Bătălia de la Vaslui, lupta care a zdrobit armata otomană

În dimineața de 10 ianuarie 1475, valea Bârladului era acoperită de ceață densă. Vizibilitatea era redusă la câțiva pași. Vremea moale, cu zăpadă care se topea, transformase lunca într-o întindere de băltoace și mocirlă. Prin acel loc înainta o armată uriașă, oastea otomană și munteană condusă de Hadâm Suleiman Pașa. Ștefan cel Mare nu avea nici numărul, nici siguranța unui ajutor european serios, însă beneficia de teren, de răbdare și de un plan bine stabilit.

Lângă Vaslui, în locul numit Podul Înalt, s-a desfășurat una dintre cele mai răsunătoare bătălii ale secolului al XV-lea. Înfrângerea otomană a fost atât de severă, încât cronicile au menționat pierderi uriașe, steaguri capturate și o fugă urmărită până la Dunăre. Numele lui Ștefan a depășit hotarele Moldovei, răspândindu-se în toată Europa. Papa Sixt al IV-lea l-a numit „eroul creștinătății”, iar victoria de la Vaslui a fost considerată una dintre cele mai mari înfrângeri suferite de islam în fața unei armate creștine.

Drumul spre iarnă și spre război

Bătălia a avut cauze preexistente. În decembrie 1473, o campanie otomană lovise Țara Românească și sudul Moldovei. Radu cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci și 12.000 de munteni, îl înlăturase pe Laiotă Basarab de pe tronul Țării Românești la 23 decembrie, apoi pătrunsese în Moldova, jefuind și prădând până la Bârlad.

Cu sprijin de la Ștefan, Laiotă a revenit în martie 1474 în Țara Românească și, după înlăturarea lui Radu cel Frumos, și-a reluat domnia. Echilibrul s-a rupt rapid. În octombrie 1474, Laiotă a trecut de partea otomană. Pentru Ștefan, aceasta însemna mai mult decât o schimbare de domn în țara vecină; granița sudică a Moldovei devenea și mai nesigură.

La 29 septembrie 1474, Ștefan cel Mare, aflat în relații reci cu regele Matia Corvin după Bătălia de la Baia, i s-a adresat papei Sixtus al IV-lea pentru organizarea unei coaliții creștine antiotomane. Apoi, aflând de planurile lui Mehmed al II-lea, a trecut din nou în Țara Românească. L-a înscăunat pe Laiotă Basarab, iar Radu cel Frumos a pierit în luptele date atunci. Ștefan se aștepta la reacția sultanului, de aceea a luat legătura cu principele polonez și cu Matia Corvin, regele Ungariei, cerând ajutor.

Luptele din Albania au durat până în toamnă. Când nimeni nu se mai aștepta la o mare campanie militară din cauza apropierii iernii, Suleiman Pașa a primit poruncă să treacă în Țara Românească, să-l înlăture pe Laiotă Basarab și apoi să pornească împotriva lui Ștefan, trecând prin foc și sabie „Vilaietul Bogdania”, cum numeau turcii Moldova. Laiotă s-a supus turcilor pentru a-și păstra tronul. Ștefan, în înțelegere cu transilvănenii, l-a alungat și l-a înscăunat pe Basarab cel Tânăr, numit și Țepeluș. Suleiman Pașa l-a alungat și pe acesta, reinstalându-l pe Laiotă.

În acel moment, Moldova se confrunta cu o invazie de proporții. Potrivit Cronicii moldo-polone, armata otomană aduna 100.000 de turci și tătari, alături de 17.000 de munteni din Țara Românească. Alte surse indică un total de 60.000-120.000 de oameni. Nicolae Iorga a rezumat situația: „O armată impresionantă, o oaste uriașă pentru a supune Moldova și pe domnul său.”

Ștefan a trimis soli la Cazimir, principele Poloniei, și la Matia Corvin, regele Ungariei, deși cu acesta din urmă avusese relații reci după Baia. Le cerea ajutor și îi îndemna să-i convingă și pe alți principi creștini să i se alăture. Din tabăra sa de la Vaslui, la începutul iernii, a trimis o scrisoare papei, arătând că negociase cu venețienii și cerându-i să-i îndemne pe ceilalți principi să se pregătească împotriva otomanilor. Moldova, scria el, era pregătită „întru totul, cu tot sufletul și cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să luptăm pentru creștinătate, cu toate forțele noastre”.

Ajutorul a fost limitat. Nu au sosit nici bani, nici oameni, cu excepția a aproximativ 5.000 de secui, 1.800 de unguri trimiși de Matia Corvin sub comanda lui Blasius Magyar și 2.000 de poloni trimiși de Cazimir sub conducerea lui Buciațchii. O cronică lituaniană amintește și 10.000 de lituanieni, dar alte cronici nu îi menționează.

Tabăra de la Vaslui

La Vaslui, oastea Moldovei și puținele ajutoare sosite și-au ridicat taberele. Alături de domn erau adunați aproximativ 40.000 de luptători moldoveni, la care se adăugau cei 8.800 de oameni veniți în ajutor. Ștefan dispunea și de aproximativ 20 de tunuri. Raportul de forțe rămânea net în favoarea otomanilor. Tocmai de aceea, domnitorul a ales să nu întâmpine invazia într-o confruntare simplă, pe teren deschis.

El a adoptat o tactică de hărțuire și înfometare. A poruncit să fie părăsite toate așezările care puteau ajunge în calea dușmanului și să fie ascunse proviziile. A trimis călărime înaintea oștii otomane, cu două misiuni: să-i supravegheze mersul și să o hărțuiască fără încetare. Aceste cete trebuiau să împiedice și detașamentele de pradă să se desprindă de grosul armatei pentru a găsi hrană și a jefui.

Locul ales pentru bătălie era în preajma târgului Vaslui, pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă mlăștinoasă prinsă între păduri. Era un teren care îngreuna desfășurarea forțelor dușmane și manevrele unei armate mari. Privind plasarea exactă a acestui loc, există și astăzi discuții. Cei mai mulți îl consideră în zona actualei comune Băcăoani, la sud de orașul Vaslui, loc care a căpătat numele de Podul Înalt. O altă ipoteză îl plasează pe raza actualei localități Ștefan cel Mare, în nordul orașului Vaslui.

Alegerea lui Ștefan a fost, în esență, alegerea unei lupte în care numărul urma să conteze mai puțin decât dezordinea. O armată foarte mare era, în acel spațiu, mai greu de condus, mai greu de întors, mai greu de scos din capcană. Ceea ce pentru un comandant grăbit părea doar o vale cu pod și luncă, pentru Ștefan devenise un câmp de bătălie pregătit dinainte.

Ceața, semnalul și lovitura

În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului în ceață densă. Vremea și terenul lucrau în favoarea Moldovei. Mii de oameni și cai treceau prin același loc, iar valea se transforma sub ei într-o mocirlă prin care înaintau greu.

Otomanii nu puteau să-și dea seama ce oaste aveau în față. Ștefan a așezat de-a curmezișul văii câteva mii de oameni. Ei trebuiau să oprească înaintarea și să înceapă lupta. Domnul știa însă că dușmanul era foarte numeros și putea aduce mereu în linia de bătaie oameni odihniți. De aceea calculase momentul în care prima linie a sa avea să dea semne de oboseală.

Atunci, de pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulți oșteni trebuiau să dea semnalul de luptă, sunând din trâmbițe și surle. Așa s-a și întâmplat. Când otomanii au auzit trâmbițele și surlele, au crezut că vor fi atacați din acea parte. Cea mai mare parte a lor s-a îndreptat într-acolo și a găsit doar câțiva oșteni. Grosul armatei lui Ștefan se afla însă pe malul stâng al Bârladului.

În clipa în care turcii au întors spatele și au atacat spre marginea pădurii, armata moldovenească i-a lovit năprasnic. Până să înțeleagă din ce parte vine lovitura, mulți dintre ei au fost uciși. Cei care au scăpat s-au pus pe fugă, în ciuda încercării disperate a lui Suleiman Pașa de a-i opri.

Sursa în limba engleză completează acest tablou cu alte detalii ale planului. În centru se aflau secuii și oastea profesionistă moldovenească, puși să se retragă încet când întâlneau dușmanul. Artileria moldovenească a început să tragă, apoi arcașii și archebuzierii au lovit din trei direcții. Ceața era atât de deasă, încât arcașii nu vedeau bine inamicul și îi urmăreau după zgomotul pașilor. Cavaleria ușoară moldovenească a atras și mai adânc trupele otomane în vale prin atacuri scurte și retrageri repezi. În învălmășeală, cavaleria otomană a încercat să treacă podul de lemn, care s-a prăbușit.

Atacul decisiv a venit când Ștefan, cu sprijinul deplin al boierilor săi, a ordonat lovitura generală. Toate trupele sale, împreună cu țăranii și cavaleria grea, au atacat din toate părțile. În același timp, buciumașii moldoveni ascunși în spatele liniilor otomane au început să sune din nou. Confuzia a crescut. Unele unități otomane s-au întors să înfrunte zgomotul, în timp ce erau lovite din altă parte. În acea ruptură de comandă și orientare s-a decis bătălia.

Lupta a ținut, potrivit sursei în limba engleză, patru zile, ultimele trei fiind urmărirea armatei otomane în retragere de către cavaleria ușoară moldovenească și de cei 2.000 de poloni, până la Oblucița, în Dobrogea. Sursa în limba română rezumă sfârșitul: moldovenii i-au urmărit până la Dunăre, hărțuind și ucigând o mare parte dintre ei.

O înfrângere care a răsunat departe

Cât de mare a fost dezastrul otoman? Sursele dau cifre diferite, dar toate descriu o catastrofă. Cronicarul anonim scrie că au fost luate de la turci 40 de steaguri. Unele surse italiene și austriece indică 45.000 de morți, 100 de steaguri pierdute, întreaga artilerie capturată și patru comandanți luați prizonieri. Cronicarul turc Sa’s ed-Din scrie că armata turcă a pierdut majoritatea oamenilor. Jan Stricovschii dă chiar cifra de 100.000 de morți. Sursa în limba engleză amintește și ea 45.000 de pierderi, patru pași uciși și o sută de steaguri capturate.

Căpeteniile de seamă prinse au fost lăsate în viață, dar trimise ostatici la diferiți principi europeni. Singurul eliberat a fost fiul unei căpetenii, Isac, sau Sac, pașa. Jan Długosz, după sursa engleză, scria că toți prizonierii turci, în afară de cei mai însemnați, au fost trași în țeapă, iar trupurile lor arse.

Ecoul victoriei nu s-a măsurat doar în morți, prizonieri și steaguri. El s-a măsurat și în prestigiul politic pe care Ștefan l-a câștigat aproape peste noapte. Cronicarul polonez Ian Dlugosz, contemporan cu evenimentele, a scris că lupta de la Vaslui, Podul Înalt, a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în Europa. Același cronicar îl numea pe Ștefan „un bărbat demn de admirat, la fel ca eroii pe care îi admiră lumea” și considera că lui ar trebui să i se dea conducerea oștii pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, fiindcă, în timp ce ceilalți trândăveau ori se războiau între ei, el obținuse o asemenea victorie împotriva unui dușman care părea de neînfrânt.

Praiseworthy hero, in no respect inferior to other hero soldiers we admire. He was the first contemporary among the rulers of the world to score a decisive victory against the Turks. To my mind, he is the worthiest to lead a coalition of the Christian Europe against the Turks.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit pe Ștefan „Athleta Christi”, iar sursa în limba română păstrează formula sub care a intrat în memoria istorică de la noi: „eroul creștinătății”. În același timp, victoria l-a împins pe domnul Moldovei într-o nouă luptă diplomatică. A trimis regelui Ungariei, principelui Poloniei și papei steaguri capturate de la turci, drept semn al biruinței, împreună cu scrisori prin care cerea ajutor și îi punea în gardă pe ceilalți principi europeni.

Ajutorul care nu a venit

Aici, povestea biruinței de la Vaslui capătă o umbră. Ștefan câștigase o bătălie uriașă, dar nu și solidaritatea Europei. Nobilii lituanieni au receptat mesajul său și i-au cerut principelui Poloniei să trimită ajutor, arătând că e mai bine să se lupte pentru apărarea vetrelor moldovenilor decât pentru ale lor. Regele polonez nu a luat însă nicio măsură de sprijin.

Matia Corvin, regele Ungariei, și-a asumat meritele, scriind principilor europeni că victoria de la Vaslui fusese obținută de Ștefan, „căpitanul său”. Ca suzeran al Moldovei, a cerut bani pentru continuarea războiului. Papa Sixtus al IV-lea a trimis subsidii regelui Matia, iar lui Ștefan