Epoca vikingilor și de ce a schimbat Europa

În anul 793, la Lindisfarne, în nord-estul Angliei, lumea creștină din insulele britanice a înțeles că se deschisese o epocă nouă. Cronicarii au reținut atacul ca pe un prag. Vikingii au masacrat călugării și au ars mănăstirea din temelii. În tradiția legată de aceste lovituri a rămas și o rugă care spune totul despre frica vremii: oamenii ajunseseră să ceară lui Dumnezeu furtună, numai ca nordicii să nu poată naviga.

A furore Normannorum libera nos, Domine

De aici începe, în chip simbolic și istoric, Epoca vikingilor. O perioadă a Evului Mediu care se întinde, în linii mari, din secolul al VIII-lea până în secolul al XI-lea, adesea fixată între 793 și 1066. Trei secole în care scandinavii, plecați din Danemarca, Norvegia și Suedia, au jefuit, au făcut comerț, au colonizat, au cucerit și s-au așezat în locuri care au schimbat fața Europei. Povestea lor nu este doar aceea a unor corăbii venite din nord. Este povestea unei mișcări de oameni care a legat mănăstiri arse, orașe jefuite, rute comerciale pe Nipru și Volga, întemeierea Normandiei, unificarea Norvegiei și, la capătul drumului, cucerirea Angliei.

Când marea a devenit drum de război

Cauzele expansiunii vikinge nu pot fi reduse la un singur motiv, iar sursele și interpretările vorbesc despre un amestec de presiuni și oportunități. În tradiția istorică rezumată de sursele de mai sus apar creșterea demografică, sărăcia, clima aspră și lipsa unui pământ agricol bun în multe regiuni ale Scandinaviei. Apar și conflictele politice interne, mai ales cele legate de consolidarea regalității în Norvegia, care au împins unii oameni să caute alte baze. Un alt element a fost slăbiciunea regatelor pe care le-au întâlnit în afara Scandinaviei, împărțite sau tulburate de lupte interne.

Dar toate acestea nu ar fi dus atât de departe fără mare și fără nave. În secolul al VIII-lea, scandinavii au început să construiască nave de război. Acestea le-au permis să lovească rapid de-a lungul coastelor, să intre pe marile văi fluviale ale Europei și să apară acolo unde apărarea era mai slabă. Tocmai această mobilitate explică de ce mănăstirile și așezările de pe țărm au fost printre primele victime. La început, raidurile au fost probabil mici. În secolul al IX-lea însă ele s-au amplificat.

Insulele britanice au simțit primele această schimbare. După Lindisfarne, în 795, comunitățile monastice din insulele irlandeze Ioana și Rathlin au avut aceeași soartă. În 794, Iona, „mama” Lindisfarne-ului, a fost atacată serios, iar în 802 mănăstirea a fost arsă din temelii. În Anglia, pe coastele nordice și estice, violența a continuat, uneori sporadic, dar mereu amenințător. În 850, vikingii au iernat pentru prima dată în Anglia, pe insula Thanet. Faptul spune mult: jafurile se transformau treptat într-o prezență durabilă.

Pe continent, Imperiul Carolingian a fost și el pus la încercare. Cât timp Carol cel Mare a trăit, imperiul a rămas relativ puternic. După moartea sa, în ianuarie 814, slăbirea autorității a deschis drumuri noi atacatorilor. În anul 830, Dorestad a fost jefuit de trei ori. În 841, raidurile au provocat pagube mari la Rouen și Jumièges. În 845, o expediție pe Sena a ajuns până la Paris. Corăbiile scandinave urcau pe fluviu aproape fără teamă, iar mănăstirile, bogate și slab apărate, erau pradă ușoară.

De la pradă la așezare

O mare cotitură s-a produs în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Până atunci, imaginea dominantă fusese cea a loviturii rapide și a retragerii. Dar lucrurile au început să se schimbe. În 850, regele Carol al II-lea al Franței a dat un pământ din nord-estul Franței unui grup de vikingi, în schimbul ajutorului militar împotriva fratelui său, împăratul Lothar. Gestul arată limpede că nordicii nu mai erau doar duşmani de pe mare. Intraseră în jocul puterii locale.

Astfel de episoade i-au încurajat să se stabilească în afara Scandinaviei. De acum înainte, raidul nu a dispărut, dar a fost dublat de alte interese: legături comerciale, teritorii, colonizare. În Anglia, această schimbare s-a văzut repede. În 864, vikingii și-au făcut din nou tabără de iarnă la Thanet. În anul următor a sosit în East Anglia „Marea Armată Păgână”, condusă de frații Ivar cel Fără Oase, Halfdan și Ubba, la care se adăuga un alt lider, Guthrum. Armata a trecut în Northumbria, a capturat York și a întemeiat acolo o comunitate vikingă în Jorvik, unde unii s-au așezat ca agricultori și meșteșugari.

Regatele engleze, măcinate de tulburări, nu au putut rezista ușor. În 867, Northumbria a devenit regatul nordic al unui Danelaw în formare. În 870 a sosit și „Marea Armată de Vară”, condusă de Bagsecg și cei cinci earli ai săi. În 871, la 8 ianuarie, Bagsecg a fost ucis în bătălia de la Ashdown. O parte dintre vikingi s-au retras spre nord, la Jorvik, care devenise centrul regatului lor din Anglia. Acolo, stăpânirea nordică a rămas un fapt politic puternic.

Și Irlanda a cunoscut aceeași trecere de la raid la așezare. În 795 au început jafurile asupra așezărilor monastice de pe coastă. În 821, cronicile notează că vikingii au prădat Howth și au luat „un mare număr de femei în captivitate”. Din 840, au început să construiască tabere fortificate, longphorts, și să ierneze în Irlanda. Primele au fost la Dublin și Linn Duachaill. În 853, Amlaíb a devenit primul rege al Dublinului. În deceniile următoare, au existat războaie regulate între vikingi și irlandezi, dar și între grupuri vikinge rivale. După 914, reveniți la Dublin, au refăcut controlul și au întemeiat așezări la Waterford, Wexford, Cork și Limerick. Acestea au devenit primele mari orașe ale Irlandei și noduri comerciale importante, iar Dublinul viking a ajuns cel mai mare port de sclavi din Europa occidentală.

Acolo unde se așezau, nordicii se schimbau și ei. Se căsătoreau cu localnici, preluau elemente de cultură și dădeau naștere unor comunități noi. În Irlanda, sursele vorbesc despre norse-gaels. În alte părți ale Europei, urmașii acestor coloniști vor primi alte nume și vor avea alte istorii. Dar logica este aceeași: Epoca vikingilor nu a fost doar o epocă a atacului, ci și una a amestecului și a transformării.

Râurile din est și drumul spre Constantinopol

Expansiunea vikingă nu s-a oprit la Atlantic și la coastele apusene. Raidurile s-au extins și în răsăritul Europei, în teritoriile de astăzi ale Poloniei, Țărilor Baltice, Rusiei și Ucrainei. Aici, scandinavii sunt cunoscuți sub numele de varegi. Au folosit marile cursuri de apă care le deschideau continentul de la nord la sud: Nistrul, Niprul și Volga. Pe ele au coborât spre lumea bizantină și spre negustorii arabi.

În est, rolul lor a fost mai complex decât simplul jaf. Vikingii au contribuit la formarea primelor formațiuni statale ale Rusiei. Sursele engleze amintesc că, în 859, varegii cereau tribut de la triburile slave și fino-ugrice. Apoi, după o răscoală și o perioadă de dezordine, aceleași triburi i-ar fi chemat înapoi „să vină și să domnească peste noi”. Conduși de Rurik și frații săi, s-au așezat în jurul Novgorodului. Din această lume a drumurilor de apă s-a născut și statul timpuriu al Rusiei kievene.

Varegii făceau comerț, piraterie și mercenariat. Au ajuns la Marea Caspică și la Constantinopol. Au atacat capitala bizantină pe apă de mai multe ori, dar au fost respinși. Mai târziu au luptat ca mercenari pentru prinții ruși și în garda personală a împăratului de la Constantinopol. În această mișcare spre sud, au lăsat și urme materiale: în urma unei expediții asupra Constantinopolului, au rămas inscripții și reprezentări grafice la bisericuța de cretă de la Basarabi-Murfatlar din Dobrogea.

Sursele românești notează și un episod care leagă direct această lume de spațiul românesc: vikingii au luptat cu românii, numiți blakumenn, în bătălia de la râul Alta din anul 1019. Tot în această zonă estică, după creștinare, sunt date că vikingii slavizați au ridicat biserici pe valea Nistrului, la Vasileu, în țara Onutului, astăzi în Ucraina. Chiar și aici se vede aceeași mutație profundă: de la războinicii care urcă și coboară râuri cu armele în mână la comunități care își lasă urmele în piatră și în organizarea unui spațiu.

Regi, cruci și sfârșitul vechii lumi nordice

În Scandinavia însăși, Epoca vikingilor a fost și epoca unei revoluții politice și religioase. La început, vikingii practicau o formă de păgânism germanic. Din secolul al X-lea, creștinismul a fost introdus în Scandinavia, o religie impusă de regi. Convertirea nu a fost simultană. Primii au fost vikingii stabiliți în nord-estul Franței, în 911. Apoi au urmat danezii, în 1000, norvegienii, în 1015, și suedezii, în 1100.

Această schimbare de credință a mers mână în mână cu formarea regatelor nordice ale Danemarcei, Norvegiei și Suediei. În Norvegia, centralizarea puterii începuse mai devreme. În 870, Harald I Păr Frumos a devenit cel dintâi rege care a unificat triburile din Norvegia. Sursele engleze insistă asupra consecințelor: această unificare a împins mulți oameni din locurile lor și i-a împins spre alte țărmuri. Aceeași forță care a organizat regatul a alimentat și mișcarea spre exterior.

După creștinare, urmașii vikingilor au ridicat și biserici în teritoriile unde trăiseră. Dar mai important decât zidurile a fost schimbarea de rol. Vikingii creștini au renunțat la raidurile lor și au devenit coloniști, negustori și exploratori. Norvegienii au colonizat Insulele Feroe și Islanda, iar apoi au ajuns pe coastele Groenlandei. În 1021, vikingii au atins și America de Nord. În acest punct, lumea lor nu mai era a simplei prăzi, ci a așezărilor și a rutelor pe distanțe uriașe.

În Anglia, marile confruntări ale secolului al XI-lea arată aceeași lume în schimbare. După seria de raiduri începută în 1003 de regele danez Sweyn Forkbeard, acesta a fost încoronat rege al Angliei în 1013. Fiul său, Cnut cel Mare, a cucerit tronul în 1016. La moartea lui, în 1035, stăpânea Danemarca, Anglia, Norvegia și părți din Suedia. Dar puterea vikingă în Anglia s-a stins treptat. În 1066, regele norvegian Harald al III-lea a fost înfrânt la Stamford Bridge. Pentru mulți istorici, acesta este adevăratul capăt al epocii.

Normandia, moștenirea și anul 1066

Există un loc unde transformarea lumii vikinge se vede cu o claritate aproape simbolică: Normandia. În 911, când vikingii din nord-estul Franței devin creștini, Rollo, fost lider al unui trib danez, devenit nobil, întemeiază Ducatul Normandiei. Sursele engleze și franceze descriu cadrul acestei prefaceri: regele Carol cel Simplu i-a dat lui Rollo Rouen și zona care avea să formeze nucleul Normandiei, pentru a opri alte atacuri vikinge. În schimb, Rollo a acceptat vasalitatea, botezul și apărarea estuarelor Senei.

În câteva generații, urmașii acestor coloniști s-au schimbat profund. Au devenit creștini și, după cum spune o formulare din istoriografia citată, în toate aspectele esențiale, francezi. Dar memoria originii lor nu a dispărut. În 1066, Wilhelm Cuceritorul, duce al Normandiei și urmaș al lui Rollo, a pregătit un mare atac împotriva Regatului Anglo-Saxon. A cucerit țara și a întemeiat Regatul Angliei. În tradiția istorică românească rezumată de sursa principală, acesta este evenimentul care marchează sfârșitul Epocii vikingilor și începutul Epocii feudale.

Este un final potrivit tocmai fiindcă adună într-un singur moment toate firele poveștii. Oamenii care, la început, veneau pe mare să jefuiască mănăstiri ajung, la capătul a trei secole, să întemeieze state, să schimbe limbi și elite conducătoare, să se creștineze și să intre în miezul ordinii medievale europene. Nici măcar sfârșitul nu este simplu. În unele locuri, activitatea vikingă se stinge mai repede; în altele, urmele ei se prelungesc. Dar 1066 rămâne anul cu forța cea mai mare de simbol.

De aceea Epoca vikingilor contează atât de mult. Nu fiindcă a adus doar violență, deși a adus destulă. Ci fiindcă a pus în mișcare oameni, puteri și teritorii pe o scară rară pentru Europa de atunci. A slăbit unele regate și a creat altele. A deschis drumuri între Scandinavia, Atlantic, lumea slavă și Bizanț. A făcut ca Nordul să nu mai fie marginea continentului, ci unul dintre motoarele lui istorice.