Castelul Bran, fortăreață de graniță transformată în simbol

Bran castle (47626731362). Imagine: Borja González Blázquez, CC BY 2.0, via Wikimedia Commons

La capătul dinspre Ardeal al pasului Rucăr-Bran, pe o stâncă, castelul domină drumul care lega Brașovul de Câmpulung. Acolo se vede, cel mai limpede, de ce Branul a contat atât de mult: cine controla acest loc veghea o trecere istorică între Transilvania și Țara Românească.

De aici începe povestea lui adevărată. Nu din legendă, ci din nevoia de apărare, de vamă și de stăpânire a unei frontiere care a schimbat de multe ori mâinile și mizele.

O cetate pentru un punct cheie

În secolul al XIII-lea, teritoriul cetății Bran se afla sub jurisdicția comitatului regal de Alba Iulia. Pentru câțiva ani, între 1211 și 1225, a făcut parte din posesiunile din Țara Bârsei ale Ordinului Cavalerilor Teutoni. În acea perioadă este plasată o întăritură mai veche, probabil din lemn, legată de numele Dietrichstein, sau lapis Theoderici, „stânca lui Teoderic”.

Momentul decisiv vine însă în 1377. Regele Ludovic I al Ungariei le confirmă sașilor din districtul Brașovului dreptul de a ridica, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran. Formula din act, care vorbește despre o „nouă cetate de piatră”, lasă să se înțeleagă că înainte existase aici o fortificație mai veche.

Noua construcție nu era un capriciu arhitectural. Era răspunsul la o nevoie strategică precisă. Branul stătea la frontiera istorică dintre Transilvania și Țara Românească, într-un loc unde apărarea și controlul drumului comercial se întâlneau.

Între regi, voievozi și orașul Brașov

La sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui următor, castelul intră într-un joc politic și militar mai larg. În 1395, Sigismund de Luxemburg a folosit Branul ca bază strategică pentru o incursiune în Țara Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel Bătrân.

În 1407, Sigismund i-a acordat lui Mircea stăpânirea castelelor Bran și Bologa, fără domeniul aferent Branului. Cetatea a rămas sub autoritatea Țării Românești până în 1419. Mai târziu, în 1427, a trecut din proprietatea scaunului Brașovului în cea a Coroanei Ungariei, care a finanțat lucrări de fortificare și de extindere.

Branul a fost folosit și în apărarea împotriva otomanilor, între 1438 și 1442, iar mai târziu a devenit post vamal pe trecătoarea dintre Transilvania și Țara Românească. Tocmai aici se vede particularitatea lui: deși multe castele ale epocii țineau de mari familii nobiliare, Branul a fost ridicat aproape exclusiv pentru fortificare și pentru protejarea coloniștilor germani din Transilvania.

În 1498, cetatea a fost închiriată de regalitatea maghiară Scaunului Brașovului. În 1530, Moise al Țării Românești a trimis o oaste să cucerească locul, dar garnizoana l-a apărat și atacul a fost respins. În 1533, după ce regele Vladislav al II-lea nu și-a putut plăti datoriile, Brașovul a reintrat în posesia fortăreței. Rolul militar al Branului a rămas important până spre mijlocul secolului al XVIII-lea.

Din fortăreață în reședință regală

Schimbarea cea mare a venit în secolul XX. La 1 decembrie 1920, din inițiativa primarului Karl Ernst Schnell, Consiliul Orășenesc Brașov a donat castelul reginei Maria a României, în semn de recunoștință pentru contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri. Din acel moment, o cetate de graniță începea o viață nouă.

Castelul a fost transformat în reședință regală, iar între 1920 și 1929 s-au realizat cele mai importante lucrări de restaurare. Regina Maria a făcut din Bran casa ei preferată și loc de refugiu. Renovarea amplă a fost condusă de arhitectul ceh Karel Zdeněk Líman.

După moartea reginei, în 1938, castelul a fost moștenit de principesa Ileana. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ileana s-a întors cu familia în țară, a locuit la Bran și a înființat acolo un spital pentru victimele războiului.

Naționalizare, muzeu, restaurare

În 1948, regimul comunist a naționalizat castelul, care a intrat în proprietatea statului român. Familia regală fusese alungată, iar Branul intra într-o altă etapă a existenței sale.

Din 1956, castelul a fost deschis publicului și amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală. În 1987 a intrat în restaurare, iar lucrările au fost finalizate în linii mari în 1993. După aceea, castelul a fost redeschis ca muzeu și reintegrat în circuitul turistic.

În prezentarea sa muzeală, Branul cuprinde un muzeu pe patru etaje, cu colecții de mobilier, costume, arme și armuri. Domeniul include și Parcul Regal, cu două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana.

Retrocedarea și noua viață a castelului

În 2000, castelul a fost revendicat de arhiducele Dominic de Habsburg și de surorile sale, Maria Magdalena Holzhausen și Elisabeth Sandhofer, moștenitorii principesei Ileana. În 2005, statul român a adoptat o lege care a permis depunerea de cereri de retrocedare pentru proprietăți expropriate ilegal.

La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul a fost retrocedat moștenitorilor legali din familia de Habsburg. Statul român, prin Ministerul Culturii, a continuat însă să-l administreze încă trei ani. În septembrie 2007, o comisie de anchetă a Parlamentului a susținut că retrocedarea a fost ilegală, dar în octombrie 2007 Curtea Constituțională a respins sesizarea. În decembrie 2007, o comisie de anchetă a guvernului a reconfirmat validitatea și legalitatea procedurilor de retrocedare.

La 18 mai 2009, administrarea castelului a fost transferată de la stat către moștenitori. La 1 iunie 2009, muzeul a fost redeschis oficial. Înainte de retrocedare, Ministerul Culturii dispusese mutarea colecțiilor aparținând statului român de la castel la Vama Medievală. Pentru redeschiderea muzeului, familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecția personală. Din 1 iunie 2018, noul sediu al Muzeului Național Bran funcționează într-un alt imobil din Bran, unde este expusă și o selecție din colecțiile de stat mutate din castel.

Castelul lui Dracula și castelul real

Faima internațională a Branului s-a legat, mai ales în afara României, de imaginea de „Castel al lui Dracula”. Dar istoria locului merge pe alt drum decât legenda. Branul este prezentat în turism drept casa personajului din romanul Dracula, publicat de Bram Stoker în 1897, însă nu există dovezi că scriitorul ar fi știut ceva despre acest castel.

Nici descrierea castelului din roman nu seamănă cu Branul. De asemenea, majoritatea istoricilor sunt de acord că Vlad al III-lea Dracula, Vlad Țepeș, nu a locuit aici și nu a avut un rol semnificativ în istoria fortăreței, chiar dacă a trecut de mai multe ori prin culoarul Branului. La fel, ideea că ar fi fost întemnițat aici după capturarea sa din 1462 este respinsă de istorici, care consideră că a fost închis într-o fortăreață din Budapesta.

Tocmai de aceea, adevărata putere a Castelului Bran stă în istoria lui concretă. În drumul dintre două lumi politice, ca fortăreață, vamă, reședință regală și apoi muzeu, Branul a rămas același lucru esențial: un loc unde granița, puterea și memoria s-au întâlnit vreme de secole.