Cine a fost Harald I al Danemarcei, regele care a ridicat pietrele de la Jelling și i-a creștinat pe danezi

Pe piatra de la Jelling, mesajul, scurt și tăios, constituie o declarație de putere. Regele Harald a poruncit ridicarea acestor monumente pentru Gorm, tatăl său, și pentru Thyra, mama sa. Miezul domniei sale este formulat astfel: el este Harald, cel care a câștigat Danemarca și Norvegia și i-a creștinat pe danezi. Puțini conducători din secolul al X-lea și-au rezumat atât de limpede programul politic. La fel de puțini au lăsat o formulă ce unește, într-o singură frază, familia, regatul și religia.

Harald I Gormsson, cunoscut sub numele de Harald Dinte Albastru, a fost regele Danemarcei și al Norvegiei. Fiul lui Gorm cel Bătrân și al Thyrei Dannebod, a domnit peste Danemarca aproximativ din 958 până în jurul lui 986. Stăpânirea sa asupra Norvegiei, obținută după moartea regelui Harald Greycloak, a fost mai nesigură și a durat probabil doar câțiva ani în deceniul al optulea al secolului al X-lea. Destinul său s-a desfășurat între două nevoi ce se susțineau și se amenințau reciproc: consolidarea unei puteri regale mai ferme și schimbarea religioasă a regatului. În jurul acestor două axe se învârte întreaga sa poveste.

Moștenirea lui Gorm și piatra de la Jelling

Harald a urcat la putere ca fiu al lui Gorm cel Bătrân. Despre tatăl său, sursele spun un lucru esențial pentru a înțelege lumea în care Harald a condus: Gorm murise în 958 și fusese îngropat într-un tumul, cu multe bunuri, după obiceiul păgân. Tumulul însuși era foarte vechi, datat în jurul anului 500 î.Hr., dar Harald l-a înălțat deasupra mormântului tatălui său și a adăugat un al doilea tumul la sud. Gestul nu era întâmplător. Ridicarea de tumuli reapăruse în secolul al X-lea și este interpretată în surse ca o revenire la tradiții vechi, în fața răspândirii obiceiurilor creștine venite din sud, de la germani.

Aici stă una dintre marile tensiuni ale domniei sale. Harald nu rupe cu trecutul. Îl folosește. Îl ridică la propriu, îl transformă în semn de autoritate, apoi îl așază lângă un nou centru de putere și de memorie: biserica și pietrele runice de la Jelling. După convertirea sa, în jurul anilor 960, a mutat trupul tatălui său și l-a reînhumat în biserica de lângă tumulul rămas gol. Tot el a ridicat pietrele de la Jelling în cinstea părinților.

Inscripția de pe aceste pietre este, în fond, autobiografia sa politică. Ea nu vorbește despre un rege oarecare, ci despre unul care își leagă legitimitatea de părinți, își proclamă biruința asupra Danemarcei și Norvegiei și își atribuie creștinarea danezilor. Într-un context în care memoria se fixa în piatră și în ritual, Jelling nu era doar un loc de comemorare, ci un program de domnie.

King Harald bade these memorials to be made after Gorm, his father, and Thyra, his mother. The Harald who won the whole of Denmark and Norway and turned the Danes to Christianity.

Felul în care apare numele său pe piatră spune și el ceva despre poziția pe care și-o revendica. În inscripția runică, numele este redat ca haraltr : kunukʀ, adică „Harald rege”. În cronicile latine medievale apare ca Haraldus Gormonis filius, Harald, fiul lui Gorm. Două formule, două lumi de expresie, aceeași ambiție de a fixa autoritatea.

Un rege care a zidit puterea

Dacă Jelling a fost declarația, marile lucrări publice au reprezentat instrumentul. În timpul domniei sale, Harald a supravegheat reconstrucția pietrelor de la Jelling și numeroase alte construcții. Sursele spun limpede că unii istorici văd în aceste proiecte un mod de a-i întări controlul economic și militar asupra țării.

Imaginea cea mai puternică este cea a fortificațiilor circulare. Au fost construite cetăți în cinci locuri strategice: Trelleborg în Sjælland, Nonnebakken în Fyn, Fyrkat în Himmerland, în nordul Iutlandei, și Aggersborg lângă Limfjord. Sursa engleză adaugă cetatea de la Aros, actualul Aarhus, fortificată în 979 și aflată într-o poziție centrală în regatul său. Tot ea menționează Borrering în estul Sjællandului. Dincolo de variațiile de detaliu dintre surse, ceea ce se păstrează clar este modelul: cetăți rotunde, construite după un plan riguros, cu porți deschise spre cele patru colțuri ale lumii și cu o curte împărțită în patru zone.

Acest tip de ordine spune mult despre felul în care Harald își imagina regatul. Nu era doar apărare, ci geometrie aplicată puterii. Cetățile acestea nu sunt descrise ca improvizații de frontieră, ci ca piese ale unei rețele. Chiar și acolo unde sursele discută o a șasea fortificație de tip Trelleborg, la Borgeby, sau un al doilea Trelleborg din Scania, apare aceeași idee a unui model repetat și recognoscibil.

Harald a ridicat și cel mai vechi pod cunoscut din sudul Scandinaviei, podul de la Ravning, pe pajiștea Ravning. Datele din surse sunt concrete: cinci metri lățime și 760 de metri lungime. Nu este un detaliu decorativ. Un pod de această scară înseamnă circulație, aprovizionare, legătură între puncte de putere. Când sursele spun că asemenea lucrări ar fi consolidat controlul economic și militar al regelui, ele descriu o strategie de guvernare prin infrastructură.

Mai apare și un alt semn al consolidării statului: Harald a introdus prima monetărie de amploare națională în Danemarca. Într-o domnie în care construcția și controlul teritoriului sunt atât de vizibile, apariția unei monede cu circulație generală se potrivește firesc. Ea dă substanță ideii de regat mai compact, mai ordonat, mai ușor de administrat.

Între Normandia, Samland și Norvegia

După ce liniștea a prevalat în interior, Harald și-a îndreptat energiile spre întreprinderi din afară. A venit în ajutorul lui Richard al Normandiei în 945 și 963. În același timp, fiul său a cucerit Samland. Sunt episoade prezentate succint, dar ele arată raza de acțiune a unui rege danez care nu se mulțumea cu ordinea dinăuntru.

Cel mai important câștig extern a fost însă Norvegia. După asasinarea regelui Harald Greycloak, Harald a reușit să-i forțeze pe oamenii acelei țări într-o supunere temporară. Formula sursei este importantă: „supunere temporară”. Ea arată precaritatea succesului. Harald a putut revendica Norvegia, și chiar a făcut-o în piatra de la Jelling, dar controlul lui acolo a fost slab și scurt, probabil doar câțiva ani în deceniul al optulea al secolului al X-lea.

Tocmai această diferență dintre proclamare și realitate îl face interesant. Harald nu a fost un constructor de imperiu stabil, ci un rege care a împins granițele puterii sale cât a putut și care a știut să transforme chiar și succesele fragile în mesaj durabil. Jelling spune „a câștigat toată Danemarca și Norvegia”. Sursele explicative adaugă imediat că, în cazul Norvegiei, stăpânirea a fost nesigură. Între piatră și faptă nu este o contradicție simplă, ci mecanismul însuși al politicii medievale: victoria trebuie afirmată tare, chiar și atunci când ea rămâne vulnerabilă.

Convertirea și lupta pentru sensul ei

Puține lucruri din viața lui Harald au avut urmări mai mari decât convertirea sa la creștinism. Și puține sunt, în același timp, atât de disputate în izvoare. Sursele subliniază direct că istoria convertirii este controversată, mai ales fiindcă autorii medievali oferă versiuni diferite.

Widukind de Corvey, care scria pe vremea lui Harald și a lui Otto I, spune că regele danez a fost convertit de un cleric numit Poppa. Când Harald i-a cerut să dovedească credința în Hristos, clericul ar fi purtat o mare greutate de fier înroșită în foc fără să se ardă. Este una dintre acele narațiuni medievale în care minunea funcționează ca probă de adevăr și, în același timp, ca instrument politic. Sursa adaugă că, potrivit lui Saxo Grammaticus, Poppa ar fi făcut minunea pentru fiul lui Harald, Svend Barbă Despicată, după ce acesta a avut îndoieli cu privire la propriul botez.

În altă tradiție, Adam din Bremen, care scrie la un secol după moartea lui Harald, afirmă că regele a fost convertit cu forța de Otto I după o înfrângere în luptă. Dar aceeași sursă atrage atenția că Widukind, contemporan evenimentelor, nu menționează un asemenea episod în relatarea sa. Mai târziu, Heimskringla spune că Harald a fost convertit împreună cu jarlul Haakon, de Otto al II-lea.

Din acest conflict de versiuni rezultă un lucru sigur și unul nesigur. Nesigur este drumul exact prin care Harald a ajuns la creștinism. Sigur este că, în jurul anilor 960, el profesa creștinismul și a contribuit la răspândirea lui, chiar dacă, spun sursele, cu succes limitat în Danemarca și Norvegia. Tot sigur este că, după convertire, și-a mutat tatăl din mormântul păgân în biserică și a ridicat pietrele de la Jelling cu afirmația că el i-a făcut creștini pe danezi.

Harald apare astfel într-un moment de schimbare ce nu se poate reduce la o simplă opțiune religioasă personală. Creștinismul era credință, limbaj al puterii și formă de legătură cu lumea vecină. Tocmai de aceea, disputa dintre izvoare nu este un accident. Ea arată că miza convertirii era mare: cine îl convertise pe regele danez, în ce împrejurări, sub ce autoritate? Întrebarea nu privea doar sufletul regelui, ci și locul Danemarcei în ordinea politică și ecleziastică a vremii.

Jurăminte rupte și frontiera în flăcări

Din poveștile nordice, Harald nu iese întotdeauna bine. Ele îl arată într-o lumină mai întunecată, supus de două ori prințului suedez renegat Styrbjörn cel Puternic, conducător al Jomsvikingilor. Prima dată, Harald i-ar fi dat o flotă și pe fiica sa Thyra. A doua oară, s-ar fi oferit ostatic, împreună cu o nouă flotă. Când Styrbjörn a dus această flotă la Uppsala pentru a revendica tronul Suediei, Harald și-a rupt jurământul și a fugit cu danezii săi pentru a evita armata suedeză la bătălia de la Fýrisvellir.

Chiar dacă aceste tradiții sagale sunt privite în surse ca ostile lui Harald, ele păstrează ceva important: reputația unui rege depindea de capacitatea lui de a ține piept unor presiuni multiple, iar orice pas înapoi putea deveni, în memorie, semn de slăbiciune.

Pericolul cel mai mare nu a venit însă din sagă, ci de la sud. După moartea lui Otto I, Harald a atacat Saxonia în 973. Otto al II-lea a răspuns în 974 și a contraatacat, cucerind Haithabu, Danevirke și, posibil, mari părți din Iutlanda. Înfrângerea de la Danevirke a avut urmări grele. Sursele spun că, după această pierdere în fața germanilor, Harald nu a mai controlat Norvegia, iar germanii s-au așezat din nou în zona de frontieră dintre Scandinavia și Germania.

Este unul dintre acele momente când se vede cât de repede se poate fisura o construcție politică. Un rege care ridicase cetăți, poduri și monumente, care își formulase ambiția în piatră, se vede împins înapoi tocmai în punctul sensibil al regatului: frontiera sudică. Totuși, lupta nu s-a încheiat acolo. În 983, o alianță de soldați obodriți și trupe loiale lui Harald i-a alungat pe germani din Danemarca. Harald a recâștigat astfel o parte din teritoriul pierdut, în momentul în care Otto al II-lea fusese înfrânt de sarazini.

Dar revenirea a fost scurtă. Curând după aceea, Harald a fost înlăturat printr-o rebeliune condusă de fiul său, Svend. Sursa engleză spune răspicat că Svend Barbă Despicată l-a detronat cu forța puțin înainte de moartea lui. Aici se închide cercul. Regele care fixase în piatră memoria părinților și legitimitatea sa a căzut, în cele din urmă, sub lovitura propriului fiu.

Ultimele răni și urma lăsată după el

Despre sfârșitul lui Harald, sursele păstrează o mică nesiguranță de an. Unele îl plasează în 985, altele în 986. Sursa română indică moartea la 1 noiembrie 985, la Jomsborg, în Polonia. Sursa engleză notează că, potrivit lui Adam din Bremen, a murit la Jumne sau Jomsborg din cauza rănilor sale, după rebeliunea fiului. Trupul i-ar fi fost dus la Biserica Sfintei Treimi din Roskilde, unde a fost înmormântat.

Există și alte ecouri