Foto: Ghedoghedo / Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0
Cercetătorii au descoperit fosila speciei Gerrothorax maritimus, veche de aproximativ 237 de milioane de ani, acesta fiind primul amfibian din istorie recunoscut ca având un habitat complet marin. Fosilele datează din perioada Triasicului Târziu, iar descoperirea a fost publicată în revista Nature Ecology & Evolution de o echipă de la Universitatea California Davis, Universitatea Peking și Muzeul Geologic din Guizhou.
Animalul măsura aproape 90 de centimetri, avea corpul turtit, în formă de disc, și era acoperit de o armură osoasă. Scheletele bine păstrate le-au permis cercetătorilor să-i reconstituie aspectul și să propună felul în care trăia.
Locul în care au fost găsite scheletele susține că animalul trăia în mare
Despre contextul descoperirii, Ryosuke Motani a spus: „Această zonă face parte dintr-un ecosistem la care ne-am uitat și pe care am încercat să-l reconstruim. Am studiat în principal reptilele marine și peștii din acest loc, dar acum avem și acest amfibian și este un fel de membru foarte neobișnuit al descendenței”.
Cele două schelete studiate au fost găsite în sedimente de adâncime și erau aproape complete, cu degetele și membrele păstrate. În paleontologie, sedimentele de adâncime sunt depuneri formate pe fundul mării, iar starea scheletelor contează pentru că arată dacă resturile au fost aduse de departe sau au rămas acolo unde a murit animalul.
Pentru locul în care au murit animalele, Motani a adăugat: „Cadavrele pe mare, cu excepția cazului în care se scufundă imediat la fund, tind să se usuce și să-și piardă membrele înainte de a se scufunda la fund. Dar aceste animale și-au avut degetele conservate, ceea ce înseamnă că probabil au murit aproape de locul în care au trăit.”
Echipa a făcut și analize geochimice, adică măsurători ale compoziției chimice păstrate în fosile. Proporțiile izotopilor de stronțiu, variante ale aceluiași element chimic, seamănă îndeaproape cu cele ale oceanelor din Triasicul Târziu. Împreună cu datele geologice, aceste rezultate susțin interpretarea că Gerrothorax maritimus trăia într-un mediu marin.
Forma corpului arată un animal greu și așezat pe fundul apei
Din punct de vedere al masei corporale, animalul era comparabil cu o salamandră uriașă modernă, dar nu avea corpul alungit al acesteia. Ryosuke Motani a descris diferența astfel: „Dacă vă gândiți la amfibienii de astăzi, acest animal este neobișnuit pentru că este mare. Este probabil, din punct de vedere al masei corporale, cam la fel ca salamandra uriașă, dar ceea ce este diferit e că salamandrele uriașe sunt alungite, în timp ce acest animal este cu adevărat îndesat.”
Forma craniului și armura osoasă i-au făcut pe cercetători să propună că animalul stătea pe fundul oceanului și își prindea prada prin aspirație. Tactica este comparată în studiu cu cea a rechinului wobbegong de astăzi, un rechin de fund.
Despre felul în care se hrănea, Motani a spus: „Probabil că pur și simplu așteptau pe fundul apei și apoi, când prada se apropia, pur și simplu o aspirau.”
Descoperirea schimbă comparația cu amfibienii de azi
Până la această cercetare, arhiva fosiliferă nu dăduse nicio dovadă a unei specii de amfibian care să fi trăit într-un mediu complet marin. Dintre cele peste 8.000 de specii moderne de amfibieni cunoscute, niciuna nu este cunoscută ca locuind exclusiv în mare, iar mai puțin de 2% au un anumit grad de toleranță la apa sărată.
Explicația ține de pielea permeabilă, adică o piele prin care apa și gazele trec ușor. Ryosuke Motani a explicat mecanismul astfel: „Pielea respectivă este permeabilă, iar asta permite animalelor să o folosească în mai multe scopuri. O folosesc pentru respirație și aportul de apă, deci amfibienii nu beau și nu respiră pe gură, deoarece pot face ambele lucruri prin piele.”
Tocmai această caracteristică face ca amfibienii moderni să depindă, în general, de apa dulce sau de apropierea ei. Unele specii actuale pot suporta o anumită salinitate, dar au nevoie să revină la apă dulce pentru a-și reveni.
Cercetătorii propun cum ar fi putut suporta apa sărată
Pentru Gerrothorax maritimus, cercetătorii emit ipoteza că armura osoasă a redus cantitatea de apă absorbită prin piele. În acest scenariu, animalul ar fi luat apa de mare prin gură și ar fi absorbit-o prin sistemul digestiv.
Autorii studiului mai sugerează că branhiile asociate genului Gerrothorax l-ar fi ajutat să elimine excesul de sare. Aceste explicații sunt prezentate ca ipoteze despre felul în care amfibianul s-a adaptat vieții marine.
Cercetarea a fost susținută de Fundația Națională pentru Științe Naturale din China.
