Maria Terezia a Austriei și povara unei moșteniri disputate

Kaiserin Maria Theresia (HRR). Imagine: Martin van Meytens, domeniu public, via Wikimedia Commons

Când Carol al VI-lea a murit, la 20 octombrie 1740, fiica lui a primit mai mult decât o coroană. A primit o trezorerie împovărată, o armată slăbită și promisiuni europene care au început să se destrame aproape imediat. Maria Terezia avea 23 de ani și urca pe tron într-un moment în care până și cei care îi recunoscuseră drepturile se pregăteau să le încalce.

Criza nu era doar diplomatică. Era personală și politică deopotrivă. O tânără suverană, pe care tatăl ei nu o pregătise cu adevărat pentru domnie, trebuia să apere moștenirea Casei de Habsburg într-o Europă care privea cu suspiciune ideea unei femei la cârma unor teritorii atât de vaste. Din acel punct începe povestea unei domnii de 40 de ani.

O moștenitoare dorită prea puțin, apărată prea târziu

Maria Terezia s-a născut la 13 mai 1717, la Palatul Hofburg din Viena, la scurt timp după moartea fratelui ei mai mare, arhiducele Leopold. A fost botezată în aceeași zi. Tatăl ei, Carol al VI-lea, avea însă nevoie de un moștenitor băiat. În teritoriile habsburgice, legea salică împiedica femeile să aibă drept la succesiune, iar nașterea ei a fost privită ca o mare dezamăgire.

Totuși, chiar de la naștere, locul ei în succesiune a început să fie întărit. Prin Pragmatica Sancțiune din 1713, Carol al VI-lea a pus fiicele sale înaintea nepoatelor sale în ordinea moștenirii. Apoi a căutat recunoaștere europeană pentru această decizie. Marea Britanie, Franța, Saxonia-Polonia, Provinciile Unite, Spania, Veneția, Statele Papale, Prusia, Rusia, Danemarca, Savoia-Sardinia, Bavaria și Dieta Sfântului Imperiu Roman au recunoscut sancțiunea. Dar o parte dintre aceste puteri aveau să revină mai târziu asupra promisiunii.

Copil serioasă și rezervată, Maria Terezia îndrăgea muzica și tirul cu arcul. A studiat desenul, pictura, muzica și dansul, adică tocmai disciplinele potrivite unei viitoare regine-consort, nu unei suverane care urma să conducă singură. La 14 ani, tatăl ei i-a permis să participe la ședințe de consiliu, însă fără s-o inițieze cu adevărat în treburile statului. Carol al VI-lea și-a petrecut ultimele decenii asigurându-i moștenirea, dar a continuat să spere într-un fiu și nu și-a pregătit fiica pentru rolul de suveran.

Căsătoria și un echilibru fragil la vârful puterii

Problema căsătoriei a apărut devreme. O primă logodnă, cu Leopold Clement de Lorena, s-a încheiat înainte de a începe, prin moartea acestuia de variolă. A urmat fratele lui mai mic, Francisc Stephan, invitat la Viena. El a rămas favoritul, deși împăratul a încercat și alte variante matrimoniale, iar jocul diplomatic european a împiedicat unele dintre ele.

Francisc Ștefan nu a primit formal mâna Mariei Terezia decât la 31 ianuarie 1736. Cerința Franței a fost limpede: el trebuia să renunțe la Lorena. În schimb, urma să primească Marele Ducat al Toscanei după moartea lui Gian Gastone de’ Medici. Căsătoria a avut loc la 12 februarie 1736.

Maria Terezia și-a iubit puternic soțul, dar mariajul lor nu a fost lipsit de tensiuni. Ea era foarte geloasă, iar infidelitățile lui au cântărit greu în viața lor de familie. În plan politic, relația a fost la fel de particulară. Deși l-a numit codomnitor al Austriei și Boemiei la 21 noiembrie 1740 și a dorit pentru el demnitatea imperială, nu i-a lăsat puterea reală în mâinile sale. De multe ori îl îndepărta de la ședințele consiliului când nu erau de acord.

În 1745, Francisc Ștefan a fost ales împărat romano-german, iar de atunci Maria Terezia a purtat titlul de împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman. Dar puterea ei nu venea din această coroană, pe care nu a purtat-o niciodată în nume propriu, ci din stăpânirea efectivă asupra Țărilor Ereditare Austriece.

1740, anul în care promisiunile Europei s-au rupt

La urcarea pe tron, Maria Terezia a găsit imperiul într-o stare deplorabilă. Datoria statului crescuse enorm, armata fusese slăbită de războaie, iar provinciile priveau noul monarh cu suspiciune. În plus, eșecul tatălui ei de a rezolva slăbiciunile structurale ale imperiului a lăsat-o în fața unor probleme de durată: puterea și bogăția bisericii romano-catolice, independența nobilimii maghiare, înapoierea economică și divizările sociale, rasiale și confesionale profunde.

Primele lovituri au venit repede. În decembrie 1740, Frederic al II-lea al Prusiei a invadat Silezia și a cerut cedarea ei. I-a oferit chiar un compromis: avea să-i apere drepturile dacă primea măcar o parte din provincie. Francisc Ștefan a fost dispus să ia în calcul o înțelegere. Maria Terezia, nu. Ea și consilierii ei se temeau că orice încălcare a Pragmaticei Sancțiuni ar anula întregul document.

„Mai bine să vină turcii la porțile Vienei, mai bine să facem concesiuni Bavariei și Saxoniei decât să renunțăm la Silezia”.

Această hotărâre a deschis o dușmănie de o viață cu Frederic. Austria ducea lipsă de comandanți experimentați, iar Maria Terezia l-a eliberat pe Neipperg și i-a încredințat trupele. Rezultatul a fost dezastruos: în aprilie 1741, austriecii au suferit o înfrângere zdrobitoare la Mollwitz. Franța a ajuns chiar să pregătească un plan de împărțire a Austriei între Prusia, Bavaria, Saxonia și Spania. Viena a intrat în panică.

Sprijinul Ungariei și prețul războiului

În acel moment critic, sprijinul decisiv a venit din Ungaria. La 25 iunie 1741, Maria Terezia a fost încoronată la Catedrala Sfântul Martin din Pressburg, astăzi Bratislava. A intrat călare pe un cal alb, îmbrăcată în costum popular ungar, iar pentru a înfrunta obiecția legată de sexul ei și-a asumat titluri masculine. În nomenclatură, era arhiducesă și rege al Ungariei.

Ajutorul maghiar nu a fost simbolic. Dieta ungară a votat recrutarea unei armate de 40.000 de oameni. Într-un timp în care aliații se clătinau, acest sprijin i-a dat Mariei Terezia șansa de a continua lupta. Între timp, în martie 1741, ea născuse și un fiu, Iosif.

Dar războiul nu s-a încheiat în favoarea ei în toate privințele. Prin Tratatul de la Breslau din iunie 1742, aproape întreaga Silezie, cu bogățiile ei și cu o populație de un milion de locuitori, a revenit Prusiei. Maria Terezia a făcut atunci o prioritate din recuperarea Boemiei. La 12 mai 1743, s-a autoîncoronat regină a Boemiei în Catedrala Sfântul Vitus.

În 1745, după moartea lui Carol Albert, singurul împărat non-Habsburg din 1440 încoace, drumul pentru alegerea lui Francisc Ștefan ca împărat a devenit posibil. El a fost ales la 13 septembrie 1745. Trei ani mai târziu, la 28 octombrie 1748, tratatul de la Aix-la-Chapelle a recunoscut definitiv stăpânirea Mariei Terezia asupra statelor Habsburgilor, cu pierderea Sileziei, a unei mici părți din Milano și a ducatelor Parma și Piacenza.

La capătul acestui război, domeniul Coroanei număra 22 de milioane de oameni.

Încă o încercare pentru Silezia

Maria Terezia nu s-a împăcat cu pierderea Sileziei. Invazia Saxoniei de către Frederic al Prusiei, în august 1756, a deschis Războiul de Șapte Ani. Împărăteasa și cancelarul ei, contele Kaunitz, au urmărit să iasă din conflict recâștigând provincia pierdută.

Austria s-a aliat cu Franța și Rusia, în timp ce Marea Britanie a mers alături de Prusia și Portugalia. Începutul a fost prost pentru austrieci, cu înfrângerea de la Lobositz. Dar în iunie 1757 a venit marea victorie de la Kolin. Frederic a pierdut o treime din trupele sale și a părăsit câmpul de luptă înainte de sfârșit. A urmat, la 12 august 1759, victoria austro-rusă de la Kunersdorf.

Totuși, războiul nu a adus ce dorea Maria Terezia. În 1762, moartea țarinei Elisabeta și retragerea Rusiei din coaliție au schimbat balanța. Prin tratatele de pace de la Paris și Hubertusburg, pentru Austria rezultatul a fost status quo ante bellum. Silezia a rămas pierdută.

Reforma ca răspuns la slăbiciune

Dacă războaiele i-au arătat limitele statului, reformele au fost răspunsul ei la aceste limite. Pe plan intern, Maria Terezia a inițiat un amplu program cunoscut drept „Reforma tereziană de stat”. Un rol esențial l-a avut contele Friedrich Haugwitz, care a contribuit la reforma sistemului de guvernământ în primii ani ai domniei.

A promovat dezvoltarea industriei textile și a comerțului. A instituit o comisie pentru redactarea unui cod legislativ numit Codex Theresianus. În 1768 a adoptat un nou cod penal, Constitutio Criminalis Theresiana, iar în 1776 a interzis tortura. A îmbunătățit situația țăranilor, în special a iobagilor, deschizând drumul spre desființarea iobăgiei, măsură adoptată în timpul domniei lui Iosif al II-lea.

A înlăturat scutirea de impozit a nobilimii și a clerului și a limitat puterile acestor categorii. În 1774 a promovat reforma școlară Ratio educationis, punând bazele învățământului secularizat, de stat, în întreaga monarhie habsburgică și înlăturând monopolul bisericesc în educație.

Armata a fost și ea reorganizată. Sistemul de recrutare a fost luat din mâinile dietelor și încredințat funcționarilor locali. S-a introdus recrutarea sistematică, au fost editate manuale noi de instrucție și tactică militară, a fost dezvoltată o nouă artilerie și s-au înființat două academii militare. Totuși, armata nu a devenit niciodată atât de eficientă ca cea a Prusiei.

În timpul domniei ei, cultura a cunoscut un avânt deosebit, atât în arhitectură, cât și în muzică. Numele ei a rămas legat și de spații concrete ale Europei Centrale: Theresienstadt, cartierul Terezian din Sibiu și comuna austriacă Theresienfeld, fondată în 1763 pentru dezvoltarea agriculturii din zonă. Iar talerul Maria Terezia, una dintre cele mai cunoscute monede de argint din lume, se bate și astăzi la Viena, cu efigia ei.

O familie uriașă, o disciplină necruțătoare

Viața privată a Mariei Terezia a fost inseparabilă de politică. În douăzeci de ani, a dat naștere la șaisprezece copii, dintre care treisprezece au supraviețuit copilăriei. A născut în plin război, a negociat căsătorii în timp ce conducea statul și a folosit copiii în jocurile dinastice ale Europei.

Era o mamă afectuoasă, dar severă. Le scria cel puțin o dată pe săptămână și își exercita autoritatea asupra lor indiferent de vârstă și rang. Fiicele și fiii ei au intrat în acest sistem al datoriei. În aprilie 1770, Maria Antonia, fiica ei cea mai mică, s-a căsătorit la Viena, prin procură, cu Louis, Delfin al Franței. Mama a continuat să-i scrie și să o mustre pentru lene, frivolitate și incapacitatea de a concepe un copil.

Variola a lovit greu familia. În mai 1767, Maria Terezia s-a îmbolnăvit ea însăși de la nora ei, Maria Josepha de Bavaria, și a supraviețuit. Fiica sa, arhiducesa Maria Josepha, a murit curând după aceea, iar împărăteasa s-a învinovățit pentru restul vieții. Mama ei, Elisabeta Cristina, murise în 1750. Patru ani mai târziu murise și contesa Maria Karolina von Fuchs-Mollard, femeia de care Maria Terezia fusese foarte apropiată și pe care a făcut-o să fie îngropată în cripta imperială, alături de membrii familiei imperiale.

La moartea sa, la 29 noiembrie 1780, Maria Terezia lăsa în urmă nu doar o dinastie întărită prin alianțe matrimoniale, ci și un stat schimbat de propriile lui neajunsuri. A pierdut Silezia și nu a reușit s-o recupereze. Dar a păstrat miezul monarhiei habsburgice și a încercat să-l facă mai puternic, mai ordonat și mai capabil să reziste. Tocmai de aceea domnia ei rămâne una dintre marile cotituri ale istoriei habsburgice.