Cele cinci sola, principiile care au rezumat miza Reformei protestante

În plină Reformă protestantă, disputa nu se purta doar între instituții, ci în jurul unei întrebări decisive: prin ce este mântuit omul și cine are autoritatea ultimă în materie de credință? Din această tensiune au ieșit la iveală formule scurte, tăioase, ușor de reținut și greu de ocolit. Cele cinci sola au devenit rezumatul unor convingeri de bază ale reformatorilor și, în același timp, linia de demarcație față de învățătura Bisericii Catolice din vremea aceea.

Ele sunt cunoscute astăzi ca un set celebru, dar lucrurile nu au fost atât de simple la început. Reformatorii au formulat limpede doar două dintre ele, iar gruparea lor sistematică într-un ansamblu de cinci s-a făcut abia în secolul al XX-lea. Chiar și astăzi există diferențe în privința numărului lor, a formei exacte și a felului în care trebuie înțelese pentru a reflecta credințele reformatorilor.

Un set celebru care s-a adunat târziu

În tradițiile luterană, reformată și evanghelică ale protestantismului, dar și în unele ramuri baptiste și penticostale, solae au ajuns să fie privite ca principii teologice fundamentale, legate mai ales de justificare și mântuire. Totuși, ele nu au fost alcătuite ca sistem teologic unitar în epoca Reformei.

Volker Leppin observa că formule de tip sola pot fi găsite și în teologia medievală, dar fără exclusivitatea ascuțită pe care a folosit-o Martin Luther. În acele contexte, ele desemnau mai curând un element principal sau activator. La Luther, însă, accentul a devenit categoric.

Dezvoltarea teologică a lui Luther în anii 1510 a fost descrisă ca o progresie logică: mai întâi solus Christus, apoi sola gratia, apoi sola fide, iar în cele din urmă sola scriptura. În 1554, Philip Melanchthon scria: sola gratia justificamus et sola fide justificamur. Toate sola apar în scrierile reformatorilor protestanți, dar nu sunt inventariate împreună de către aceștia.

În formulările timpurii, de cele mai multe ori apăreau trei: Scriptura deasupra tradiției, credința deasupra faptelor și harul deasupra meritului. Abia mai târziu lista s-a extins. În 1916, Theodore Engelder publica articolul „The Three Principles of the Reformation: Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fides”. În 1934, Emil Brunner înlocuia Sola Scriptura cu Soli Deo gloriam. În 1957, Eberhard Jüngel propunea patru: solus Christus, solus gratia, solo verbo și sola fide. În 1958, Geoffrey Elton, rezumând opera lui John Calvin, nota că acesta „joined together” marile „watchwords”. Formula celor cinci sola a fost preluată dintr-un comentariu despre Luther și Calvin din cartea lui Johann Baptiste Metz din 1965, The Church and the World.

Numai prin har și numai prin credință

Sola gratia, „numai prin har”, afirmă că mântuirea vine numai prin harul sau favoarea lui Dumnezeu, nu ca o răsplată meritată de păcătos. Mântuirea este un dar nemeritat, făcut de dragul lui Hristos. De aici și opoziția față de îndreptățirea prin fapte și conflictul cu unele aspecte ale doctrinei romano-catolice a meritului.

În această viziune este afirmat și monergismul în mântuire: numai Dumnezeu acționează pentru a-l mântui pe păcătos. Puterea de mântuire nu îi revine păcătosului în nicio măsură. Totuși, luteranismul ține să spună că doctrina nu trebuie susținută în dauna gratia universalis, învățătura că Dumnezeu dorește cu adevărat mântuirea tuturor oamenilor.

Sola fide, „numai prin credință”, duce disputa în centrul ei cel mai sensibil. Justificarea, adică declarația de nevinovăție dată de Dumnezeu, este primită numai prin credință, nu prin fapte bune, chiar dacă în teologia protestantă clasică această credință este însoțită automat de fapte bune. Formula prin care este rezumată spune limpede diferența: „Credința dă justificarea și fapte bune”, în contrast cu formula romano-catolică „Credința și faptele bune dau justificarea”.

Pentru reformatori, acesta a fost unul dintre punctele decisive ale întregii rupturi. Uneori a fost numit cauza sau principiul material al Reformei. Martin Luther îl numea „doctrina în funcție de care biserica stă sau se prăbușește”. În această doctrină este exclusă orice altă dreptate care l-ar putea justifica pe păcătos în afara dreptății „străine”, dreptatea care este numai a lui Cristos. Sola fide scoate din justificare chiar și dreptatea sfințirii păcătosului sau a noii sale „ascultări de credință”.

Numai prin Scriptură

Dacă disputa despre mântuire era una despre cum este salvat omul, disputa despre sola scriptura era una despre cine are ultimul cuvânt. Formula spune că Biblia este singurul Cuvânt inspirat și autoritar al lui Dumnezeu. Ea este accesibilă tuturor, adică este limpede și se interpretează singură.

Această doctrină s-a opus direct învățăturii Bisericii Catolice și Ortodoxe că Biblia și tradiția, predania, constituie împreună cele două izvoare ale revelației. În teologia luterană și reformată, sola scriptura înseamnă că Scriptura trebuie să guverneze tradițiile și interpretările Bisericii, care sunt ele însele supuse Scripturii. Toate tradițiile, crezurile și învățăturile trebuie să fie în unitate cu învățăturile Bibliei ca Cuvânt inspirat al lui Dumnezeu.

De aceea, acest punct a fost numit uneori cauza sau principiul formal al Reformei, sursa și norma principiului material. Tot aici apare și o precizare filologică devenită argument teologic. Adjectivul sola și substantivul scriptura sunt în ablativ, nu în nominativ, pentru a arăta că Biblia nu există prin ea însăși, separată de Dumnezeu, ci este instrumentul prin care Dumnezeu se apropie de om și se revelează pentru mântuirea prin credința în Hristos.

În același timp, doctrina nu elimină tradiția, rațiunea sau experiența ca surse de adevăr. Afirmația ei este alta: există o singură autoritate care poate lega în mod absolut conștiința, iar această autoritate este Sfânta Scriptură. În cele din urmă, orice controversă doctrinară sau teologică trebuie rezolvată prin Scriptură.

Numai Hristos

Solus Christus, uneori solo Christo, mută atenția de la mijloace la persoana unică prin care vine mântuirea. Hristos este singurul mediator între Dumnezeu și om. Nici Fecioara Maria, nici sfinții, nici preoții, în afara lui Hristos, „Marele Preot”, nu pot acționa ca mediatori în aducerea mântuirii.

De aici opoziția față de doctrinele romano-catolice ale mijlocirii sfinților și ale funcției preoțești. În teologia luterană clasică sunt respinși toți ceilalți mediatori între Dumnezeu și om, deși rămâne cinstită memoria Fecioarei Maria și a altor sfinți exemplari.

Acest principiu respinge și sacerdotalismul, credința că nu există sacramente în Biserică fără slujirea preoților hirotoniți prin succesiune apostolică. Martin Luther a predat „preoția generală a celor botezați”, formulă modificată mai târziu în luteranism și protestantismul clasic în „preoția tuturor credincioșilor”, cu respingerea folosirii exclusive a titlului de „preot” pentru cler. Totuși, principiul nu neagă existența slujirii preotului, responsabil cu proclamarea publică a Evangheliei și administrarea sacramentelor.

În această tradiție, dezlegarea nu îl împacă pe penitent cu Dumnezeu prin preot și Biserică ca entități mijlocitoare între om și Dumnezeu, ci direct, prin credința în iertarea lui Hristos.

Slava care nu se împarte

Soli Deo Gloria, „glorie numai lui Dumnezeu”, duce logica tuturor celorlalte până la capăt. Dacă mântuirea este prin har, prin credință, prin Scriptură și prin Hristos, atunci toată lauda se cuvine numai lui Dumnezeu.

Doctrina se opune venerării Mariei, sfinților și îngerilor. Mântuirea este împlinită numai prin voința și acțiunea lui Dumnezeu: nu doar prin ispășirea atotsuficientă făcută de Isus pe cruce, ci și prin darul credinței în acea ispășire, credință creată de Duhul Sfânt în inima credinciosului.

De aici și una dintre cele mai tăioase afirmații ale reformatorilor: ființele umane, chiar și sfinții canonizați de Biserica Romano-Catolică, papii și ierarhia ecleziastică, nu sunt vrednice de slava care li se aduce. Omul nu trebuie înălțat pentru faptele sale bune. Slava aparține lui Dumnezeu.

De ce au contat atât de mult

Forța celor cinci sola a stat în simplitatea lor și în exclusivitatea pe care o afirmau. Fiecare „numai” tăia o parte din dezbatere și o așeza într-un loc precis: autoritatea în Scriptură, justificarea prin credință, mântuirea prin har, mijlocirea în Hristos, slava în Dumnezeu.

Pentru Eberhard Jüngel, rostul lor nu era să rezume întreg protestantismul, ci să caracterizeze în mod precis viziunea protestantă asupra justificării. În fiecare caz, acel „numai” îl exclude pe om dintr-un anumit aspect al procesului, tocmai pentru a-l include corect în el. Aici a fost miza reală a marii dispute dintre protestanți și romano-catolici asupra justificării.