Imagine ilustrativă – Istoria
Aproximativ 8.000 de oase de broască găsite într-un șanț de lângă Cambridge, în Anglia, au fost puse de o nouă analiză pe seama păsărilor răpitoare. Resturile au fost datate prin radiocarbon în perioada romană, acum aproximativ 1.700 de ani, iar concentrarea lor într-un singur loc a devenit un indiciu despre felul în care arăta valea și despre cum era folosită zona.
Oasele au ieșit la lumină între 2016 și 2018, în timpul lucrărilor la National Highways A14 Cambridge to Huntingdon Improvement Scheme. MHI Ltd, adică MOLA-Headland Infrastructure, a recuperat dintr-un singur șanț mii de resturi foarte mici, în majoritate de amfibieni, cum relatează Archaeology Magazine.
Noua analiză a pornit de la urmele lăsate pe oase
După ce a aflat despre descoperire, Paul Clarkson, de la Bournemouth University, a luat legătura cu dr. Vicki Ewens, zooarheolog principal la Museum of London Archaeology, iar cei doi au început o nouă rundă de analiză. Au reluat astfel studiul unei acumulări de oase pentru care nu se știa înainte nici cum muriseră atâtea animale, nici de ce ajunseseră în același șanț.
Clarkson a comparat urmele de pe oase cu cele descrise în cercetări anterioare și a identificat semne compatibile cu hrănirea unor păsări răpitoare. Bufnițele de câmp apar ca cei mai probabili vânători, iar eretele vânăt ar fi putut poposi în același loc.
Șanțul s-a umplut repede, iar cele mai multe broaște au murit în primul lor an
Indiciile din sit arată că șanțul s-a colmatat în decurs de un an, ceea ce înseamnă că acumularea resturilor s-a produs într-un interval scurt. Pentru a estima vârsta broaștelor la moarte, cercetătorii au măsurat humerusul, osul brațului, printr-o metodă nouă folosită aici pentru a judeca vârsta la care au fost mâncate animalele.
Rezultatul a arătat că majoritatea erau exemplare tinere, consumate toamna sau iarna din primul lor an de viață. Cercetarea indică astfel un singur an de vânătoare, într-un moment în care amfibienii erau foarte numeroși.
University of Vienna a realizat datarea prin radiocarbon și a plasat oasele în perioada romană.
Retragerea apelor și defrișarea treptată au schimbat valea
Explicația pentru numărul mare de broaște vine din transformarea mediului. Potrivit cercetătorilor, în epoca romană apele Fen se retrăgeau din vale, iar terenul umed rămas oferea condiții bune pentru reproducerea broaștelor. Mulțimea de exemplare tinere a însemnat și hrană din belșug pentru păsările răpitoare.
Echipa a urmărit schimbarea peisajului prin studiul cochiliilor de melci, al polenului și al cărbunelui. Valea fusese împădurită în epoca fierului, dar suprafețe mari au fost deschise treptat prin defrișări făcute pentru pășunatul animalelor. În perioada romană, broaștele aveau mai puțini copaci sub care să se adăpostească de prădători.
Locul pare să fi fost puțin folosit de oameni în iarna respectivă
Cercetătorii consideră că în iarna în care s-au adunat oasele puțini oameni au trecut pe la șanț, tocmai pentru că păsările răpitoare poposeau în el sau în apropiere. În interpretarea echipei, animalele domestice ar fi putut traversa zona doar vara.
În același timp, analiza lasă deschisă și ipoteza unor deplasări sezoniere ale comunităților către alte pășuni. O altă posibilitate luată în calcul este ca locul să fi avut o semnificație rituală.
Studiul este disponibil integral într-o revistă de paleoecologie
Pentru Paul Clarkson, această acumulare de oase ajută la înțelegerea atât a vieții oamenilor din apropierea mlaștinilor Fen în epoca romană, cât și a felului în care se mișcau și vânau animalele sălbatice.
Paul Clarkson arată că studiul, „An Owl’s Eye View: Human, Animal Entanglement at the Roman Fen Edge”, este disponibil integral gratuit în The Journal of Human Paleoecology și urmărește felul în care schimbările naturale și cele produse de oameni în mediu explică de ce această vânătoare a avut loc în perioada romană mijlocie, la marginea mlaștinilor Fen.


