Cum a ajuns Basarab I întemeietorul Țării Românești
În prima jumătate a secolului al XIV-lea, Basarab I a trecut de la statutul de voievod aflat sub suzeranitate ungară la cel de conducător al unui stat independent. Drumul a trecut prin alianțe, rupturi și prin bătălia din noiembrie 1330,…
de Redacția IstoriaPublicat: Actualizat: La realizarea acestui articol a fost folosită inteligența artificială.9 min de lectură
Basarab I of Wallachia. Imagine: not credited, domeniu public, via Wikimedia Commons
Basarab I of Wallachia. Imagine: not credited, domeniu public, via Wikimedia Commons
În noiembrie 1330, o armată regală se retrăgea printr-un loc îngust și prăpăstios. Regele Ungariei, Carol Robert, venise cu forță mare, ocupase Severinul și intrase în Oltenia. Basarab încercase să oprească dezastrul prin pace: 7.000 de mărci de argint, Banatul de Severin, tribut anual și un fiu trimis la curtea ungară drept garanție. Avertismentul lui era limpede: dacă înaintarea continua, primejdia urma să vină. Regele a mers mai departe. Între 9 și 12 noiembrie, oamenii lui Basarab au prins armata ungară într-un defileu și au zdrobit-o. Carol Robert a scăpat cu greu, schimbându-și hainele cu ale unui fidel. Din acel moment, numele lui Basarab a rămas legat de întemeierea unui stat independent.
Un nume care apare din ceață
Despre începuturile lui Basarab se știe puțin și sigur. A domnit aproximativ din jurul anului 1310 până în 1352 și este considerat fondatorul Țării Românești. Un act regal din 1332 îl numește „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris”, adică „pe Basarab, fiul lui Thocomerius, schismaticul, vlahul nostru necredincios”. Tatăl său, Thocomerius sau Tihomir, rămâne o figură greu de fixat: a fost văzut fie ca urmaș al lui Bărbat, conducătorul Olteniei de la sfârșitul secolului al XIII-lea, fie ca un potentat local.
Și începutul domniei sale rămâne neclar. Tradiția cronicară a legat întemeierea țării de legendarul Radu Negru. Unele opinii îl apropie pe Basarab sau pe tatăl său de această figură, altele spun că Basarab i-a urmat tatălui în jurul lui 1310, iar altele că l-a detronat sau i-a succedat pașnic lui Radu Negru între 1304 și 1324. Cert este că în 1317 Basarab era deja la domnie, fiind pomenit într-un conflict local din zona cetății Mehadiei.
Numele său a stârnit multe discuții. „Basarab” este de origine turcică, iar unii istorici au văzut aici o posibilă origine cumană sau pecenegă, ipoteză nedemonstrată. În același timp, cel puțin patru hrisoave maghiare din secolul al XIV-lea îl numesc român, iar prezența unui nume de origine străină nu a fost socotită suficientă pentru a-i schimba caracterul românesc.
Ruinele caselor domneşti Basarab I (1). Imagine: Leontin l, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Voievodul regelui și începutul rupturii
La 26 iulie 1324, Basarab apare pentru prima dată clar în documente ca „voievodul nostru dincolo de Carpați”. Formula arată că regele Ungariei îl considera atunci un vasal loial. În acel context, stăpânirea lui Basarab asupra Severinului pare să fi fost confirmată, iar existența politică a noului voievodat era recunoscută în schimbul acceptării suzeranității regale.
Relația aceasta a durat puțin. În scurtă vreme, raporturile s-au stricat. Basarab pare să fi refuzat plata tributului de vasalitate, iar un document din 18 iunie 1325 îl numea deja „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare”. Un alt act îl așeza printre dușmanii care făceau incursiuni ostile în jurul Mehadiei. În anii aceștia, Severinul a devenit unul dintre punctele cele mai sensibile ale confruntării.
Alianța bulgară și drumul spre război
Basarab nu a jucat doar pe o singură tablă. A avut legături strânse cu Bulgaria. În 1323, o oaste importantă de „ungrovlahi” l-a ajutat pe Mihail Asan al III-lea în luptele cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului nu este notat, dar identificarea cu Basarab este acceptată de istorici. Mai mult, fiica sa Teodora a devenit soția lui Ioan Alexandru al Bulgariei, probabil în jurul anului 1323, pentru a întări alianța.
Ruinele caselor domneşti Basarab I (2). Imagine: Leontin l, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
În 1330, Basarab a sprijinit din nou Bulgaria. La 28 iunie, la Velbužd, a trimis un contingent românesc în ajutorul țarului bulgar împotriva sârbilor conduși de Ștefan Uroș. Bătălia a fost pierdută de bulgari. Slăbirea aliaților săi a schimbat imediat calculele regelui ungar. Carol Robert a socotit că venise clipa potrivită pentru a-l ataca pe voievodul muntean și pentru a-și reface autoritatea asupra lui.
Patru zile care au schimbat totul
Campania a început în septembrie 1330. Carol Robert a ocupat Severinul și a înaintat prin Oltenia. Basarab a încercat să oprească marșul prin negociere. Oferta era uriașă: 7.000 de mărci de argint, adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari, Banatul de Severin, un tribut anual și un fiu trimis la curtea ungară. În relatarea păstrată, avertismentul lui sună astfel:
„numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”
Ruinele caselor domneşti Basarab I (4). Imagine: Leontin l, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Regele a refuzat. Cronica pictată îi pune în gură răspunsul disprețuitor că îl va trage pe Basarab de barbă din ascunzătoarea lui. A înaintat mai departe, dar armata a suferit de foame într-o regiune slab populată. Până la urmă s-a ajuns la retragere. Atunci Basarab a ales locul, timpul și felul luptei.
Arta sa militară, așa cum a rămas descrisă, s-a sprijinit pe patru elemente: retragerea din fața dușmanului, pustiirea terenului și otrăvirea fântânilor din calea inamicului, hărțuirea permanentă a oastei ungurești și alegerea unui loc de confruntare cât mai convenabil. În momentul decisiv, oastea sa a fost împărțită în patru corpuri: două loveau de pe buza râpelor, iar alte două închideau calea în defileu. Oamenii săi trăgeau cu arcurile și aruncau pietre de sus. La sfârșitul luptei a intrat și cavaleria, care a pătruns în defileu și a neutralizat forțele rămase.
Bătălia a durat patru zile, între 9 și 12 noiembrie 1330. Locul exact nu a fost stabilit cu certitudine. Au fost propuse Țara Loviștei, Valea Oltului, comuna Titești, culoarul Rucăr-Bran sau zona Mehadiei. Denumirea de „Posada” s-a impus mult mai târziu, abia în secolul al XX-lea. Dar urmarea e limpede: victoria lui Basarab a pus capăt suzeranității ungare și a consfințit independența Țării Românești. De aici și apelativul sub care a intrat în memoria istorică: Basarab Întemeietorul.
Țara lui Basarab
După 1330, statul dintre Carpați și Dunăre a început să fie identificat tot mai des cu numele conducătorului său. O diplomă din 1331 vorbește despre „terra Bazarab”, iar un act sârbesc din 1349 menționează „țara lui Basarabă”. Mai târziu, asocierea dintre numele Basarab și țară s-a restrâns la teritoriul de la nordul gurilor Dunării, iar apoi numele a fost extins asupra spațiului dintre Prut și Nistru.
Țara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică și mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii și moldovenii brodnici. Frontierele, mai ales spre răsărit, nu pot fi trasate fără dispute. Totuși, după campaniile din anii 1343-1345 împotriva tătarilor, Basarab a adus sub stăpânirea sa șesul Brăilei, Ialomiței și teritoriul de la nordul gurilor Dunării, de la Prut până către Nistru, regiune care va prelua numele dinastiei sale.
În timpul lui, societatea era alcătuită în principal din țărani, în majoritate liberi, și din boieri, juzi și cnezi. Țăranii plăteau impozitele și formau corpul principal al „oștii celei mari”. Boierii se strângeau în jurul voievodului și deveneau sprijinul puterii centrale. Orașele și târgurile au înflorit pe marile drumuri comerciale și pe văile râurilor. Câmpulung, Argeș, Râmnicu Vâlcea și, o vreme, Severinul erau principalele orașe cu fortificații, iar dintre porturi se remarcau Calafat, Giurgiu, Orașul de Floci și Brăila.
Curtea domnească și aparatul de stat se consolidau. Dregătoriile veniseră prin filieră bulgară din Bizanț, iar funcția de ban rămăsese de la unguri. Ceremonialul și moda curții erau și ele bizantine. Comerțul lega țara de Brașov, Sibiu, Giurgiu, Brăila și Calafat, iar dinspre sud veneau negustori greci și ragusani.
Credință, familie și sfârșitul unei domnii
În jurul credinței lui Basarab au existat încă din epocă ambiguități și contradicții. Papa Ioan al XXII-lea i s-a adresat la 1 februarie 1327 ca unui „principe catolic devotat” și cerea sprijin pentru acțiunile dominicanilor împotriva „ereticilor”. Pe de altă parte, Cronica pictată de la Viena îl descria drept „schismatic perfid”. Istoricii au tras concluzii diferite din aceste mărturii. Cert este că domnia sa se desfășoară într-o lume de frontieră religioasă și politică.
Un diptic de la Câmpulung păstrează mențiunea „Io Basarab voievod și soția sa, Marghita”, iar istoricii tind să accepte că soția lui se numea Marghita, formă derivată din Margareta. Fiica sa Teodora a fost soția lui Ioan Alexandru al Bulgariei și mama unor țari bulgari. Fiul și succesorul său a fost Nicolae Alexandru, asociat la domnie în jurul anului 1343 sau 1344 și trimis ulterior să mijlocească reluarea relațiilor cu regele Ungariei.
Domnia lui Basarab s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al bisericii domnești din Curtea de Argeș a rămas scris: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tradiția spune că acolo a fost și îngropat. După el a urmat Nicolae Alexandru.
Basarab nu a lăsat în urmă doar o victorie militară. A lăsat un stat. Descendenții săi au stăpânit Țara Românească timp de cel puțin două secole, iar numele lui a ajuns să desemneze, pentru contemporani și pentru urmași, țara însăși.
Reper cronologic
Pe scurt, în timp
1270Nașterea lui Basarab I, datată în anii 1270
1317Este atestat deja la domnie, într-un conflict local din zona cetății Mehadiei
1324La 26 iulie este menționat ca „voievodul nostru dincolo de Carpați”
1325La 18 iunie este numit „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare”
1327La 1 februarie papa Ioan al XXII-lea i se adresează ca unui „principe catolic devotat”
1330La 28 iunie trimite un contingent în ajutorul bulgarilor la Velbužd
1330Între 9 și 12 noiembrie învinge armata lui Carol Robert în bătălia de la Posada
1343-1345Participă la campania împotriva tătarilor și cucerește teritoriul de la nordul gurilor Dunării
1352Moare la Câmpulung; îi urmează la domnie Nicolae Alexandru
Întemeiat prin autoritate regală și creștinare, Regatul Ungariei a devenit o monarhie multietnică puternică, aflată la întâlnirea drumurilor, culturilor și…
Folosim cookies necesare pentru funcționarea site-ului. Cu acordul tău, activăm și statistici anonime și publicitate personalizată. Detalii în politica de cookies.