Hutterii, comunitatea anabaptistă care a supraviețuit prin migrație și viață în comun

În 1536, Jakob Hutter a fost ars pe rug la Innsbruck. După moartea lui, comunitatea care îi purta numele nu s-a stins. Dimpotrivă, tocmai credințele care o defineau, viața în comun și nonrezistența, au împins-o într-o lungă istorie de migrații, rupturi și refaceri. Hutterii au traversat secolele mutându-se dintr-un spațiu în altul, aproape de dispariție într-un moment, ajungând mai târziu să se refacă spectaculos în America de Nord.

Astăzi, hutterii sunt cunoscuți drept o ramură a anabaptiștilor, înrudiți prin origine cu amishii și menoniții. Își au rădăcinile în Reforma radicală de la începutul secolului al XVI-lea și se disting, în interiorul lumii anabaptiste, printr-un mod de viață comunitar organizat în colonii.

Din Reforma radicală spre primele colonii

Mișcarea din care au ieșit hutterii s-a format în contextul Reformei timpurii din spațiul elvețian. Anabaptismul s-a răspândit repede spre nord și est, iar în această lume religioasă agitată au apărut și grupurile care aveau să dea naștere hutterilor.

Jakob Hutter, convertit timpuriu în Tirolul de Sud, a devenit liderul grupului care avea să-i poarte numele. El a întemeiat coloniile hutterite pe baza Mărturisirii de la Schleitheim din 1527, o declarație clasică de credință anabaptistă. Primele comune au fost formate în 1528, în Tirol.

De la început, linia lor a fost clară. Viață în comun. Bunuri ținute la comun. Refuzul violenței. Refuzul participării la activități militare. Tocmai aceste opțiuni aveau să le definească atât identitatea, cât și vulnerabilitatea.

Moravia, anii de înflorire și începutul loviturilor

Sub presiunea persecuțiilor dure din Tirolul de Sud, mulți anabaptiști au emigrat în Moravia. Acolo, între 1530 și 1535, sub conducerea lui Jakob Hutter, s-a cristalizat forma de viață comunitară care îi deosebea de alte grupuri anabaptiste, precum menoniții și amishii.

Moravia a oferit pentru un timp un cadru mai favorabil. În secolul al XVI-lea, regiunea cunoștea un grad considerabil de toleranță religioasă. Hutterii au prosperat vreme de câteva decenii. Perioada 1554-1565 a fost socotită „bună”, iar anii 1565-1592 au fost numiți chiar „epoca de aur”. În acest răstimp, s-au extins și în Ungaria Superioară, în actuala Slovacie. Până în 1622, se formaseră circa 100 de așezări, numite Bruderhof, iar numărul hutterilor ajunsese la 20.000-30.000.

Dar echilibrul era fragil. Războiul cel Lung cu turcii, început în 1593, i-a lovit sever. În 1605, aproximativ 240 de hutteri au fost răpiți de armata otomană și de aliații tătari și vânduți ca sclavi. A urmat Războiul de Treizeci de Ani. În 1620, Boemia și Moravia au fost invadate de împăratul habsburgic Ferdinand al II-lea. Mai multe așezări hutterite au fost distruse și jefuite. În 1621 a venit și ciuma bubonică, care a ucis o treime dintre cei rămași. În 1622, hutterii au fost expulzați din Moravia.

Transilvania, Țara Românească și drumul spre Rusia

După alungarea din Moravia, o parte a comunității a ajuns în Transilvania. În 1622, un grup de 186 de hutteri a fost adus la Alvinc, astăzi Vințu de Jos. În următorii doi ani au mai venit și alții, iar totalul a fost de 690 sau 1.089 de persoane, după diferite relatări.

Nici aici stabilitatea nu a durat. Comunitatea a intrat în declin în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Incursiunile otomane au lovit din nou, iar Bruderhof-ul de la Alvinc a fost incendiat în 1661. Spre sfârșitul secolului, viața cu bunuri comune a fost abandonată pentru un timp.

Un nou moment de cotitură a venit în 1756, când la Alvinc au întâlnit un grup de cripto-protestanți din Carintia, deportați în Transilvania de monarhia habsburgică. Aceștia au citit expunerea credinței fraților hutteriți scrisă de Peter Riedemann și au hotărât să li se alăture. Grupul nou venit a revigorat viața religioasă a comunității, iar în 1762 comunitatea de bunuri a fost reînființată la Alvinc. Tot atunci, dialectul tirolez al vechilor hutteri a fost înlocuit cu cel carintian, ambele dialecte bavareze sudice.

În 1767, hutterii au fugit din Transilvania în Țara Românească, la Ciorogârla, aflată atunci la circa 7 kilometri de București. Numărul lor scăzuse la 67 de persoane. Acolo s-au confruntat cu greutăți mari, pe fondul lipsei de ordine și al războiului ruso-turc din 1768-1774. După ocuparea Bucureștiului de către ruși, la 17 noiembrie 1769, hutterii au cerut sfat comandantului rus Aleksandr Gavrilovici Zamiatin, care le-a propus să emigreze în Rusia.

La 1 august 1770, după mai bine de trei luni de călătorie, un grup de aproximativ 60 de persoane a ajuns la Vișenka, în Ucraina de astăzi, atunci parte a Imperiului Rus.

Refacere, tensiuni și o nouă plecare

În noul lor cămin li s-au alăturat alți hutteri fugiți din teritorii habsburgice și câțiva menoniți. Dar nici aici istoria nu a mers liniar. După moartea contelui Piotr Rumianțev, fiii săi au încercat să reducă statutul hutterilor de țărani liberi la acela de iobagi. Hutterii au apelat la țarul Pavel I, care le-a îngăduit să se așeze pe pământ al coroanei, la Radicev, la circa 12 kilometri de Vișenka.

În jurul anului 1820 au apărut tensiuni interne puternice. O facțiune importantă voia încetarea comunității de bunuri. Comunitatea s-a împărțit pentru o vreme în două grupuri separate. Mai târziu, după un incendiu care a distrus majoritatea clădirilor din Radicev și din cauza pământului puțin productiv, hutterii au cerut să se mute. În 1842 li s-a permis să se strămute în Molotschna, colonie menonită, unde au fondat satul Hutterthal. La acel moment, populația totală era de 384 de persoane, 185 bărbați și 199 femei.

În anii următori au fost întemeiate și alte sate: Johannesruh în 1852, Hutterdorf și Neu-Huttertal în 1856, Scheromet în 1868. În Ucraina, hutterii au cunoscut o prosperitate relativă și au adoptat agricultura menonită foarte eficientă practicată în Molotschna.

Tot acolo s-au conturat și cele trei mari ramuri istorice. În 1859, Michael Waldner a restabilit comunitatea de bunuri la un capăt al Hutterdorf-ului, devenind întemeietorul Schmiedeleut. În 1860, Darius Walter a format o altă comunitate de bunuri la celălalt capăt al așezării, punând bazele Dariusleut. A treia ramură, Lehrerleut, s-a constituit mai târziu, după mutarea în Statele Unite, când câteva familii din Johannisruh, conduse de predicatorul Jacob Wipf, au reușit în 1877 să întemeieze un nou grup cu viață comună.

Între timp, schimbările din Imperiul Rus au apăsat tot mai greu. În 1864, legea școlilor primare a impus rusa ca limbă de predare. În 1871, o nouă lege a introdus serviciul militar obligatoriu. Pentru hutteri, adepți ai nonrezistenței, acesta a fost semnul limpede că trebuie să plece din nou.

America de Nord și renașterea unei comunități

După trimiterea unor emisari în America de Nord în 1873, aproape toți hutterii, în număr de 1.265, au emigrat în Statele Unite între 1874 și 1879. Dintre aceștia, aproximativ 800 s-au identificat drept Eigentümler, adică „proprietari”, și au luat ferme individuale. Alți aproximativ 400, numiți Gemeinschaftler, adică „oameni ai comunității”, au întemeiat trei comunități bazate pe bunuri comune. Cei mai mulți hutteri de astăzi se trag din acest al doilea grup.

Ei s-au așezat inițial în Teritoriul Dakota și au refăcut acolo stilul tradițional de viață comunitară. Mai târziu, o parte dintre cei stabiliți pe ferme individuale, numiți Prärieleut, s-au asimilat treptat mai întâi în grupuri menonite, apoi în populația americană largă.

Secolul al XX-lea a adus iarăși presiuni. În timpul Primului Război Mondial, hutterii pacifiști au fost persecutați în Statele Unite. În cazul cel mai grav, patru bărbați hutteri chemați sub arme au refuzat să se conformeze, au fost închiși și abuzați fizic. Doi dintre ei, frații Joseph și Michael Hofer, au murit la închisoarea militară Leavenworth după semnarea armistițiului. Comunitatea hutterită a spus că au murit din cauza relelor tratamente, în timp ce autoritățile americane au atribuit moartea unei pneumonii.

După acest episod, hutterii au părăsit Statele Unite și s-au mutat în provinciile canadiene Alberta, Manitoba și Saskatchewan. Toate cele 18 colonii americane existente atunci au fost abandonate, cu excepția celei mai vechi, Bon Homme.

Cum trăiesc hutterii

Ceea ce îi face aparte este forma de viață. Hutterii trăiesc în colonii rurale. În lumea anabaptistă sunt singurii care duc acest mod de viață comunitar; o colonie numără în medie 12 familii, adică aproximativ 90 de persoane. Alte date arată că o colonie poate avea cam 10-20 de familii și o populație de aproximativ 60-250 de locuitori. Când colonia crește spre limita superioară, se formează de obicei o „colonie-fiică”.

Proprietatea este deținută aproape în întregime în comun. Clădirile, echipamentele și veniturile aparțin coloniei, iar resursele sunt distribuite membrilor și familiilor lor. Această practică este legată de interpretarea unor pasaje din Faptele Apostolilor. Nu există salarii în sensul obișnuit; membrii lucrează pentru binele comunității, iar nevoile lor sunt acoperite din resursele comune.

Coloniiile sunt în principal agricole, deși în epoca modernă unele s-au orientat și spre activități de producție. Multe depind de agricultură sau creșterea animalelor, iar unele își construiesc singure clădirile, își întrețin utilajele și își fac hainele. În timp, folosirea tehnologiei a crescut, chiar dacă unele comunități îi limitează anumite forme. În prezent, aproape toți hutterii trăiesc în vestul Canadei și în nordul Marilor Câmpii ale Statelor Unite; trăiesc și în statul Washington central și în nordul statului Oregon.

Vorbesc hutterita, un dialect german de bază bavareză. În cadrul exercițiilor religioase folosesc germana clasică luterană.

O identitate păstrată prin ramuri și reguli comune

În America de Nord s-au conturat trei mari ramuri: Schmiedeleut, Dariusleut și Lehrerleut. Între ele există diferențe de organizare și de tradiție, dar doctrina de bază este aceeași. Toate își păstrează accentul pe botezul credinciosului, pacifismul creștin, respingerea jurămintelor, separarea de lume și un set de reguli comunitare pentru viața creștină.

Conducerea coloniilor este în principal patriarhală. Fiecare colonie are de regulă trei lideri principali: slujitorul religios, secretarul și ajutorul slujitorului religios. Multe decizii importante se iau prin vot, într-o structură în două trepte, cu un consiliu și apoi cu membrii cu drept de vot, adică bărbații căsătoriți ai coloniei.

În pofida schimbărilor istorice și a adaptărilor practice, nucleul identității hutterite a rămas remarcabil de stabil. Viața în comun, nonrezistența și refacerea comunității după fiecare ruptură au fost firul lor continuu.

Aproape dispăruți în secolul al XVIII-lea, au reușit în următorii 140 de ani să crească de la aproximativ 400 de persoane care trăiau în comunități la aproximativ 50.000 în prezent. Istoria lor nu este doar povestea unei confesiuni mici. Este și istoria unei idei duse până la capăt: că o comunitate poate supraviețui secolelor dacă își păstrează regulile, chiar și atunci când este silită să-și schimbe mereu locul.