Hortensia Papadat-Bengescu și modernizarea prozei psihologice

Ilustrație de epocă (Istoria)

La 40 de ani, când mulți scriitori aveau deja un drum fixat, Hortensia Papadat-Bengescu trimitea primul ei manuscris la „Viața Românească”. Acest gest a fost decisiv. Înainte de acest moment, rămăseseră anii de educație severă, o căsătorie făcută împotriva voinței tatălui, cinci copii, mutări repetate și o viață împărțită între obligații și dorința de independență. Literatura i se deschidea, nu ca refugiu, ci ca teritoriu cucerit târziu și cu un preț mare.

Din acel moment, drumul ei a căpătat o forță rară. Debutul publicistic din 1912, intrarea în cercul „Viața Românească”, apoi apropierea de cenaclul „Sburătorul” și de Eugen Lovinescu au modelat destinul unei autoare și felul în care romanul românesc putea arăta. Hortensia Papadat-Bengescu a fost numită „Marea Europeană”, iar formula nu venea din politețe. Ea exprima o mutație: trecerea spre romanul psihologic modern, spre analiza minuțioasă a conștiinței, spre o lume urbană văzută fără iluzii.

Copilul unic dintr-o casă patriarhală

Hortensia Bengescu s-a născut la 8 decembrie 1876, în Ivești, județul Galați. Era unicul copil al generalului Dimitrie Bengescu și al profesoarei Zoe Bengescu, născută Ștefănescu. Lumea în care a crescut era una a ordinii și a așezării. Sursele menționează o locuință spațioasă și un parc întins, patriarhal. Până la 11 ani, a învățat acasă, cu mama ei, scrisul, cititul și limba franceză.

A urmat apoi Institutul de studii liceale pentru domnișoare „Bolintineanu” din București, între 1887 și 1894. Acolo și-a perfecționat franceza, a învățat germana, a exersat pianul și a deprins pictura. Această educație o deschidea spre cultură, însă nu îi dădea încă libertatea de a-și alege singură drumul.

După absolvire, în 1894, familia s-a mutat la Turnu Măgurele. Tatăl ei, ajuns colonel, fusese numit comandant al Regimentului de Dorobanți Teleorman. Doi ani mai târziu, în 1896, s-a produs ruptura care spune mult despre firea ei. Părinții au refuzat să-i permită să studieze în Franța. Răspunsul Hortensiei a fost radical: pentru a-și obține independența, s-a căsătorit fără încuviințarea paternă cu magistratul Nicolae Papadat, doctor în drept la Liège, mai mare cu 16 ani decât ea.

Decizia aceasta concentrează una dintre tensiunile esențiale ale vieții ei. Dorința de libertate nu a dus spre studiile dorite, ci spre o altă formă de viață: cea conjugală. Tânărul cuplu și-a petrecut luna de miere în Elveția, iar după căsătorie a locuit la Turnu Măgurele până în 1903. Au urmat anii maternității. În 1898 s-a născut primul copil, Nicolae. În primăvara lui 1899, Zoe Hortense Louise. În 1900, Marcela. În 1902, Dumitru George. În 1906, la Buzău, s-a născut ultimul copil, Sofia Elena, numită Bibica, căsătorită Stamatiad.

Biografia timpurie nu este un simplu șir de date. Ea explică întârzierea debutului literar. Potrivit sursei în limba engleză, cariera ei a fost amânată și pentru că soțul era transferat din oraș în oraș, iar ea trebuia să se îngrijească de copii. Viața ei nu a început în literatură. Literatura a trebuit smulsă din interiorul unei existențe deja pline.

Orașele prin care a trecut și începutul unei voci

În 1903, familia Papadat s-a mutat la Buzău, în casa de pe Strada Independenței nr. 53, unde a locuit până în 1908. Din această perioadă datează prietenia cu pianista și scriitoarea Constanța Marino-Moscu, aflată atunci în aceeași localitate. Prietenia aceasta a avut urme adânci. Mai târziu, după moartea mamei scriitoarei, Constanța Marino-Moscu avea să publice volumul „Ada Lazu”, dedicat „Hortensiei Papadat”.

În 1911, Hortensia Papadat-Bengescu s-a stabilit pentru 10 ani la Focșani, într-un fost conac de secol al XIX-lea aparținând tatălui ei. Aici începe apropierea de viața literară. Frecventează gruparea „Viața românească”, se împrietenește și poartă corespondență cu Garabet Ibrăileanu și cu ceilalți membri ai grupării. Nu mai era doar o femeie cultivată care scria pentru sine, ci a intrat într-o rețea intelectuală, într-un spațiu de dialog și validare.

Debutul vine în 1912. La 10 aprilie, publică în ziarul „La Politique”, sub pseudonimul „Loys”, un necrolog dedicat actorului Petre Liciu. Tot acolo mai publică și comentarii critice despre Henry Bataille și Marcel Prévost, iar sub semnătura „Suzon”, cronici feministe. O mobilitate a scrisului și o căutare de ton se observă de la început. Nu a intrat în literatură pe o singură ușă.

Încurajată de Constanța Marino-Moscu, trimite pagini de proză redacției „Viața Românească”. În 1913 debutează ca prozatoare sub semnătura „Hortensia P.B.”, iar George Topârceanu îi publică poemul în proză „Viziune”. În același an, obține Premiul al II-lea la concursul inițiat de revista Femina cu poezia în limba franceză „La Mer”. Sunt semne că vocea ei începe să fie auzită. Dar adevărata afirmare încă nu venise.

Războiul, manuscrisul și întâlnirea care i-a schimbat destinul

În timpul Primului Război Mondial, Hortensia Papadat-Bengescu lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roșie, mai exact în gara Focșani. Experiența aceasta va fi relatată apoi în romanul „Balaurul”. Din nou, biografia și opera se ating într-un punct de mare presiune. Războiul intră în scris.

În 1916, după ce împlinește vârsta de 40 de ani, trimite primul ei manuscris la „Viața Românească”. Apoi, în 1919, debutează editorial cu volumul „Ape adânci”. Garabet Ibrăileanu îl laudă în termeni care au rămas printre cele mai cunoscute judecăți despre începuturile sale:

„Când ai isprăvit de citit volumul d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, din suma impresiilor care-ți rămân, două se degajează: mai întâi originalitatea operei și caracterul ei eminamente feminin”.

Acest început este important și prin ceea ce anunță. Scrierile de debut, legate de etapa „Viața românească”, sunt caracterizate în surse drept o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. În aceste texte, autoarea urmărește atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Volume precum „Ape adânci” și „Femeia în fața oglinzii” sunt construite dintr-o perspectivă apropiată de notarea minuțioasă a senzațiilor, de „extazul lent al miracolului de a exista”.

Tot în 1919 începe să colaboreze cu cenaclul lui Eugen Lovinescu și să publice în revista „Sburătorul”. Aici se produce o cotitură majoră. Sursele sunt limpezi: rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern îl are Eugen Lovinescu. El a fost și unul dintre puținii susținători ai scriitoarelor femei. Toate romanele ei vor fi citite mai întâi în cenaclu și apoi publicate.

Sub influența acestui mediu, participarea la ședințele „Sburătorului” îi schimbă modalitatea de expresie literară și o îndrumă spre extinderea câmpului de observație. La îndemnul lui Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă”. Aceasta este una dintre marile transformări ale operei ei: de la interioritatea fin notată la construcția amplă de roman, în care analiza psihologică se combină cu prezentarea mediului social.

De la analiza sufletului la lumea Hallipilor

Din această maturizare literară se naște ciclul familiei Hallipa: „Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini”. Aceste romane alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia aflată în centrul acțiunii, alături de alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxențiu. În literatura română, această creație reprezintă al doilea ciclu de romane după „Ciclul Comăneștenilor” de Duiliu Zamfirescu.

Aici investigația psihologică se adâncește și se întregește cu o prezentare incisivă a mediului social. Eugen Lovinescu vedea în opera ei o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în proza românească, dublată de cea de la rural la urban. El nota și „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”. Formula surprinde bine tensiunea dintre luciditate și intensitate care străbate proza Hortensiei Papadat-Bengescu.

Orașul ocupă un loc central în această lume romanescă. Opera ei ilustrează, și principiul lovinescian al inspirației citadine. Marele oraș este mediul în care personajele evoluează firesc. Bucureștiul, numit de Mini în „Fecioarele despletite” „Cetatea vie”, nu mai apare ca un loc al pierzaniei, cum fusese adesea în literatura de la începutul secolului, ci ca un cadru normal de viață.

Din punct de vedere social, personajele din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogățiți de dată recentă. Ei nu își pun energia în slujba dobândirii averii, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă și pentru a pătrunde în societatea înaltă. Snobismul acesta, comparat în surse cu cel al personajelor lui Marcel Proust, se vede limpede la personaje precum Ada Razu și Coca-Aimée.

Și tehnic, romanele acestea aduc ceva nou. Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotescă, se sprijină pe modalități narative moderne. Prezentarea evenimentelor și personajelor de către narator alternează cu introspecția și cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiași situații. Apar personajele-reflector, Mini și Nory, prin perspectiva cărora se dezvăluie treptat o mare parte din evenimente și personaje. Cititorul află despre situația din familia Rim sau despre cauza suferinței Lenorei pe măsură ce Mini și Nory iau ele însele cunoștință de aceste lucruri.

L. Rebreanu a formulat această mobilitate a perspectivei într-o observație memorabilă: „La domnia sa lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație”. În spatele acestei aprecieri stă una dintre calitățile prozei sale: capacitatea de a muta continuu privirea, de a nu fixa lumea într-un singur adevăr.

Boala, ereditatea și prestigiul unei proze moderne

În opera Hortensiei Papadat-Bengescu, boala ocupă programatic un loc important. Într-un interviu, scriitoarea se arată mirată că boala nu apare în aceeași măsură, ca temă centrală, la toți romancierii. Pentru ea, boala reprezenta „compromisul firesc dintre viață și moarte”. Formularea spune mult despre felul în care își privea personajele: nu ca tipuri statice, ci ca existențe vulnerabile, aflate într-un echilibru instabil.

La fel de importantă este atenția acordată eredității și detectării a ceea ce sursa numește „trupul sufletesc”. Acuitatea observației și complexitatea tehnicilor de analiză fac ca romanele ei să fie considerate printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice românești.

Numele lui Marcel Proust apare explicit în surse ca fiind scriitorul preferat al autoarei, iar metoda sa de creație se regăsește, mai mult sau mai puțin, și în romanele ei. Această apropiere nu anulează însă originalitatea. G. Călinescu admira în proza ei „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume”. Formula fixează ceva esențial: o voce capabilă să unească subtilitatea psihologică, observația socială și ritmul unei conversații cultivate.

Între volumele publicate se numără culegerile de nuvele și schițe „Ape adânci” din 1919, „Sfinxul” din 1920, devenit „Lui don Juan în eternitate”, „Femeia în fața oglinzii” din 1921, „Balaurul” din 1923, „Romanță provincială” din 1925 și „Desenuri tragice” din 1927. În dramaturgie, a scris „Povârnișul” în 1915 și „Bătrânul” în 1920. Mai târziu, din 1933, se stabilește în capitală. Scrie „Logodnicul”, indicat în surse în legătură cu acest moment, iar restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.

Recunoașterea vine și prin premii. În 1936 primește Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români, în valoare de 25.000 lei, pentru romanul „Logodnicul”, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, din partea unui juriu format din Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Perpessicius, Șerb