Dragoș I, voievodul care a descălecat în Moldova

Bustul lui Dragoș Vodă din or. Stăuceni. Imagine: Vladikh, CC BY 4.0, via Wikimedia Commons

Un zimbru urmărit din Maramureș până la apa Moldovei. Acolo începe povestea pe care cronicile moldovenești au legat-o de nașterea unei țări. Dragoș a trecut Carpații, a ucis animalul, iar locul i-a plăcut atât de mult încât a rămas și a adus români din Maramureș.

Acesta este descălecatul lui Dragoș, adică venirea și așezarea unui conducător într-un teritoriu asupra căruia își întemeiază stăpânirea. Tradiția l-a păstrat drept primul voievod al Moldovei. Dar în spatele imaginii limpezi din cronici se află o istorie cu date disputate, identități incerte și o deosebire esențială între începutul Moldovei dependente de Ungaria și întemeierea statului de sine stătător.

Țara rămasă după retragerea tătarilor

Tătarii se așezaseră în Moldova din 1241 și făceau incursiuni peste Carpați. Oastea regelui Ungariei, Ludovic I, condusă de voievodul Transilvaniei Andrei Lackfi, i-a înfrânt în primii ani ai domniei regelui. Ei au fost siliți să se retragă peste Nistru, spre nordul Mării Negre și Crimeea.

În urma confruntării s-a conturat o marcă, adică o provincie de frontieră organizată pentru apărare. Dragoș a fost pus la conducerea ei, cu reședința la Baia. Misiunea era precisă: să apere trecătorile prin care tătarii obișnuiau să treacă munții și să împiedice noi prădăciuni în Transilvania.

Tradiția spune că voievodul maramureșean venise cu oastea împotriva tătarilor din porunca regelui maghiar, apoi rămăsese în nordul Moldovei. El a preluat conducerea grupărilor politice locale și a așezat centrul micului stat în zona târgului Baia. Această Moldovă se afla sub suzeranitatea regelui Ungariei, ceea ce însemna că recunoștea autoritatea coroanei ungare.

Un descălecat fără o dată sigură

Anul venirii lui Dragoș nu poate fi stabilit cu certitudine. Letopisețul de la Bistrița și majoritatea cronicilor moldovenești indică 1359. Cronica moldo-polonă propune 1352. Grigore Ureche notează anul bizantin 6807, echivalat cu 1299, Miron Costin amintește 1304, iar cronica putneană indică anul 6850, adică 1342.

Istoricii au propus la rândul lor anii 1345, 1347, 1352 sau 1359. Datarea timpurie leagă formarea mărcii de campania încununată de succes purtată în 1345 împotriva tătarilor, sub conducerea lui Andrei Lackfi. Pavel Parasca a așezat însă bătălia și întemeierea Moldovei în 1285, în timpul regelui Ladislau al IV-lea Cumanul.

Incertitudinea anului nu anulează miezul tradiției. Dragoș apare drept conducătorul venit din Maramureș care a organizat o zonă de frontieră în teritoriul de la răsărit de Carpați. Granițele stăpânirii sale nu pot fi determinate exact. Așezarea s-ar fi dezvoltat în regiunea cunoscută astăzi drept Bucovina, iar tradiția locală îi plasează reședința la Siret.

Baia, Siret și o stăpânire de frontieră

Cronica moldo-rusă îi atribuie lui Dragoș întemeierea orașelor Baia și Siret. Miron Costin scria că meșteșugari sași, veniți la invitația voievodului, au introdus viticultura în Moldova. Astfel, povestea începutului nu se reduce la apărarea militară. Ea cuprinde așezarea oamenilor și organizarea unui teritoriu.

O interpolare făcută de Misail Călugărul în cronica lui Grigore Ureche descrie conducerea lui Dragoș ca fiind asemenea unei căpitănii. În secolul al XVII-lea, o căpitănie era o unitate militară alcătuită din săteni obligați să îndeplinească anumite servicii militare. Scrierile mai vechi nu consemnează participarea lui Dragoș la alte acțiuni militare, însă poziția sa în fruntea unei provincii de frontieră arată rolul militar al stăpânirii.

Nici durata domniei nu este sigură. Cronica anonimă a Moldovei și cronica moldo-polonă îi atribuie doi ani. Alte calcule îi acordă aproximativ șapte ani, până în jurul lui 1354.

Trei oameni în spatele aceluiași nume

Identitatea descălecătorului rămâne una dintre marile dificultăți ale poveștii. Documentele menționează trei persoane numite Dragoș: doi Dragoș de Giulești, bunic și nepot, și Dragoș de Bedeu, tatăl lui Sas și bunicul lui Balc, Drag, Dragomir și Ștefan.

O ipoteză îl identifică pe primul voievod al Moldovei cu Dragoș de Bedeu, amintit într-un act regal din 1336 alături de fratele său, Drag. Cei doi apar drept slujitori ai regelui, deci supuși direct suveranului. Identificarea nu a fost însă dovedită convingător.

O altă ipoteză îl indică pe Dragoș de Giulești, fiul lui Giula. Un act din 15 septembrie 1349 arată că Giula și cei șase fii ai săi au rămas loiali lui Ludovic I, în timp ce Bogdan de Cuhea și Ștefan, fiul lui Iuga, au încercat să-i întoarcă împotriva regelui și i-au alungat de pe moșii. Nici această identificare nu întrunește acordul istoricilor.

Ștefan S. Gorovei a propus că Dragoș provenea din familia Codrea, stăpână a domeniului Câmpulung din Maramureș, dar teoria nu este susținută de dovezi documentare. Jacob Luccari scria în 1601 că Dragoș fusese baron de Khust înainte de venirea în Moldova. Niciun document nu dovedește însă că voievodul ar fi stăpânit orașul.

Întemeietorul aflat în umbra lui Bogdan

Dragoș a murit în 1354, la peste șaptezeci de ani, și a fost înmormântat la Volovăț, după relatarea letopisețului lui Nicolae Costin. Au fost propuse și alte date ale morții, între 1353 și aproximativ 1361. Cronicile îl dau drept urmaș pe fiul său Sas.

Stăpânirea familiei nu a rezistat. Bogdan de Cuhea a venit în Moldova și l-a alungat pe Balc, nepotul lui Dragoș. Un act regal din 2 februarie 1365 arată că șapte sate confiscate de la Bogdan au fost oferite drept compensație lui Balc și fraților săi Drag, Dragomir și Ștefan, fiii lui Sas. Lista voievozilor păstrată la Mănăstirea Bistrița în 1407 începe cu Bogdan și nu îi amintește pe Dragoș și Sas, semn al schimbării de dinastie.

Aici se află deosebirea care definește locul lui Dragoș în istorie. El este descălecătorul și începătorul Moldovei aflate în dependență de Ungaria. Bogdan I este considerat adevăratul întemeietor al Principatului Moldovei ca stat de sine stătător. Vânătoarea zimbrului a rămas simbolul începutului, dar istoria arată un proces mai complicat: o frontieră apărată, o stăpânire contestată și, la scurt timp, desprinderea de autoritatea coroanei ungare.