Cum a căzut Ierusalimul în 1187

La sfârșitul lui septembrie 1187, zidurile Ierusalimului încă rezistau. Nu pentru că orașul ar fi fost puternic, ci pentru că nu mai avea altă alegere. Cetatea era plină de refugiați. Oamenii fugiseră din calea cuceririlor lui Saladin și se adăpostiseră în locul care, pentru creștinii latini, era inima regatului lor. Dar tocmai această inimă bătea acum slab: puțini luptători, provizii strânse în grabă, o populație copleșită de teamă și un adversar care venise după o vară de victorii.

În fața acestei crize stătea Balian de Ibelin. Nu intrase în Ierusalim ca să conducă un război. Ceruse doar trecere sigură de la Saladin pentru a-și scoate familia din oraș. Sultanul îi dăduse voie cu o condiție limpede: să nu ridice armele împotriva lui și să nu rămână mai mult de o zi. Numai că, odată ajuns în cetate, patriarhul Heraclius, regina Sibylla și locuitorii l-au rugat să preia apărarea. Balian a acceptat. A trimis vorbă lui Saladin despre hotărârea sa. Sultanul, deși avea motive să vadă în asta o încălcare a cuvântului dat, a aranjat totuși ca soția lui Balian, Maria Comnena, copiii și toată casa lor să ajungă în siguranță la Tripoli.

Din acel moment, asediul a devenit mai mult decât o operațiune militară. Era confruntarea dintre o putere aflată în plină ascensiune și un regat care, deși nu dispăruse încă, își pierduse centrul. Ierusalimul avea să cadă pe 2 octombrie 1187. Dar felul în care a căzut, prin rezistență, negociere și o capitulare care a evitat un măcel de proporțiile celui din 1099, explică de ce acest episod a rămas unul dintre marile momente de cotitură ale epocii cruciadelor.

Un regat frânt după Hattin

Asediul Ierusalimului nu a început, în fond, la 20 septembrie. A început la 4 iulie 1187, în bătălia de la Hattin. Acolo, Regatul Ierusalimului, deja slăbit de lupte interne, a fost învins. Cea mai mare parte a aristocrației a căzut prizonieră, inclusiv regele Guy de Lusignan. Din acel moment, apărarea regatului s-a prăbușit în lanț.

În cursul verii și până la mijlocul lui septembrie, Saladin a ocupat o serie de orașe importante: Acra, Nablus, Jaffa, Toron, Sidon, Beirut și Ascalon. Sursele insistă asupra ritmului acestor cuceriri. Nu era doar o extindere teritorială, ci o strangulare strategică. În versiunea română, unul dintre scopurile principale atribuite lui Saladin este împiedicarea debarcării unor trupe europene care ar fi putut veni în ajutor. În același timp, supraviețuitorii și refugiații se îndreptau spre Tyr, singurul oraș care a putut rezista, datorită sosirii oportune a lui Conrad de Montferrat.

Ierusalimul a rămas astfel cu o sarcină imposibilă: să țină piept unei armate victorioase după ce regatul își pierduse armata de câmp și mare parte din nobilime. Când Balian a ajuns în cetate, situația era, după sursa engleză, „dire”. Orașul se umplea zilnic de oameni fugiți din calea lui Saladin. În schimb, avea foarte puțini luptători. În întreaga cetate erau mai puțin de paisprezece cavaleri. Balian a încercat să repare acest gol creând șaizeci de cavaleri noi dintre scutieri și burghezi, adică dintre oamenii orașului care nu aparțineau marii nobilimi, dar puteau fi transformați în apărători ai zidurilor. A strâns hrană și bani și a pregătit orașul pentru ceea ce devenise inevitabil.

Jurământul încălcat și orașul fără ieșire

Povestea lui Balian dă măsura dramatismului momentului. El nu venise în Ierusalim pentru glorie. Ceruse doar să-și recupereze familia. Saladin acceptase, iar înțelegerea fusese clară. Totuși, în Ierusalim, presiunea morală și politică a fost mai puternică decât jurământul. Patriarhul Heraclius a argumentat, potrivit sursei engleze, că Balian trebuia să rămână de dragul creștinătății și s-a oferit să-l dezlege de jurământ. Balian a fost de acord.

Acest episod spune mult despre starea orașului. Ierusalimul nu mai avea conducători de rang înalt rămași în libertate. În viziunea cronicarului Ibn al-Athir, citat de sursa engleză, Balian era pentru musulmani un personaj cu un rang „mai mult sau mai puțin egal cu cel al unui rege”. Asta explică de ce a fost împins în centrul deciziei.

În cetate, apărarea militară și disperarea religioasă mergeau împreună. Oamenii se pregăteau pentru asediu, dar în același timp încercau să dea un sens nenorocirii prin gesturi de penitență. Clerul a organizat procesiuni desculțe de-a lungul zidurilor, amintind de practici din timpul primei cruciade, în 1099. La Golgotha sau, în sursa engleză, la Mount Calvary, femeile își tundeau copiii după ce îi scufundau până la bărbie în apă rece. Sursele prezintă aceste acte ca pe încercări de a îndupleca mânia lui Dumnezeu. Orașul nu era apărat doar cu arme, ci și cu rugăciuni, ritualuri și speranța că ordinea divină putea încă schimba deznodământul.

„Our Lord did not deign to hear the prayers or noise that was made in the city. For the stench of adultery, of disgusting extravagance and of sin against nature would not let their prayers rise to God.”

Citatul, păstrat în sursa engleză dintr-un text atribuit posibil lui Ernoul, nu trebuie citit ca fotografie exactă a vieții din oraș, ci ca mărturie despre felul în care contemporanii explicau dezastrul. Când zidurile sunt pe punctul de a ceda, societățile medievale caută adesea cauza și în păcat, nu doar în politică sau strategie.

Șase zile sub ziduri

La 20 septembrie 1187, Saladin a ajuns la porțile Ierusalimului. După o scurtă recunoaștere a împrejurimilor, armata sa s-a așezat în fața Turnului lui David și a Porții Damascului. Arcașii loveau continuu zidurile cu săgeți. Turnurile de asediu erau împinse către fortificații, dar apărătorii reușeau de fiecare dată să le respingă.

Timp de șase zile, luptele au rămas fără rezultat decisiv. Sursele spun că forțele lui Saladin au suferit pierderi grele după fiecare asalt. Este un detaliu important, fiindcă arată că Ierusalimul nu s-a predat la prima vedere a armatei ayyubide. Deși orașul era slab și supraaglomerat, apărătorii au respins mai multe încercări de luare cu asalt.

Pe 26 septembrie, Saladin și-a schimbat poziția. Și-a mutat tabăra spre Muntele Măslinilor, într-o parte a orașului unde nu exista o poartă importantă din care cruciații să poată lansa contraatacuri. De aici, presiunea asupra cetății s-a intensificat. Zidurile au fost lovite constant de mașinile de asediu, catapulte, mangonele, petrarii, foc grecesc, arbalete și săgeți. În versiunea română apar și balistele între armele folosite. Schimbarea locului de atac a fost una dintre deciziile care au înclinat balanța.

La 29 septembrie, o porțiune a zidului a fost minată și s-a prăbușit. Era momentul pe care orice oraș asediat îl teme cel mai mult: apariția unei breșe. Apărătorii nu au reușit să-i împingă pe oamenii lui Saladin înapoi de la ruptura din zid. Dar nici atacatorii nu au reușit să intre în oraș. Lupta se blocase într-un punct extrem de periculos pentru ambele tabere.

Pentru Ierusalim, însă, timpul lucra împotrivă. Potrivit sursei engleze, mai rămăseseră doar câteva zeci de cavaleri și o mână de oameni înarmați care să apere zidul. Nu se mai găseau alți bărbați nici măcar cu promisiunea unei plăți uriașe. Cu alte cuvinte, cetatea rezistase, dar își epuizase aproape toate resursele umane. În acel punct, apărarea devenea o problemă de ore și de alegere politică.

Negocierea care a salvat orașul de la măcel

Negocierile dintre Balian și Saladin au însoțit practic întregul asediu. În sursa română apare și rolul de mediator al lui Yusuf Batit, prezentat ca exponent al ortodoxiei răsăritene, favorabil revenirii cetății sub stăpânire musulmană. Dincolo de acest detaliu, firul principal este clar în ambele surse: Saladin prefera să ia orașul fără vărsare de sânge, iar locuitorii au refuzat inițial să se predea.

La sfârșitul lui septembrie, după prăbușirea unei porțiuni de zid și după zile de luptă fără ieșire, Balian a ieșit cu un trimis pentru a discuta capitularea. De data aceasta, pozițiile se schimbaseră. Mai devreme, sultanul făcuse propuneri de predare negociată care fuseseră respinse. Acum, potrivit sursei engleze, el i-a spus lui Balian că jurase să ia orașul cu forța și că nu va accepta decât o predare necondiționată.

Balian a răspuns cu o amenințare extremă. Dacă nu se ajungea la un acord, apărătorii aveau să distrugă locurile sfinte musulmane, să-și omoare propriile familii și cei 5.000 de sclavi musulmani, apoi să ardă bogățiile și comorile cruciaților. În miezul acestui schimb nu stătea doar tactica, ci și memoria violenței din 1099. Sursa română spune limpede că Saladin a acceptat capitularea pentru a evita un masacru inutil, precum cel de la cucerirea cruciată a Ierusalimului. Sursa engleză formulează altfel același gând: Saladin voia să ia orașul cu cât mai puțină vărsare de sânge a coreligionarilor săi musulmani.

De aici s-a ajuns la termenii răscumpărării. În sursa română, sultanul cerea inițial 20 de bezanți pentru fiecare bărbat, 10 pentru fiecare femeie și 5 pentru fiecare copil. În sursa engleză, condițiile care se fixează apoi pentru ieșirea din oraș sunt de 10 dinari pentru bărbați, 5 pentru femei și 2 pentru copii. Ambele texte coincid însă asupra miezului: cei care nu puteau plăti urmau să fie înrobiți, iar problema cea mare era masa uriașă a oamenilor fără resurse.

Balian a spus că în oraș erau 20.000 de oameni care nu puteau plăti. Saladin a propus mai întâi 100.000 de dinari pentru eliberarea lor în bloc. Balian a răspuns că autoritățile creștine nu puteau strânge o asemenea sumă. Negocierea a continuat. În sursa română apare o succesiune de oferte descrescătoare, până la 30.000. În sursa engleză, rezultatul final este limpede: Balian a propus ca 7.000 dintre cei care nu puteau plăti să fie eliberați pentru 30.000 de dinari, iar Saladin a fost de acord. De asemenea, versiunea română spune că Balian hotărâse să răscumpere 10.000 dintre cei mai săraci folosind tezaurul orașului, inclusiv un fond asociat cu penitența lui Henric al II-lea al Angliei pentru uciderea lui Thomas Becket. Sursa engleză confirmă doar plata efectivă a 30.000 de dinari din tezaurul cetății pentru eliberarea a 7.000 de oameni.

În aceste negocieri se vede diferența dintre o cucerire prin exterminare și o cucerire prin tranzacție politică. Ierusalimul nu a fost salvat de la cădere. A fost salvat de la distrugerea totală.

Ziua predării

La 2 octombrie 1187, orașul a fost predat. În versiunea română, sultanului i s-a înmânat cheia cetății, mai precis cheia de la Turnul lui David. În sursa engleză, predarea s-a făcut la ordinul lui Balian, iar preluarea orașului a fost relativ pașnică, mai ales în comparație cu asediul cruciat din 1099.

A fost anunțat ordinul ca fiecare locuitor să-și plătească răscumpărarea într-un răstimp de o lună. Din acest moment începe o altă scenă, mai puțin spectaculoasă decât lupta de pe ziduri, dar la fel de importantă: administrarea ieșirii din oraș. Saladin a ordonat închiderea porților, iar la fiecare poartă a pus câte un comandant care să controleze cine pleacă și să se asigure că ies numai cei care își plătiseră răscumpărarea. A însărcinat apoi unii dintre ofițerii săi să se ocupe de sosirea în siguranță a cruciaților în ținuturile creștine.

Sursele insistă și asupra actelor de clemență. Saladin a eliberat mulți dintre sclavi. Fratele său, numit în sursa română Safadin și în cea engleză Al-Adil, a cerut 1.000 de captivi ca răsplată pentru serviciile sale și i-a eliberat imediat pe toți. Heraclius a primit 700 de sclavi pentru a-i elibera. Balian a primit 500 și i-a eliberat și el. Toți bătrânii care nu puteau plăti au fost eliberați din ordinul lui Saladin. Sursa română mai arată că Balian și Heraclius au plătit din banii lor eliberarea multor ostatici.

Au existat și gesturi cu mare încărcătură simbolică. Marea cruce de aur așezată de cruciați deasupra Domului Stâncii a fost dată jos. Toți prizonierii musulmani de război luați de cruciați au fost eliberați de Saladin; sursa engleză, citându-l pe Baha ad-Din ibn Shaddad, spune că erau aproape 3.000. În același timp, sursa română amintește că au fost eliberate și unele relicve și obiecte valoroase de cult.

Locuitorii răscumpărați au părăsit cetatea în trei coloane, însoțiți de cincizeci de cavaleri ai armatei lui Saladin. Templierii și ospitalierii au condus primele două coloane, iar Balian și patriarhul pe a treia. Acest detaliu din sursa engleză dă imaginii finale a asediului o formă aproape ceremonială: nu o fugă haotică, ci o retragere supravegheată, ordonată de cuceritor.

După cădere, un alt Ierusalim

Căderea Ierusalimului nu a însemnat sfârșitul imediat al Regatului Ierusalimului. Sursa engleză precizează limpede că regatul a continuat, iar capitala s-a mutat mai întâi la Tyr și apoi la Acre după a treia cruciadă. Dar orașul sfânt, centrul său simbolic, fusese pierdut.

Drumul refugiaților a fost lung și inegal. Potrivit sursei române, mulți au mers mai întâi la Tripoli, alții la Antiohia, Cilicia, Bizanț ori în Egipt, iar o parte s-au refugiat pe corăbii italiene către Europa. Sursa engleză urmărește mai îndeaproape această dispersare: unii au ajuns la Tyr, unde Conrad de Montferrat a îngăduit intrarea doar bărbaților care puteau lupta; alții au mers în comitatul Tripoli; unii au fugit din Ascalon la Alexandria, de unde au plecat ulterior pe corăbii venite din Pisa, Genova și Veneția în martie 1188.

În oraș, Saladin a refăcut ordinea religioasă în sens musulman, dar sursele subliniază și un registru al toleranței. Locurile sfinte musulmane au fost restaurate și purificate ritual. La moscheea al-Aqsa au fost scoase mobilele creștine și au fost puse covoare orientale. Zidurile au fost luminate cu candelabre și împodobite cu texte din Coran. În același timp, Biserica Sfântului Mormânt nu a fost distrusă. Saladin a poruncit doar să fie închisă trei zile, cât a chibzuit ce să facă. În cele din urmă, a hotărât să o cruțe și a redeschis-o, fără a dori să descurajeze pelerinajele creștine.

Sursa română spune că Biserica Sfântului Mormânt a rămas sub administrație creștină. Sursa engleză completează: pelerinii franci, adică latinii catolici, puteau intra plătind o taxă, iar controlul asupra afacerilor creștine din oraș a fost încredințat patriarhului Constantinopolului. Ortodocșii și creștinii sirieni au fost lăsați să rămână și să se roage după cum doreau. Creștinii locali au putut să se roage liber în bisericile lor. Evreilor li s-a permis să se reașeze în oraș. Copții, opriți anterior de regatul cruciat să intre în Ierusalim, au fost lăsați să intre fără taxe, iar lăcașurile lor de cult preluate de cruciați le-au fost înapoiate. Și creștinilor abisinieni li s-a permis să viziteze locurile sfinte fără taxe.

Dincolo de ziduri, Saladin și-a consolidat cuceririle, luând și cetățile Belvoir, Kerak și Montréal și revenind apoi să asedieze din nou Tyrul. În Europa, vestea dezastrului de la Hattin și apoi a căderii Ierusalimului s-a răspândit prin pelerini, călători și prin arhiepiscopul de Tyr. La 29 octombrie, papa Grigore al VIII-lea a emis bula Audita tremendi. În Anglia și Franța s-au introdus noi taxe pentru finanțarea unei noi expediții. A treia cruciadă a început în 1189, în trei contingente separate, conduse de Richard I al Angliei, Philippe Auguste al Franței și Frederic Barbarossa.

Așa se măsoară adevărata greutate a asediului din 1187. Nu doar prin cele două săptămâni de luptă dintre 20 septembrie și 2 octombrie, ci prin lumea pe care a închis-o și cea pe care a deschis-o. Ierusalimul a căzut, însă nu printr-un ultim atac năvalnic, ci prin epuizare, negociere și o capitulare care a schimbat tonul uneia dintre cele mai încărcate cuceriri ale Evului Mediu. Din acel moment, centrul simbolic al cruciadelor era pierdut, iar răspunsul Europei latine avea să vină pe mare și pe uscat, în numele unei cetăți care continua să ordoneze imaginația politică și religioasă a întregii epoci.