Cine a fost Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care a unit Principatele

Alexandru Ioan Cuza colorizat. Imagine: Pydrooo, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

La 5 ianuarie 1859, adunarea electivă a Moldovei îl alegea în unanimitate pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Convenția de la Paris prevăzuse o uniune formală între Moldova și Țara Românească, cu guverne diferite și numai câteva instituții comune. Nu interzisese însă alegerea aceluiași om în ambele principate.

La București, conservatorii dominau adunarea, dar nu se puteau înțelege asupra unui candidat. În această ruptură politică a intrat soluția adusă de unioniști: Cuza. La 24 ianuarie, deputații Țării Românești l-au ales și ei domnitor. Două voturi, același nume. Uniunea formală devenea o uniune personală, iar unirea exista de facto.

Era începutul unei domnii scurte și grăbite, purtate între dorința de a recupera distanța față de Occident, rezistența conservatorilor și provizoratul unui tron despre care mulți credeau că trebuia să revină, în cele din urmă, unui principe străin.

Drumul de la Bârlad la revoluție

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie/1 aprilie 1820, la Bârlad. Tatăl său, ispravnicul Ioan Cuza, era proprietar de pământ în județul Fălciu, iar mama sa, Sultana sau Soltana, provenea din familia Cozadini, de origine fanariotă.

A învățat mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuénim, unde i-a avut colegi pe viitorii săi colaboratori Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri. La Paris și-a luat bacalaureatul în litere în 1835, apoi a urmat cursuri de drept fără a le încheia. Și-a continuat pregătirea la Academia Mihăileană și a studiat dreptul și medicina la Atena, Pavia și Bologna, fără să obțină o diplomă universitară. Contactul cu aceste centre europene l-a apropiat însă de ideile democratice și liberal-radicale.

Între noiembrie 1837 și aprilie 1839 s-a aflat din nou la Paris, unde a studiat științele războiului și, probabil, dreptul. Intrase în armata moldovenească în toamna anului 1837, cu gradul de cadet. Avea să ajungă colonel.

În 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti. Ea era timidă și introvertită, el extrovertit, impulsiv și foarte sociabil. Cuplul nu a avut copii, dar Elena i-a crescut ca pe propriii fii pe Alexandru și Dimitrie, copiii lui Cuza din relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović. După detronare, Elena și-a urmat soțul în exil.

Anul 1848 l-a scos pe Cuza din traseul obișnuit al unui ofițer din clasa boierească. A participat activ la mișcarea revoluționară din Moldova, repede înăbușită, și la lupta pentru unirea Principatelor. Pentru orientarea sa liberală a fost trimis prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenit în Moldova în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război în 1858 și reprezentant al orașului Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Aceste adunări extraordinare fuseseră chemate să exprime voința politică a principatelor. Cuza a susținut constant unirea Moldovei cu Țara Românească, iar Partida Națională, gruparea unionistă, l-a preferat unui principe străin.

Unirea trebuia câștigată și după vot

Dubla alegere nu încheia lupta. Imperiul Otoman era puterea suzerană, iar noua situație trebuia acceptată de marile puteri care garantau organizarea principatelor. Cuza a desfășurat o activitate politică și diplomatică susținută pentru recunoașterea faptului împlinit.

Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv în dezarmarea opoziției Turciei și Austriei. La 1/13 aprilie 1859, Conferința de la Paris a puterilor garante a recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman l-a recunoscut pe Cuza drept domnitor al Principatelor în 1861, deși acceptarea unirii era legată de durata domniei sale.

Între timp, trebuiau apropiate două administrații care încă funcționau separat. La 15 mai 1859 a fost creată la Focșani Comisia Centrală, însărcinată să pregătească un proiect de Constituție și unificarea legislativă. Proiectul constituțional nu a fost aprobat de Cuza, iar comisia a fost desființată în februarie 1862.

Cotitura decisivă venise deja. În ianuarie 1862, Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, cu numele oficial România, capitala la București, o singură adunare și un singur guvern. Cuza transformase alegerea aceluiași domnitor într-o unitate constituțională și administrativă.

Țara veche și ritmul reformelor

Unirea politică nu era suficientă. Cuza și colaboratorul său apropiat Mihail Kogălniceanu au încercat să schimbe structurile statului și ale societății. Au întâlnit opoziția reprezentanților boierimii, ai marii burghezii și ai bisericii, dar și inerția unei societăți greu de mișcat în ritmul dorit de domnitor.

Până la sfârșitul anului 1861, impozitul personal, contribuția pentru drumuri aplicată tuturor bărbaților majori, impozitul funciar și noua lege a patentelor alcătuiseră un sistem fiscal modern. Au urmat reorganizarea departamentelor, măsuri pentru construirea căilor ferate, organizarea corpului inginerilor civili, un regulament de navigație și reorganizarea Școlii de silvicultură.

În 1863, Cuza a format un guvern condus de Kogălniceanu. Prima mare confruntare a privit averile mănăstirești. Secularizarea însemna trecerea proprietăților unor biserici și mănăstiri în patrimoniul statului, pentru „a spori avuția țării”. Legea a fost votată la 13/25 decembrie 1863, cu 93 de voturi contra 3, și adoptată la 25 decembrie. Aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Moldovei și Țării Românești a fost preluată de la biserici.

Măsura a atins inclusiv averi ale unor mănăstiri de la Sfântul Munte Athos. Unele așezăminte au fost desființate sau transformate în biserici de mir, iar veniturile nete ale mănăstirilor, bisericilor și anumitor instituții au fost supuse unui impozit de 10%. Protestele mitropolitului Sofronie Miclescu au dus la înlăturarea sa și au alimentat conflictul politic.

În aceeași perioadă au fost elaborate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul penal și Legea instrucțiunii publice și a fost creat Consiliul de Stat. Codul civil și Codul penal au avut inspirație franceză. Învățământul primar a devenit obligatoriu. Universitatea din Iași fusese înființată în 1860, iar Universitatea din București a apărut în 1864. La București au fost create Școala Națională de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman, și o Școală de Medicină Veterinară.

Modernizarea a ajuns și în armată, în serviciile publice și în comunicații. A fost organizată armata națională. La 24 mai 1860, Cuza a promulgat legea prin care ostașii participanți la Bătălia din Dealul Spirii primeau medalia de bronz „Pro Virtute Militari”. Un serviciu secret atașat Cancelariei, condus de maiorul Cezar Librecht, strângea informații din interiorul și din afara țării.

În 1864, serviciul poștal a fost unit cu cel telegrafic. Legea telegrafo-poștală, aplicată de la 1 ianuarie 1865, a reglementat statutul personalului, iar în același an au fost organizate poșta rurală și abonamentele prin poștă la presa din țară și din străinătate. Primele mărci cu inscripția „Poșta Română” și profilul lui Cuza au circulat la 9/21 ianuarie 1865.

Cuza a inaugurat la 24 ianuarie 1864 spitalul „Noul Pantelimon”, numit și „Colentina”, la a cărui construcție contribuise cu 2.000 de galbeni. În septembrie 1865, a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei București-Filaret-Giurgiu, lungă de 70 de kilometri, menită să lege capitala de Dunăre.

Pământul și ruptura din 2 mai

Niciuna dintre reforme nu a avut miza socială a celei agrare. Proiectul conservator adoptat în vara anului 1862 nu primise sancțiunea domnitorului. Conservatorii acceptau modernizarea instituțiilor, dar nu o reformă a proprietății inspirată de programele revoluționare din 1848. Sistemul electoral restrictiv le asigura majoritatea în Adunarea Legiuitoare.

După venirea lui Kogălniceanu la conducerea guvernului, readucerea reformei agrare în dezbatere a provocat un conflict violent cu majoritatea parlamentară. La 2 mai 1864, un detașament militar i-a evacuat pe deputați, iar Adunarea Legiuitoare a fost dizolvată. Lovitura de stat a sporit puterea lui Cuza și a înlăturat monopolul politic al conservatorilor.

Domnitorul a supus unui plebiscit, adică votului direct al populației, o nouă organizare constituțională și o lege electorală care lărgea baza parlamentului. După aprobarea populară și recunoașterea noii situații de către puterea suzerană și puterile garante, drumul către legea rurală era deschis.

Legea din 14/26 august 1864 a desființat relațiile feudale din agricultură și a împroprietărit țărănimea clăcașă. Peste 400.000 de familii au primit loturi agricole, iar aproape 60.000 de săteni au primit locuri de casă și grădină. Noii proprietari au devenit contribuabili, lărgind baza de impozitare a statului.

Rezultatul nu a fost lipsit de limite. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor moderne au dus la scăderea producției agricole în anii următori, chiar dacă aceasta era repartizată mai echitabil. Reforma, aplicată în linii mari până în 1865, a satisfăcut numai parțial nevoia de pământ, dar a înlăturat servituțile și relațiile feudale și a impulsionat dezvoltarea capitalismului.

Prețul politic a fost mare. După dizolvarea Adunării, Cuza a pierdut sprijinul partidelor. A ajuns să se bazeze pe un grup restrâns de funcționari, iar acordarea de funcții și contracte cu statul a alimentat corupția și deturnarea banului public, mai ales în lucrările de infrastructură. Reformatorul care zdrobise blocajul parlamentar își slăbise propria temelie politică.

Noaptea în care domnia s-a încheiat

Regimul personal instaurat după 2 mai 1864 i-a nemulțumit pe liberalii radicali. Aceștia s-au aliat cu adversarii lor conservatori într-o coaliție numită în epocă, de presa favorabilă lui Cuza, „Monstruoasa Coaliție”. Îi unea hotărârea de a-l înlătura pe domnitor.

Complotiștii au atras de partea lor o parte a armatei. În noaptea dintre 10/22 și 11/23 februarie 1866, Cuza a fost constrâns să abdice. El însuși declarase anterior că era dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin, una dintre dorințele divanurilor ad-hoc din 1857.

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor.“

Două zile mai târziu, Cuza a plecat din București spre Brașov împreună cu Elena, Elena Maria Catargiu-Obrenović și cei doi fii. În locul său a fost instituită o locotenență domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie.

Înlăturarea lui Cuza a pus imediat unirea în primejdie. Satele se temeau pentru soarta reformei agrare. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, deoarece unirea fusese recunoscută numai pe durata domniei lui Cuza. La 3 aprilie 1866, o mișcare separatistă de la Iași, susținută de Rusia, a cerut desfacerea unirii și l-a promovat la tronul Moldovei pe Nicolae Rosetti-Roznovanu. Mișcarea a fost repede reprimată.

Filip de Flandra a refuzat coroana oferită de locotenență. Între 14 și 20 aprilie 1866, un plebiscit a aprobat alegerea lui Carol, iar la 10 mai Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României. Procesul de unificare început sub Cuza a continuat, iar Constituția din 1866 a păstrat numele România.

Exilul unui întemeietor

Cuza și-a petrecut restul vieții mai ales la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată, însă Consiliul de Miniștri a refuzat să-i acorde permisul de intrare, după ce Carol I i-a transmis cererile.

A murit la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, la vârsta de 53 de ani. Suferise de astm și de tulburări ale ficatului și inimii, iar sfârșitul a venit după o răceală puternică.

A fost înmormântat, potrivit dorinței sale, la Biserica Domnească de lângă palatul de la Ruginoasa. Cel puțin 30.000 de țărani au participat la funeralii. După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele i-au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

Domnia lui Cuza a durat numai șapte ani, dar în acest răstimp dubla alegere a devenit stat unitar, vechile raporturi agrare au fost desființate, proprietăți întinse au intrat în patrimoniul public, iar administrația, justiția, educația, armata și comunicațiile au primit instituții moderne. Graba reformelor i-a creat dușmani, iar concentrarea puterii l-a izolat. Tocmai această tensiune definește locul său în istorie: a construit repede, a forțat rezistențele și a pierdut tronul, dar statul întemeiat în timpul domniei sale a supraviețuit căderii sale.