Longobarzii, poporul care a cucerit Italia fără să o poată uni

La 20 sau 21 mai 569, longobarzii au intrat în Italia prin Friul. În urma lor rămânea Panonia, părăsită după conflictele cu avarii. Înainte, fuseseră chemați ca mercenari de Imperiul Roman de Est împotriva ostrogoților. Acum nu mai veneau pentru altcineva. Veneau pentru ei înșiși.

Conduși de Alboin, au pornit să cucerească peninsula pe cont propriu. Italia pe care o găseau era ieșită dintr-un război lung și devastator, războiul gotic din anii 535-555. În nord, rezistența a fost slabă. Orașele au căzut repede. Până la începutul anului 570, toată regiunea dintre Alpi și Po era cucerită. Pavia avea să devină centrul noii stăpâniri. Dar chiar în chiarul acestei înaintări rapide stătea și limita care avea să le urmărească toată istoria: longobarzii n-au reușit să ia Roma, nici Ravenna, nici sudul Italiei sau Sicilia, rămase sub control bizantin. Au cucerit cea mai mare parte a peninsulei, dar nu i-au putut da unitate.

Din această ruptură s-a născut totul: războaiele cu Bizanțul, conflictul cu papalitatea, chemarea francilor în Italia și, în cele din urmă, căderea regatului în 774. Povestea longobarzilor nu este doar despre un neam germanic care s-a mutat din nord spre sud. Este povestea unei cuceriri strălucite și incomplete, a unui regat care a fost destul de puternic ca să schimbe Italia, dar nu destul de puternic ca să o stăpânească întreagă.

De la Elba la Dunăre

Longobarzii, numiți în latină Langobardi, erau un popor germanic, socotit de Tacit între suebi. Sursele îi așază, în fazele cele mai vechi ale istoriei lor, în nordul Europei, în Scandinavia și în teritorii aflate astăzi în estul Germaniei și Polonia, între coasta Balticii și fluviul Elba. Prima lor mențiune sigură apare între anii 9 și 16 d.Hr., la istoricul roman Velleius Paterculus. Strabon și Tacit îi pomenesc și ei în primele două secole ale erei noastre, ca popor suebic de pe lângă Elba inferioară.

Numele lor, spune tradiția transmisă de surse, vine probabil de la bărbile lungi. Explicația a rămas atât de puternică încât numele lor s-a păstrat în cel al Lombardiei. În izvoarele latine și grecești apare forma Langobardi, iar mai târziu s-a impus și forma lombarzi.

Despre secolele al III-lea și al IV-lea izvoarele sunt sărace. Reapariția lor este legată de lunga mișcare spre sud. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, potrivit sursei engleze, și-au părăsit vechile așezări. Călătoria lor spre zona dunăreană este cunoscută mai ales prin tradițiile păstrate în texte medievale timpurii. Detaliile legendare diferă, dar direcția generală este aceeași: dintr-o lume nordică spre Dunăre.

În regiunea dunăreană au intrat în conflict cu alte puteri germanice și vecine. Au ajuns în Rugiland după înfrângerea rugilor de către Odoacru, apoi s-au așezat pentru un timp în câmpia numită de surse „Feld”, identificată de istorici moderni cu o zonă din actuala Ungarie, la est de Dunăre. Acolo au fost prinși în lupte succesive: cu herulii, apoi cu gepizii.

Aceste confruntări au contat enorm. Ele au format o elită războinică și au ridicat câteva nume care aveau să decidă viitorul poporului. În timpul lui Audoin, longobarzii au fost mutați în Panonia romană, la sud și vest de Dunăre, cu sprijinul împăratului Iustinian, care le-a dat un oraș în Noricum, fortărețe în Panonia și alte teritorii, împreună cu bani. Tot atunci, apropierea de Bizanț și de lumea romană a început să lase urme. Longobarzii erau încă în mare majoritate păgâni, dar au împrumutat trăsături de civilizație, mai ales în practicile războinice, de la bizantini și de la avari.

Momentul decisiv a venit în lupta cu gepizii. Audoin l-a învins pe Thurisind în 551 sau 552, iar fiul său Alboin a dus conflictul până la capăt. În 567, Alboin a distrus puterea gepidă. În anul următor, temându-se de avarii agresivi, a ales o altă direcție. Nu spre întoarcere, ci spre Italia.

Alboin și marea intrare în Italia

Primăvara anului 568 a fost clipa marilor hotărâri. Alboin și-a condus poporul în Italia după un plan pregătit de ani. Sursele spun limpede că nu a pornit singur cu războinicii săi, ci cu „soțiile și copiii și toate bunurile lor”. Migrația aceasta a fost, de fapt, o mutare de lume. Alături de longobarzi au venit și alții: saxoni, heruli, gepizi, bulgari, turingi și ostrogoți. Sursa engleză menționează cel puțin 20.000 de războinici saxoni și familiile lor.

Italia era slăbită. Războiul gotic o depopulase și o devastase. Bizantinii păstrau încă autoritatea imperială, dar puterea lor efectivă era limitată. În aceste condiții, înaintarea longobardă a fost aproape neoprită. Prima cetate importantă care a căzut a fost Forum Iulii, Cividale del Friuli, în 569. Acolo Alboin a creat primul ducat longobard și l-a încredințat nepotului său Gisulf.

Apoi au căzut Vicenza, Verona, Brescia. În vara lui 569, longobarzii au cucerit Milano, principalul centru roman din nordul Italiei. Până la sfârșitul acelui an stăpâneau toate marile orașe de la nord de Po, cu excepția Paviei. Pavia a rezistat trei ani și a căzut în 572. A devenit prima capitală a noului regat longobard al Italiei.

Dar cucerirea rapidă ascundea o problemă de structură. Longobarzii puteau lua orașe și teritorii vaste, însă Bizanțul păstra punctele decisive: Ravenna, Roma și un coridor care le lega, trecând prin Perugia. În sud rămâneau sub control bizantin și alte regiuni, precum și Sicilia. Asta însemna că stăpânirea longobardă, oricât de mare, nu se putea transforma într-o Italie unită.

În același timp, regatul care se forma avea o organizare puternic ducală. Întreg teritoriul a fost împărțit, potrivit sursei engleze, în 36 de ducate. Ducii s-au așezat în marile orașe. Regele domnea peste ei și administra prin trimiși numiți gastaldi. Numai că această împărțire, împreună cu independența încăpățânată a ducatelor, a slăbit unitatea regatului chiar din primele sale decenii.

Un regat puternic, dar greu de ținut împreună

După căderea Paviei, Alboin a fost asasinat în 572, la scurt timp după victorie. Sursele spun că a fost ucis la Verona, într-un complot condus de soția sa, Rosamund. Succesorul său, Cleph, a fost și el asasinat doi ani mai târziu. A urmat o perioadă grea: timp de zece ani, longobarzii au trăit fără rege, conduși de duci instalați într-un oraș roman sau într-o fortăreață, precum insula San Giulio de pe lacul Orta, la nord de Novara. Sursa engleză vorbește despre această epocă drept „domnia ducilor”, un timp de violență și dezordine.

Primejdia din afară a forțat însă restaurarea monarhiei. În 584, amenințați de o invazie francă, ducii l-au ales rege pe Authari, fiul lui Cleph. Era arian, dar căsătorit cu Theodelind, o catolică bavareză. Aici începe una dintre marile schimbări din istoria longobarzilor: apropierea treptată de catolicism și de lumea romană a Italiei.

Authari a încercat să refacă autoritatea regală și administrația. I-a urmat Agilulf, al doilea soț al Theodelindei. Domnia lui este bine cunoscută din corespondența papei Grigore cel Mare. Agilulf a extins teritoriul longobard în Emilia și în zona de la nord de Roma, pe care a și asediat-o. Sursa engleză adaugă că a cucerit Padova în 601, Cremona și Mantua în 603 și a smuls o plată exarhului din Ravenna.

Fiul său, Adaloald, catolic ca mama sa, a domnit între 616 și 626, dar a fost înlocuit de un arian, ducele de Brescia, Rothari. Sub acesta s-au întâmplat două lucruri esențiale. Mai întâi, în 643 a fost scrisă legea longobarzilor, Edictum Rothari, care a fixat în latină legile și obiceiurile poporului său. Apoi, teritoriul regatului s-a extins aproape definitiv prin cucerirea Liguriei.

Regatul se consolida, dar nu fără tensiuni. Longobarzii intraseră în Italia fiind, unii, păgâni, iar alții creștini arieni. Nu aveau relații bune cu Biserica creștină timpurie. Treptat au adoptat titluri, nume și tradiții romane sau romanizate și s-au convertit parțial la ortodoxie în secolul al VII-lea, însă drumul a fost însoțit de conflicte religioase și etnice. Sursa engleză insistă asupra acestei schimbări lente: până la vremea când scria Paul Diaconul, limba, portul și chiar coafurile longobarde aproape dispăruseră în întregime.

Totuși, în pofida acestei romanizări, slăbiciunea politică de fond nu dispăruse. Ducatele de Spoleto și Benevento din centru și sud au tins spre autonomie și aveau să supraviețuiască mult după căderea regatului din nord. Încercarea regilor de a centraliza puterea a fost continuă, dar tocmai în această luptă au pierdut definitiv controlul asupra lor.

Liutprand și clipa de vârf

În secolul al VIII-lea, longobarzii au avut un rege pe măsura ambițiilor regatului: Liutprand, care a domnit între 712 și 744. Sursa română îl numește „foarte energic și ambițios”. A fost omul care a reușit să supună ducatele independente de Spoleto și Benevento. Sursa engleză spune că a recâștigat un anumit control asupra lor și că regatul a atins sub el punctul său culminant.

Liutprand a știut să folosească și slăbiciunile adversarilor. Profitând de neînțelegerile dintre papă și Bizanț în problema cultului icoanelor, a anexat exarhatul de Ravenna și ducatul Romei, potrivit sursei engleze. În același timp, a încheiat un contract pentru Veneția cu primul doge cunoscut, Paulutius. În nord-est, slavii au fost învinși la Lavariano, în 720, când au încercat să cucerească câmpia friulană.

Sub Liutprand, longobarzii păreau mai aproape ca oricând de a domina Italia. Dar tocmai aici se vede din nou limita lor istorică. Pentru a supune complet peninsula, trebuiau să rezolve problema Romei și a papei. Or, aceasta nu era numai o problemă militară. Era o problemă politică și simbolică. Roma era vechea capitală a Imperiului, sediul papalității și locul unde orice cucerire a Italiei devenea, sau nu devenea, legitimă.

Conflictele cu papii, în încercarea de a cuceri Roma, i-au împins pe aceștia să ceară ajutorul regilor franci. Aici s-a format alianța care avea să schimbe totul. Longobarzii erau stăpâni pe aproape toată Italia de nord și pe mari părți din centru. Dar între ei și stăpânirea deplină a peninsulei stătea un dușman pe care nu-l puteau elimina fără să provoace reacția unei puteri mai mari.

Ravenna cade, francii intră în joc

După Liutprand, tensiunea a crescut. Ratchis, care a domnit între 744 și 749, a fost înlăturat de propriul frate și trimis la mănăstirea Monte Cassino. Fratele său, Aistulf, a domnit între 749 și 756 și a reușit ceea ce părea de mare importanță strategică: a înlăturat definitiv dominația bizantină din Ravenna. În 751 a desființat exarhatul și l-a alungat pe ultimul exarh, Eutychus.

Era o lovitură uriașă dată Bizanțului în Italia. Și totuși, succesul acesta a apropiat și mai mult ciocnirea cu papalitatea și cu francii. Sursa engleză arată limpede că Aistulf a cucerit Ravenna pentru longobarzi, dar a fost apoi înfrânt de regele franc Pippin al III-lea, chemat de papă.

După moartea lui Aistulf, Ratchis a încercat să devină rege din nou, dar a fost înlăturat de Desiderius, ducele Toscanei, ultimul longobard care a domnit ca rege. Desiderius a reușit să ia Ravenna definitiv, punând capăt prezenței bizantine în nordul Italiei. Dar a ales și să reia lupta cu papa, care îi sprijinea pe ducii de Spoleto și Benevento. În 772 a intrat în Roma, fiind, potrivit sursei engleze, primul rege longobard care a făcut acest lucru.

Acesta a fost momentul în care balanța s-a rupt. Papa Hadrian I a cerut ajutorul puternicului rege franc Carol cel Mare. Desiderius a fost înfrânt la Susa și asediat la Pavia. În același timp, fiul său Adelchis a fost silit să deschidă porțile Veronei pentru trupele france. În 774, Desiderius s-a predat. Carol cel Mare a luat o hotărâre nouă pentru lumea germanică a vremii: și-a însușit titlul de „rege al longobarzilor”.

Așa s-a încheiat regatul longobard din nord și din centrul Italiei. Nu printr-o prăbușire lentă, ci prin intrarea unei noi puteri în ecuația italiană. Longobarzii schimbaseră harta peninsulei, împinseseră Bizanțul în defensivă, fixaseră un regat la Pavia și dăduseră numele Lombardiei. Dar incapacitatea de a controla Roma și de a neutraliza apelul papei către franci a fost rana care nu s-a închis niciodată.

După 774, o moștenire care nu dispare

Căderea regatului din 774 nu a însemnat dispariția longobarzilor din istoria Italiei. Mici formațiuni statale, precum ducatele de Benevento și Spoleto, și-au continuat existența în centrul și sudul peninsulei. Sursa engleză merge mai departe și arată că nobilii longobarzi au continuat să conducă în sud până târziu, iar sudul aflat încă sub control longobard era cunoscut în inscripțiile nordice ca „țara longobarzilor”.

În același timp, moștenirea lor s-a păstrat în nume, în instituții și în memorie. Lombardia le poartă încă numele. Edictum Rothari rămâne unul dintre semnele cele mai puternice ale organizării lor politice. Iar întreaga lor istorie arată felul în care un popor venit din nordul Europei a putut deveni o putere italiană.

Longobarzii au contat fiindcă au schimbat decisiv lumea postromană a Italiei. Au umplut golul lăsat de prăbușirea ostrogoților, au creat un regat durabil și au forțat Bizanțul, papalitatea și francii să-și redefinească pozițiile. Dar la fel de important este și ceea ce n-au reușit: n-au făcut din Italia un regat unitar. Din această nereușită s-au născut atât sfârșitul lor politic, cât și lunga fragmentare a peninsulei.

Povestea lor rămâne, astfel, una dintre marile istorii ale Europei timpurii: un popor care a câștigat aproape totul și a pierdut tocmai ceea ce i-ar fi putut face victoria definitivă.