Cine a fost John Wilkes, omul din spatele strigătului „Wilkes, Liberty and Number 45”

La Londra, mulțimea striga un slogan care avea să-i lege pentru totdeauna numele de o idee mai mare decât el însuși: „Wilkes, Liberty and Number 45”. În spatele acelor cuvinte era un om politic și ziarist britanic care intrase în coliziune directă cu puterea regală, cu Parlamentul și cu guvernul, într-un moment în care miza nu era doar soarta unui om, ci limitele autorității într-un regat care se voia liber.

John Wilkes a rămas în istorie ca deputat al Parlamentului din Westminster, Lord-primar al Londrei și participant proeminent la contribuția engleză la Iluminism. Numele său s-a legat de un scandal politic răsunător și de revolta stârnită de articolele sale, dar mai ales de condamnarea sa pentru aceste articole. În joc erau libertatea presei, inviolabilitatea parlamentară și dreptul de vot pentru clasa medie, astfel încât aceasta să poată să-și aleagă reprezentanții.

Un om al polemicii

Născut la 17 octombrie 1725, în Clerkenwell, în centrul Londrei, John Wilkes a fost al treilea copil al distilatorului Israel Wilkes Jr. și al lui Sarah Wilkes, născută Heaton. A fost educat la o academie din Hertford, apoi prin lecții particulare și, în cele din urmă, la Universitatea din Leiden, în Republica Olandeză. Acolo l-a cunoscut pe Andrew Baxter, un cleric prezbiterian care i-a influențat puternic vederile despre religie. Deși a rămas toată viața în Biserica Angliei, a avut o simpatie profundă pentru protestanții nonconformiști și a fost, de timpuriu, un susținător al toleranței religioase.

În 1747 s-a căsătorit cu Mary Meade și a intrat în posesia unei proprietăți și a unui venit în Buckinghamshire. Au avut un copil, Mary, cunoscută drept Polly. Cei doi soți s-au despărțit în 1756, iar despărțirea a devenit permanentă. Wilkes nu s-a mai căsătorit niciodată. În 1749 a fost ales Fellow of the Royal Society, iar în 1754 a fost numit High Sheriff of Buckinghamshire. După un eșec electoral la Berwick, a fost ales pentru Aylesbury în 1757 și din nou în 1761.

Avea faimă de om spiritual, tăios în replică, și de om al exceselor. Era considerat, în epocă, „cel mai urât om din Anglia”, dar avea un farmec care îi cucerea pe cei din jur. Era cunoscut pentru răspunsurile sale iuți. Când un alegător i-a spus că ar prefera să voteze pentru diavol, Wilkes a răspuns: „Naturally.” Apoi a adăugat: „And if your friend decides against standing, can I count on your vote?”

Ziarul care a aprins conflictul

În 1762, când scoțianul John Stuart, al 3-lea Earl of Bute, a ajuns în fruntea guvernului, Wilkes a început să publice săptămânalul radical The North Briton, un atac direct la adresa lui Bute. Titlul era el însuși o ironie la adresa ziarului favorabil guvernului, The Briton. Wilkes a fost deosebit de înfuriat de ceea ce considera a fi trădarea lui Bute prin acceptarea unor condiții de pace prea generoase față de Franța, la încheierea Războiului de 7 ani.

Tonul publicației era puternic anti-scoțian. Wilkes și aliații lui prezentau creșterea influenței scoțiene la curte ca pe o intruziune străină. În paginile ziarului apăreau caricaturi verbale și formule jignitoare, iar ofensiva politică urmărea să-l lovească pe Bute și ceea ce Wilkes vedea drept corupție ministerială și extindere abuzivă a puterii regale.

Punctul culminant a venit în aprilie 1763, odată cu apariția numărului 45 din The North Briton. Acolo, Wilkes a atacat discursul regelui care lăuda Tratatul de la Paris ce punea capăt războiului, prezentându-l drept „the speech of the Minister”, nu al regelui. Numărul 45 avea și o încărcătură simbolică, fiind asociat cu răscoala iacobită din 1745, „The ’45”. Într-un Londra deja tensionat după pacea cu francezii, Wilkes denunța intenția regelui George de a-și afirma puterea în chip totalitar, după relativa destindere a celor doi predecesori ai săi.

Arestarea, procesul și un slogan

Regele s-a simțit insultat personal. La 30 aprilie 1763 a ordonat emiterea unor mandate generale de arestare împotriva lui Wilkes și a editorilor. Au fost arestate 49 de persoane, inclusiv Wilkes. Dar aceste mandate generale erau nepopulare, iar Wilkes a câștigat sprijin popular considerabil tocmai susținând că ele erau neconstituționale.

În fața instanței, el a invocat privilegiul parlamentar, susținând că, în calitate de membru al Parlamentului, nu putea fi arestat pentru calomnie. Chief Justice Pratt i-a dat dreptate: privilegiul parlamentar îl proteja. Wilkes și-a recăpătat curând locul, apoi i-a dat în judecată pe cei care îl arestaseră, pentru încălcarea proprietății. Din acest episod s-a născut strigătul de stradă care i-a purtat numele:

„Wilkes, Liberty and Number 45”

Parlamentul a reacționat repede și a votat o măsură prin care deputații pierdeau protecția împotriva arestării pentru redactarea și publicarea de texte considerate calomnie sedicioasă.

Conflictul s-a adâncit. La 4 mai 1763, George Grenville a ordonat ca Wilkes să fie îndepărtat de la comanda sa din miliția din Buckinghamshire. Mai târziu, a fost acuzat de fraudă în legătură cu uniformele regimentului, acuzație pe care a negat-o. La 16 noiembrie 1763, Samuel Martin, susținător al lui George al III-lea, l-a provocat la duel și l-a împușcat în burtă.

Exilul și întoarcerea

Dușmanii politici ai lui Wilkes au găsit un alt mijloc de a-l lovi. El și Thomas Potter scriseseră un poem pornografic, dedicat curtezanei Fanny Murray, intitulat An Essay on Woman, o parodie după An Essay on Man de Alexander Pope. John Montagu, al 4-lea Earl of Sandwich, care avea o vendetă personală împotriva lui Wilkes, a citit poemul în Camera Lorzilor pentru a-i denunța comportamentul moral. Lorzii au declarat poemul obscen și blasfemator. Scandalul a fost enorm.

Înainte de a fi expulzat sau judecat, Wilkes a fugit la Paris. A fost judecat în lipsă, găsit vinovat de obscenitate și calomnie sedicioasă și declarat outlaw la 19 ianuarie 1764. A sperat într-o schimbare de putere care să anuleze acuzațiile, dar aceasta nu a venit. În 1768, presat de creditorii francezi, s-a întors în Anglia și a decis să candideze în Parlament pe o platformă anti-guvernamentală.

Mai întâi a candidat în City of London și a ieșit ultimul dintre cei șapte candidați. A fost însă ales repede ca deputat radical pentru Middlesex, acolo unde se afla centrul sprijinului său. În aprilie s-a predat la King’s Bench. După ce a renunțat la privilegiul parlamentar de imunitate, judecătorul Joseph Yates l-a condamnat la doi ani de închisoare și la o amendă de 1.000 de lire. Sentința de outlawry a fost anulată.

La 10 mai 1768, când a fost închis în King’s Bench Prison, susținătorii lui s-au adunat la St George’s Fields, la Londra, strigând „Wilkes and Liberty.” Trupele au deschis focul asupra unor oameni neînarmați, au ucis mai mulți și au rănit 15. Episodul a intrat în istorie sub numele de Massacre of St George’s Fields.

Lupta pentru Middlesex

În februarie 1769, Parlamentul l-a expulzat pe Wilkes, pe motiv că era outlaw atunci când fusese ales. Alegătorii din Middlesex l-au reales în aceeași lună, cu sprijinul lui John Wheble, editorul Middlesex Journal. A fost expulzat din nou și reales iarăși în martie. În aprilie, după încă o expulzare și încă o realegere, Parlamentul l-a declarat câștigător pe adversarul său, Henry Luttrell.

Aici se afla una dintre marile mize ale carierei sale: dreptul alegătorilor, și nu al Camerei Comunelor, de a-și decide reprezentanții. Tocmai această luptă l-a făcut un simbol pentru mulți dintre contemporanii săi. În ciuda ostilității instituțiilor, în 1769 a devenit alderman al Londrei, sprijinit de Society for the Supporters of the Bill of Rights.

În cele din urmă, Wilkes a reușit să convingă Parlamentul să șteargă hotărârea care îl împiedica să ocupe locul de deputat. În Parlament a condamnat politica guvernului față de coloniile americane. A introdus și unul dintre primele proiecte radicale de lege, deși acesta nu a fost adoptat. În 1770, după eliberarea din închisoare, a fost numit sheriff la Londra. În 1771, Parlamentul a votat publicitatea dezbaterilor parlamentare, iar Wilkes a fost un mare apărător al dreptului de a reproduce literal intervențiile din Parlament. În 1776 a introdus primul proiect de reformă parlamentară în Parlamentul britanic.

De la erou radical la figură contestată

În 1774 a devenit Lord Mayor of London și, în același timp, Master of the Joiners’ Company, unde a schimbat deviza din „God Grannte Us To Use Justice Withe Mercye” în „Join Loyalty and Liberty”, un slogan politic asociat cu numele său. În același an a fost reales în Parlament pentru Middlesex. S-a opus războiului cu coloniile americane, a susținut Association Movement și toleranța religioasă.

În timpul Războiului de Independență al Statelor Unite, Wilkes a fost de partea Patrioților, care îi admirau ideile și sprijinul. La un moment dat a fost un erou al radicalilor din Marea Britanie și din America de Nord, iar sloganul „Wilkes and Liberty” s-a auzit pe ambele maluri ale Atlanticului. În cele Treisprezece Colonii, cariera lui a fost urmărită îndeaproape, iar luptele sale i-au convins pe mulți coloniști că constituția britanică era subminată de un minister corupt.

Dar după 1780 popularitatea lui a început să scadă. În timpul revoltei cunoscute drept Gordon Riots, fostul ofițer de miliție Wilkes a preluat comanda soldaților care apărau Bank of England de mulțimea atacatoare. Sub ordinele lui, trupele au tras în masele de răsculați. Pentru clasele muncitoare, care îl văzuseră până atunci ca pe „a man of the people”, acest moment a părut o trădare. Sprijinul clasei de mijloc a fost și el zdruncinat de violențe. Revoltele Gordon aproape că i-au stins popularitatea.

În 1779 fusese ales Chamberlain of the City of London, funcție de mare răspundere pe care a păstrat-o până la moarte. În 1784 a mai fost ales pentru Middlesex, dar în 1790 avea atât de puțin sprijin încât s-a retras devreme din alegeri. Revoluția Franceză din 1789 a împărțit profund Anglia, iar Wilkes s-a poziționat împotriva ei, din cauza crimelor violente din Franța. Poziția sa îl apropia acum mai mult de figuri conservatoare. La 65 de ani, s-a retras din politică și nu a mai luat parte la reformele sociale ale anilor 1790, precum Catholic emancipation.

Ultimii ani și moștenirea

În ultimii ani a lucrat ca magistrat și a militat pentru pedepse mai moderate aplicate servitorilor neascultători din gospodării. Între 1788 și 1797 a locuit într-o proprietate numită „Villakin”, la Sandown, în Isle of Wight. A fost membru al Oddfellows.

John Wilkes a murit la 26 decembrie 1797, acasă, la 30 Grosvenor Square, Westminster, Londra. Cauza morții a fost o boală consumptivă numită atunci marasmus. A fost înmormântat la 4 ianuarie 1798, într-un cavou din Grosvenor Chapel, South Audley Street, Londra.

Drumul lui a fost plin de contradicții: radical și apoi tot mai conservator, erou al străzii și apărător al ordinii, polemist necruțător și om politic care a împins înainte cauze decisive. Dar dincolo de schimbările de ton și de tabără, un lucru a rămas. În marile crize ale carierei sale, numele lui s-a legat de câteva dintre întrebările cele mai grele ale vieții publice: cine are dreptul să vorbească, cine are dreptul să aleagă și cât de departe poate merge puterea când se simte jignită.