi, sub influența lui Schiavone și a lui Salviati, stilul său se apropie tot mai mult de manierism și capătă o forță extraordinară. După 1550, în lucrările sale se văd referiri la Michelangelo, prin dramatismul compoziției, contrastele cromatice și modul dinamic de a desena.

Orașul care se reconstruia în piatră și marmură

Ceea ce pictorii făceau cu culoarea, arhitecții și sculptorii făceau cu fațade, galerii, portaluri și biserici. La Veneția, culoarea este prezentă și în arhitectură. Fațadele multor biserici și palate, dar și ale unor clădiri particulare, erau decorate cu fresce sau mozaicuri strălucitoare. Între bazilica San Marco și Canal Grande se ridica Palatul Dogilor, refăcut și întregit în mai multe rânduri. Pietro Baseggio reface aripa sudică dinspre Canal Grande. Giovanni Buon și fiul său Bartolomeo Buon il Vecchio refac aripa vestică și construiesc Porta della Carta. Antonio Rizzo ridică Arco Foscari, în onoarea dogelui Francesco Foscari, unde se reunesc armonios coloane în stilul Renașterii, arcuri romanice și ogive gotice.

În afara clădirilor oficiale, familiile aristocratice Giustiniani, Contarini, Barbari, Loredani, Foscari și Grimani își construiesc palate fastuoase pe cele două laturi ale Canalului Grande, cu fațade de marmură albă, porfir și serpentină, cu grădini împodobite cu statui, fântâni și vase de ceramică.

La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea, un rol deosebit îl au membrii familiei Lombardi, cu numele adevărat Solari. Pietro Lombardo, împreună cu fiii săi Antonio și Tullio, proiectează și construiesc bisericile San Giobbe și Santa Maria de’ Miracoli, fațada și portalul Scuolei di San Marco și mausoleul pentru Andrea Vendramin din biserica Santi Giovanni e Paolo, socotit cea mai însemnată operă de sculptură a Veneției, alături de Colleoni realizați de Andrea del Verrocchio și Alessandro Leopardi.

Apoi vin incendiile. În 1574 și 1577, Palatul Dogilor este devastat de două ori de foc. Cad pradă flăcărilor opere de valoare ale lui Bellini, Tițian, Pordenone, Tintoretto și Veronese. Giovanni da Ponte este însărcinat cu conducerea refacerii. Sălile sunt redecorate cu fresce de Tintoretto, Veronese și Francesco Bassano, iar lucrările de arhitectură interioară se leagă de nume ca Jacopo Sansovino, Andrea Palladio și Antonio Scarpagnino. Republica voia să arate strălucirea Veneției și cu ocazia vizitei regelui Franței, Henric al III-lea. Tintoretto pictează atunci portretul suveranului francez, dar tabloul nu s-a păstrat.

În același timp, orașul este înfrumusețat. Jacopo Sansovino coordonează renovarea pieței San Marco, execută logetta delle campanile și proiectează palatul Bibliotecii Marciana, finalizat de Vincenzo Scamozzi. Andrea Palladio, excelent cunoscător al operei lui Vitruvius, construiește numeroase biserici, între ele Il Redentore și San Giorgio Maggiore, a cărei construire începe în 1565, luând ca model sanctuarele antice. În 1570 publică opera sa epocală, Quattro libri dell’architettura.

Umanism, tipar și o academie a spiritului

Renașterea venețiană nu a fost numai imagine și piatră. Literatura se dezvoltă sub semnul umanismului. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Ermolao Barbaro il Giovane, diplomat și traducător al lui Aristotel, este una dintre personalitățile importante ale vieții culturale. În jurul anului 1530, poeți, gânditori umaniști și artiști se întâlnesc în salonul literar al Irenei da Spilimbergo, unde discută despre literatura antică și cea contemporană. Cardinalul Domenico Grimani adună o bibliotecă de peste opt mii de volume și manuscrise prețioase, lăsată orașului la moartea sa.

După introducerea tiparului, Veneția devine un important centru al tipăriturilor. Aici se impune Aldo Manuzio, tipograf și comentator literar, editor al celor mai multe manuscrise grecești vechi care se puteau procura cu dificultate. Lui i se datorează caracterele tipografice italice și cele numite aldine. În 1502 publică Rudimenta grammaticae linguae Latinae și, în același an, înființează Accademia Aldina sau Aldi Neacademia. Din acest cerc fac parte Pietro Bembo, Albero Pio și cărturari din afara Italiei, precum Erasmus din Rotterdam și Thomas Linacre.

Academia nu se ocupă doar de editarea textelor vechi grecești și latine. Membrii ei publică și opere proprii. Marcantonio Coccio zis Il Sabelico scrie cronica Veneției intitulată Decade. Andrea Navagero este autorul unor poeme în limba latină. Marin Sanudo publică un jurnal în 58 de volume, I Diarii, unde notează evenimentele politice, literare, sociale și artistice ale vremii.

Pietro Bembo, cunoscător al limbilor clasice și cu vastă cultură filosofică, încearcă să dezvolte și să șlefuiască limba italiană literară. În eseul Della volgar lingua, el susține folosirea limbii italiene în literatură în locul latinei. În Gli Asolani, din 1505, tratează sub formă de dialog tema iubirii platonice. Casa sa din Veneția devine loc de întâlnire pentru artiști, literați și oameni cultivați ai protipendadei venețiene.

O voce foarte diferită este Pietro Aretino, originar din Arezzo și prieten al lui Tițian. El se remarcă mai ales ca autor satiric, prin pamfletele Pasquinate și comediile La Cortigiana, Il Marescalco, L’Ipocrito. În tragedia L’Orazia, din 1540, tratează conflictul dintre obligațiile de familie și dragostea de patrie. Scrisorile sale, adunate în Lettere, redau amănunte ale unor evenimente politice și sociale ale epocii.

Sunetul Veneției

În muzică, numele Veneției acoperă perioada aproximativă 1550-1610. Compozițiile policorale de la sfârșitul secolului al XVI-lea reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente muzicale din Europa acelui timp. Inovațiile antifonale introduse aici în arta orchestrației, prin alternanța dintre grupuri de instrumente și pasaje executate împreună, prevestesc deja stilul baroc.

Primul compozitor care folosește aceste procedee este Adrian Willaert, devenit maestro di capella la San Marco în 1527. Din 1560, două orientări domină viața muzicală a Veneției: una progresistă, condusă de Baldasare Donato, și alta conservatoare, în jurul lui Gioseffo Zarlino. Din grupul conservator fac parte Cipriano de Rore și Claudio Merulo, care tind să urmeze stilul polifonic franco-flamand. Din grupul progresist fac parte Giovanni Croce, Andrea Gabrieli și Giovanni Gabrieli.

Disputa dintre cele două grupuri nu privește numai gustul artistic, ci și ocuparea postului de maestro di capella la San Marco. În 1603, postul îi revine lui Giovanni Croce, urmat în 1609 de Giulio Cesare Martinengo și, în 1613, de Claudio Monteverdi. Perioada de dezvoltare a școlii venețiene de muzică culminează cu creațiile lui Andrea și Giovanni Gabrieli, care cuprind muzică corală, grupuri de suflători și instrumente de coarde, precum și compoziții pentru orgă. În același timp, organiști precum Claudio Merulo și Girolamo Diruta răspândesc spre nordul Europei o tehnică instrumentală și un stil interpretativ care vor avea ecou în generațiile următoare.

De aceea Renașterea venețiană a contat atât de mult. Nu a fost o simplă ramură locală a Renașterii italiene, ci afirmarea unui ton propriu. În pictură, culoarea a devenit limbaj. În arhitectură, frumusețea a fost pusă în slujba prestigiului republicii. În literatură și tipar, Veneția a devenit locul unde umanismul se organiza și se răspândea. În muzică, a anunțat deja o lume nouă. Din mijlocul unui oraș negustoresc și puternic a ieșit o cultură care și-a impus semnul distinctiv asupra întregii Europe.