Cum a ajuns Horatio Nelson învingătorul de la Trafalgar

La ora 4 dimineața, în 21 octombrie 1805, HMS Victory s-a îndreptat spre flota inamică. În față stătea o forță franco-spaniolă de treizeci și trei de nave de luptă. În spatele său, Nelson își pregătise oamenii pentru o bătălie ce părea inevitabilă. În ultimul moment, a schimbat tactica. A renunțat la formația de trei coloane și a ales două. Era o manevră neobișnuită, riscantă, dar gândită să încalce regula clasică a luptei pe mare.

La 11:30, amiralul a transmis semnalul care avea să rămână cel mai faimos din istoria navală britanică: „Anglia se așteaptă ca fiecare om să-și facă datoria!”. Nu era o formulă goală. Navele lui Nelson intrau deliberat sub foc încrucișat. Victory a deschis focul și s-a apropiat de linia inamică. O ghiulea l-a ucis pe secretarul lui Nelson, John Scott. Grefierul lui Hardy i-a luat locul și a fost ucis aproape imediat. În timp ce navele se loveau aproape bord în bord, Nelson și Thomas Hardy se plimbau pe punte și dădeau ordine.

Puțin după ora 13, Hardy s-a întors și l-a văzut pe Nelson căzut în genunchi. Fusese lovit de un trăgător de elită francez. Proiectilul intrase prin umărul stâng, trecuse prin plămân și coloana vertebrală și se oprise în mușchiul spatelui. Dus sub punte, Nelson a înțeles imediat. „Nu poți face nimic pentru mine”, i-a spus chirurgului William Beatty. „Mai am puțin de trăit. Spatele meu e străpuns.”

În acele ore de sfârșit se adună, de fapt, întreaga lui viață: îndrăzneala dusă până la insubordonare, obsesia datoriei, nevoia de glorie, dar și puterea de a-i face pe ceilalți să-l urmeze. Pentru a înțelege de ce Trafalgar a fost victoria sa și de ce moartea lui a fost simțită în Marea Britanie ca o rană națională, trebuie să ne întoarcem cu mult înainte de 1805, la copilul care suferea de rău de mare și care s-a încăpățânat, totuși, să rămână pe mare.

Copilul cu rău de mare care a ales marea

Horatio Nelson s-a născut la 29 septembrie 1758, în Burnham Thorpe, Norfolk, Anglia. Era al șaselea dintre cei unsprezece copii ai reverendului Edmund Nelson și ai soției sale, Catherine. Familia nu ducea o viață îmbelșugată. Mama a murit în 1767, când Nelson avea 9 ani. A învățat la Paston Grammar School și la Grammar School din Norwich până la 12 ani.

La 1 ianuarie 1771 s-a înrolat în Marina Regală. Unchiul său, căpitanul Maurice Suckling, l-a îmbarcat pe HMS Raisonable. Începutul a avut ceva aproape ironic. Nelson suferea de rău de mare. Nu era un om potrivit pentru puntea unei nave. Totuși, perseverența l-a împins înainte. În 1777 a devenit locotenent în Marina Regală Britanică.

La 20 de ani a fost numit căpitan pe fregata Hinchinbrook. Până atunci trecuse prin Indiile de Vest, prin zona Cercului Polar și prin Indiile de Est. Călătorise la bordul lui HMS Lowenstoft până la Barbados și Jamaica. În Indiile de Est se îmbolnăvise de malarie. Boala avea să-l urmărească, la fel ca multe alte răni, dar nu l-a scos din carieră.

În 1781 a condus expediția militară împotriva fortăreței spaniole San Juan, din Nicaragua. Bătălia a fost câștigată, însă tânărul căpitan s-a îmbolnăvit și s-a întors în Anglia, unde a rămas un an în rezervă. Când a revenit la datorie, a primit comanda navei HMS Boreas în Indiile de Vest și a continuat lupta împotriva coloniilor rebele americane până la terminarea războiului.

La 11 martie 1787 s-a căsătorit cu Fanny Nesbit, o tânără văduvă care avea deja un fiu de cinci ani, Josiah. Anii care au urmat nu au fost însă strălucitori pentru cariera sa. Marea Britanie nu se afla în război, iar Nelson a fost trecut în rezervă. Viața pe uscat îl apăsa. Pentru un om pe care sursa îl descrie cu un curaj la limita nebuniei și cu o pasiune pentru risc, pacea era aproape o suspendare a propriei naturi.

Primul mare pariu

Războiul cu Franța i-a redeschis drumul. În 1793 a primit comanda vasului Agamemnon, cu 64 de tunuri, și împreună cu flota Lordului Hood a navigat pe Marea Mediterană, participând la asediul Toulonului. În septembrie 1793, la Neapole, a cunoscut-o pe Lady Hamilton, soția ambasadorului britanic. Mai târziu, această întâlnire avea să devină una dintre controversele mari ale vieții sale.

Un an mai târziu, în Corsica, a suferit primul accident grav. O bucată de proiectil l-a lovit în față și și-a pierdut ochiul drept. Era o rană cumplită pentru orice ofițer, dar pentru Nelson nu a însemnat un sfârșit. În 1796, comanda flotei din Mediterana a trecut la Sir John Jervis. Sub el, Nelson avea să intre în etapa decisivă a carierei sale.

Momentul de cotitură a venit la capul Sf. Vincent, în 14 februarie 1797. Nelson, aflat în spatele liniei britanice la bordul lui HMS Captain, a înțeles că, dacă respectă strict formația, va ajunge prea târziu în luptă. A ales contrariul. A rupt linia și s-a aruncat asupra a trei nave spaniole uriașe: San Josef, cu 112 tunuri, San Nicolas, cu 80, și Santísima Trinidad, cu 130 de tunuri, considerată atunci cel mai puternic vas de război.

După un duel de artilerie de o oră, Captain și Culloden au fost grav avariate. Nelson a dus apoi nava aproape de San Nicolas pentru a o aborda. San Josef, venită în ajutor, s-a apropiat atât de mult încât velele celor două nave s-au încurcat. Din acel haos, Nelson a făcut o manevră care a intrat în legendă: oamenii lui au urcat pe San Nicolas și de acolo au trecut pe San Josef. Marina Regală a numit-o apoi, în glumă, „Nelson’s patent bridge for boarding enemy vessels”.

Victoria a fost completă, dar exista și o problemă. Nelson câștigase nesupunându-se ordinelor. Jervis nu l-a mustrat oficial și nici nu i-a menționat acțiunea în raportul de luptă. Într-o scrisoare privată către lordul Spencer, a recunoscut însă că Nelson contribuise mult la succesul zilei. În Marea Britanie, victoria a fost primită cu entuziasm. Nelson a fost făcut Cavaler de Bath și, în 20 februarie, a fost numit amiral în funcție de vechimea sa, fără legătură directă cu bătălia.

Aici se vede unul dintre aspectele esențiale ale vieții sale. Nelson era un comandant de mare succes, dar și un om care voia să fie văzut, remarcat, răsplătit. Sursele spun limpede că era ușor de flatat cu laude și dezamăgit când simțea că nu i se dădea suficient credit. Această sete de recunoaștere l-a împins adesea spre riscuri pe care alții nu le-ar fi asumat.

Brațul pierdut și victoria de pe Nil

La scurt timp după Sf. Vincent, Nelson a primit ordinul să supravegheze flota spaniolă în largul Cadizului. În 3 iulie 1797 a condus personal un atac amfibiu asupra orașului. În lupta corp la corp dintre barja sa și cea a comandantului spaniol, a fost aproape ucis de două ori și de două ori salvat de același marinar, John Sykes, grav rănit.

Din aceeași perioadă datează planul de a ataca Santa Cruz de Tenerife. Operațiunea s-a dovedit un dezastru. Primele tentative au fost zădărnicite de curenți și de pierderea surprizei. În atacul de noapte, spaniolii erau pregătiți mai bine decât se aștepta. Barca lui Nelson a ajuns la doc, dar imediat ce a pus piciorul pe uscat a fost rănit la umăr în mai multe locuri. A fost dus pe Theseus, iar când a ajuns la navă a refuzat ajutorul pentru a urca la bord.

„Lasă-mă în pace! Am încă picioarele și un braț!”

Mare parte a brațului drept i-a fost amputată în jumătate de oră. Aproape imediat, Nelson s-a întors la căpitanii săi pentru a da ordine. Dar expediția a fost un faliment. Un sfert din forțele britanice au fost morți sau răniți. Descurajat, i-a scris lui Jervis:

„Un amiral stângaci nu va fi considerat niciodată util, prin urmare cu cât mai repede primesc o căsuță umilă cu atât mai bine, și voi face loc unui om mai bun, pentru a servi statul”

S-a întors în Anglia în 1 septembrie și a fost primit ca un erou. Publicul a refuzat să-i atribuie eșecul din Tenerife. Simpatia pentru rana sa a fost atât de mare, încât vina a căzut pe planificarea defectuoasă a altora. Până la începutul lui decembrie, a început să se recupereze rapid. Dorea să se întoarcă pe mare. A primit comanda vasului HMS Vanguard, cu 74 de tunuri.

În 1798, Amiralitatea britanică era preocupată de mișcările francezilor din Mediterana. La 28 martie, Nelson s-a alăturat Lordului St. Vincent, care l-a trimis la Toulon să spioneze activitățile francezilor. O furtună i-a dispersat escadrila în 20 mai, în timp ce Napoleon Bonaparte naviga cu flota sa de invazie. Nelson i-a căutat pe francezi pe coastele italiene, la Malta, apoi la Alexandria. De două ori a ajuns și nu i-a găsit. La 1 august 1798 i-a descoperit în sfârșit în golful Abukir, în apropierea Alexandriei.

Flota sa era inferioară numeric și ca putere de foc, dar foarte omogenă și condusă de comandanți foarte uniți, numiți mai târziu „band of brothers”. Francezii, ancorați aproape de bancuri de nisip, se credeau apărați dinspre port și nu se așteptau la un atac înainte de a doua zi. Nelson a ordonat însă să se avanseze imediat. Căpitanul Thomas Foley a găsit un culoar între bancuri și navele franceze și i-a atacat din spate. Britanicii au lovit astfel din două părți.

La bordul lui Vanguard, la ora opt, Nelson a fost rănit la frunte. A căzut pe punte cu o bucată de piele atârnându-i peste ochiul bun și a strigat: „Sunt ucis! Amintiți-i soției mele de mine!”. Rana s-a dovedit ușoară. În jurul orei zece, nava franceză L’Orient, cuprinsă de flăcări, a explodat. Din cele 13 nave franceze, 11 au fost scufundate sau capturate. Doar două nave de linie și două fregate s-au salvat.

Victoria de la Abukir l-a izolat pe Napoleon în Egipt și a stabilit superioritatea marinei engleze. Unii istorici, spun sursele, au considerat această realizare cea mai importantă din cariera lui Nelson, chiar mai importantă decât Trafalgar. Faima sa a crescut enorm. La Neapole a fost primit ca un erou de regele Ferdinand I, iar la Londra victoria a fost sărbătorită în toată țara. Totuși, recompensa oficială l-a iritat. În locul unui titlu mai înalt, a primit doar titlul de Baron Nelson al Nilului.

Neapole, Emma Hamilton și partea întunecată a gloriei

Dacă Abukir l-a ridicat pe Nelson în ochii Europei, Neapole a arătat și fața cea mai controversată a omului. Acolo, relația cu Lady Emma Hamilton a devenit o realitate vizibilă. Deși amândoi erau căsătoriți, povestea lor a durat mulți ani și a fost subiect de bârfă în toată Anglia.

În același timp, Nelson a fost prins în campania napolitană. Regele Ferdinand I, împins de soția sa Maria Carolina a Austriei și de Sir William Hamilton, a declarat război Franței. Armata napolitană, susținută de flota lui Nelson, a recucerit Roma la sfârșitul lui noiembrie 1798. Apoi totul s-a prăbușit. Francezii s-au regrupat și au pus pe fugă armata napolitană, care s-a retras în dezordine spre Neapole.

Nelson a organizat în grabă evacuarea familiei regale, a familiei Hamilton și a mai multor nobili britanici. Plecarea a avut loc în 23 decembrie, iar în 26 decembrie familia regală a ajuns în siguranță în Sicilia. Între timp, Neapole a căzut în anarhie. Generalul francez Jean Étienne Championnet a cucerit orașul și a proclamat Republica.

La sfârșitul lui iunie, cardinalul Fabrizio Ruffo a recucerit Neapole și a negociat o amnistie generală pentru forțele iacobine, cu repatrierea lor în Franța. Nelson, aflat la bordul lui Foudroyant, a refuzat logica acestui acord. Sprijinit de regele Ferdinand, a susținut că rebelii trebuie să se predea necondiționat. I-a luat sub pază armată pe cei care se predaseră, inclusiv pe amiralul Francesco Caracciolo. A ordonat judecarea lui de Curtea Marțială, i-a respins cererea de a fi judecat de ofițeri britanici și nu i-a permis să cheme martori în apărarea sa. Caracciolo a fost condamnat la moarte și spânzurat la bordul fregatei napolitane Minerva.

Nelson a aprobat și un val de execuții împotriva iacobinilor. Când navele de transport au fost în cele din urmă autorizate să-i ducă pe republicani în Franța, mai puțin de o treime mai rămăseseră.