De ce a schimbat pictura religioasă Fra Angelico

La capătul scărilor către dormitoarele mănăstirii San Marco din Florența, călugării treceau mereu pe lângă aceeași imagine: Buna Vestire. Nu era acolo ca simplu podoabă. O inscripție aflată sub coloane îi îndemna să spună „Ave Maria!” de câte ori treceau pe lângă pictură și să facă mătănii, urmând modelul arhanghelului reprezentat de artist. În acel loc, pictura nu era un obiect de admirat de la distanță. Era parte din ritmul vieții, din rugăciune, din felul în care omul se așeza în fața sacrului.

Aici începe povestea lui Fra Angelico. Nu cu legenda, ci cu faptul esențial: un călugăr dominican care a pictat exclusiv subiecte religioase și care a dat artei Renașterii timpurii un chip deopotrivă nou și auster. În opera sa, aurul și fastul marilor comenzi coexistă cu pereți aproape goi, cu culori simple, cu gesturi reținute. El este unul dintre acei artiști la care schimbarea de stil nu se vede ca o ruptură violentă, ci ca o mutare de accent: de la decorul gotic la spațiu, de la prezența celestă la figura care capătă greutate, volum și loc în lume.

Fra Angelico, născut Guido di Pietro și cunoscut în mănăstire ca Fra Giovanni, apare în documente în 17 octombrie 1417, când se alătură unei confrerii religioase la Carmine. Alte înregistrări de plată, din ianuarie și februarie 1418, arată că era deja pictor. În 1423 este atestat pentru prima dată ca monah. Din acest punct înainte, destinul său nu se mai desparte de două fidelități care se vor ține una pe alta: viața dominicană și pictura.

Un pictor format între manuscris și frescă

Despre părinții lui nu se știe nimic. Sursele spun însă destul despre începuturile sale artistice pentru a înțelege ce fel de meșteșug a deprins. La început s-a pregătit ca miniaturist, probabil lucrând împreună cu fratele său, Benedetto, și el călugăr dominican. Mănăstirea San Marco din Florența păstrează mai multe manuscrise care îi sunt atribuite total sau parțial, deși unele atribuiri au rămas discutate. În această formație timpurie se simte disciplina privirii atente, a suprafeței controlate, a detaliului precis.

A fost influențat de Lorenzo Monaco, chiar dacă o pregătire directă nu este documentată, iar în opera lui se recunoaște și influența Școlii din Siena. În același timp, sursele arată că, în perioada noviciatului petrecut la Cortona, a existat posibilitatea să lucreze sub îndrumarea lui Gherardo Starnina sau a unuia dintre urmașii săi. Multe dintre frescele din acea etapă s-au pierdut, dar ideea este importantă: Fra Angelico nu vine dintr-o singură tradiție, ci din întâlnirea mai multor curente care traversau pictura italiană la începutul secolului al XV-lea.

Acesta era, de altfel, momentul în care pictura europeană trecea printr-o schimbare majoră. Procesul începuse cu un secol înainte, prin lucrările lui Giotto și ale altor artiști precum Giusto de’ Menabuoi. De la ei pornea o mutație profundă: mai mult naturalism, mai multă coerență spațială, mai multă atenție pentru expresie. Fra Angelico lucrează exact în acest prag. Primele sale lucrări păstrează trăsături gotice. Dar, treptat, compozițiile se simplifică, culorile se ordonează altfel, iar figurile dobândesc o soliditate nouă.

După 1418 revine la Fiesole, unde execută fresce și lucrează la altarul mănăstirii. Acolo rămâne până în 1436. Sunt ani esențiali, chiar dacă nu sunt cei mai spectaculoși. Îi sunt încredințate îndatoriri importante în mănăstire, însă acest lucru nu îi oprește opera să devină cunoscută foarte curând. Giorgio Vasari avea să scrie mai târziu despre el ca despre un artist cu un „talent rar și desăvârșit”.

San Marco și întâlnirea cu Florența

În 1436, împreună cu alți călugări de la Fiesole, se mută la nou-construita mănăstire dominicană San Marco din Florența. Mutarea aceasta contează enorm. Ea îl așază în centrul vieții artistice a regiunii. În acei ani, la Florența se intersectau mai multe cercuri: miniaturiștii, urmașii târzii ai lui Giotto și grupul tinerilor sculptori și arhitecți care aveau să dea tonul noii epoci, printre ei Jacopo della Quercia, Lorenzo Ghiberti, Filippo Brunelleschi și Donatello.

La San Marco, Fra Angelico intră și sub patronajul lui Cosimo de’ Medici, unul dintre cei mai puternici și mai bogați membri ai conducerii orașului. Cosimo avea rezervată o chilie în mănăstire, unde se putea retrage departe de lume. Potrivit lui Vasari, tot la îndemnul lui începe marele proiect de decorare a mănăstirii cu fresce. Rezultatul nu este o simplă serie decorativă. Este unul dintre marile programe spirituale ale picturii renascentiste.

În capitul apare o mare Răstignire cu mulți sfinți. Pe coridorul spre chilii, Buna Vestire. În chilii, scene din viața lui Isus, destinate contemplației. Sursele spun că dormitorul mănăstirii avea trei coridoare cu treizeci și opt de chilii interioare, fiecare decorată cu o frescă. Fiecare imagine se potrivea ca formă și mărime cu fereastra alăturată. Multe dintre aceste picturi includ sfinți dominicani ca martori ai scenei, permițând călugărului care locuia în chilie să se simtă parte a tabloului.

Aici se vede limpede ce îl face diferit. Departe de constrângerile comanditarilor bogați și de limitările picturii pe panou, Fra Angelico își poate exprima, spun sursele, adânca venerație față de Dumnezeu, precum și cunoașterea și dragostea pentru omenire. Frescele din chilii au culori simple. Au mai mult roz-violet decât roșu. Albastrul costisitor lipsește aproape cu desăvârșire. Îi iau locul verdele șters și alb-negrul sutanelor dominicane. Nu este nimic opulent, nimic care să distragă.

Și totuși, tocmai această austeritate are forță artistică. În chiliile de la San Marco, pictura religioasă nu mai caută să impresioneze prin bogăția materialelor, ci prin limpezimea scenei, prin expresie, prin mișcare și gest. De aceea, sursele merg până la a vedea în aceste fresce o dovadă puternică a pioșeniei pictorului.

Momentul de cotitură al unei noi imagini sacre

În 1439, Fra Angelico termină una dintre cele mai cunoscute opere ale sale, altarul mănăstirii San Marco din Florența. Importanța lui depășește frumusețea unei singure lucrări. Sursele spun limpede că acest altar a creat un nou gen religios, sacra conversazione, adică imaginea în care Fecioara cu Pruncul și sfinții împart același spațiu și par legați de o prezență comună, firească.

Până atunci, asemenea reprezentări erau frecvente, dar personajele apăreau într-un decor de tip ceresc, plutind ca prezențe divine. În altarul de la San Marco, lucrurile se schimbă. Sfinții sunt așezați de jur împrejur, în același spațiu, grupați natural, de parcă ar împărtăși aceeași experiență a vederii Fecioarei. Aici stă mutația: sacrul rămâne sacru, dar figura sfântă capătă consistență omenească și prezență pământească.

Acesta este unul dintre motivele pentru care Fra Angelico este socotit un pionier al tendințelor ce aveau să distingă Renașterea timpurie: perspectiva liniară și o mai mare atenție pentru adâncime și formă decât în pictura târzie medievală. Sursele insistă asupra felului în care a înțeles perspectiva, mai ales în reprezentările Bunei Vestiri, așezate în arcade de tipul celor create de Michelozzo și Brunelleschi la San Marco și în piațeta din fața lor.

Același amestec dintre vechi și nou se vede și în altarele sale. În Încoronarea Fecioarei pentru Santa Maria Novella, apar toate elementele cerute de un tablou foarte scump de secol al XIV-lea: fundal auriu, mult azuriu, mult chinovar, verde de arsenic, nimburi aurite și veșminte tivite cu aur. Dar personajele au soliditate, tridimensionalitate și naturalețe. Veșmintele se așază realist pe corpuri. Chiar dacă stau pe nori, au greutate. Fra Angelico nu rupe cu goticul. Îl transformă din interior.

În această transformare stă adevărata lui importanță. Nu este pictorul unei revoluții zgomotoase, ci al unei treceri sigure, în care limbajul vechi este obligat să facă loc unei noi înțelegeri a spațiului și a prezenței umane.

Roma, bogăția papală și măsura unui călugăr

În 1445, papa Eugen al IV-lea îl cheamă la Roma pentru a picta fresca din Cappella del Santissimo Sacramento a Bazilicii Sfântul Petru, frescă demolată mai târziu. Chemarea aceasta schimbă din nou scara lucrurilor. Artistul care pictase pereți de chilie pentru meditația călugărilor este adus în centrul lumii creștine latine.

Între 1447 și 1449, Fra Angelico se află la Vatican, unde pictează frescele de la Capela Niccolină pentru papa Nicolae al V-lea. În aceiași ani merge și la Orvieto, împreună cu elevul său Benozzo Gozzoli, pentru lucrări la catedrala dedicată Adormirii Maicii Domnului. La Vatican, mica capelă cu pereți viu colorați, încărcați de aur, dă impresia unei cutii de bijuterii. Comanda cere fast. Clientul este, după cum spun sursele, cel mai bogat dintre toți.

Și totuși, exact aici apare tensiunea cea mai interesantă din cariera sa. Cum rămâne același artist atunci când trece de la simplitatea chiliilor dominicane la splendoarea papală? Răspunsul surselor este clar: chiar și într-un spațiu saturat de culoare, aur și albastrul strălucitor al prafului de lapis lazuli, Fra Angelico continuă să dezvăluie preocupările sale pentru umanitate, umilință și pioșenie. Scenele din viețile Sfântului Ștefan și Sfântului Laurențiu pot să fi fost executate în parte sau în totalitate de ucenici, dar concepția îi aparține.

Vasari, citat de surse, surprinde exact această calitate a figurilor sale:

Prin portul și expresia lor, sfinții pictați de Fra Angelico se aproprie mai mult de adevăr decât personajele pictate de oricare alt pictor.

Nu este o laudă minoră. Ea spune că adevărul în pictura lui nu ține numai de doctrină sau de frumusețe, ci de chip, de atitudine, de felul în care o figură sfântă ocupă spațiul și privește lumea.

Din 1449 până în 1452 revine la vechea sa mănăstire de la Fiesole, unde este numit stareț. Apoi se întoarce la Roma. Moare acolo în 1455, în timp ce se afla la o mănăstire dominicană, probabil pentru a lucra la capela papei Nicolae. Este înmormântat în biserica Santa Maria sopra Minerva.

Un stil care a rămas între pioșenie și Renaștere

Judecățile despre stilul lui Fra Angelico, așa cum apar în surse, sunt nuanțate. El a fost descris drept „pios”. Chipurile sale au, se spune, o suavitate transfigurată, o fervoare religioasă și o calitate care a părut unora aproape fără egal în exprimarea sfințeniei și a detașării de agitația laică. Alți critici au văzut în unele figuri riscul artificialului, al unei religiozități prea netezite. Tocmai această ambivalență îl face interesant. Fra Angelico nu este un naturalist de tipul lui Masaccio și nici nu urmărește îndrăzneala realistă a marilor contemporani.

Sursele insistă că nu se apropie de Masaccio, de Lippo Lippi sau de Giotto în ceea ce privește inovarea temelor îndrăznețe ori reprezentarea expresiilor și faptelor obișnuite. Cunoștințele sale despre corpul uman erau limitate, iar stăpânirea luminii și umbrelor nu este descrisă drept deplină. Dar are altceva: capacitatea întregirii și armoniei compoziției și culorii, luminozitatea remarcabilă a nuanțelor deschise și o folosire liberă a auririi care duce la acea caracteristică „celestă” atât de proprie lui.

Mai ales în frescele de la San Marco, acest limbaj capătă forma sa cea mai personală. Acolo, spune sursa engleză, priceperea picturală și interpretarea personală a artistului s-au dovedit suficiente pentru a crea opere memorabile fără costisitoarele podoabe de albastru și aur. Acest fapt va conta mult pentru moștenirea sa. Prin elevul său Benozzo Gozzoli se vede o legătură către Domenico Ghirlandaio, iar prin Ghirlandaio către Michelangelo și Marea Renaștere.

Legătura poate părea, la prima vedere, neașteptată. Cum să unești un călugăr al liniștii și al scenelor meditative cu monumentalitatea lui Michelangelo? Tot sursele oferă răspunsul. În chiliile de la San Marco, Fra Angelico arătase deja că o compoziție riguroasă, câteva personaje semnificative, culori clare și folosirea expresiei și a gestului puteau susține singure o mare artă. Acesta este unul dintre firele care merg înainte în istoria picturii.

Faima unui om și canonul unui model

Despre omul Fra Angelico, sursele păstrează mai ales imaginea unei vieți austere, devotate și lipsite de ambiție lumească. Era cunoscut contemporanilor ca Fra Giovanni da Fiesole și Fra Giovanni Angelico. Potrivit relatărilor adunate mai târziu, a dus viața evlavioasă și ascetică a unui călugăr dominican, s-a îngrijit de săraci și a rămas mereu binevoitor. Se spune că nu mânuia pensula fără rugăciuni fierbinți și că plângea când picta o Răstignire. De asemenea, îi era atribuită convingerea că cel care ilustrează faptele lui Hristos trebuie să creadă cu tărie în Hristos.

Aceste trăsături au cântărit în receptarea sa ulterioară. Papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat la 3 octombrie 1982, iar în 1984 l-a declarat patron al artiștilor catolici. În martirologiul roman actual este comemorat la 18 februarie, data morții sale.

Există artiști care intră în istorie prin scandalul noutății lor și alții care o fac prin puterea de a da formă durabilă unei schimbări deja începute. Fra Angelico aparține celei de-a doua categorii. El a lucrat într-o epocă aflată în plină mutație și a reușit să lege două lumi. Din gotic a păstrat aurul, eleganța și rafinamentul. Din Renaștere a luat spațiul, greutatea corpurilor, perspectiva și o altă înțelegere a prezenței omenești. Dar mai important decât toate a fost faptul că, în mijlocul acestei transformări, nu a pierdut niciodată scopul imaginii sale. La San Marco, la Fiesole, la Orvieto sau la Vatican, pictura lui rămâne legată de exercițiul credinței.

De aceea, întrebarea despre locul lui în istoria artei are un răspuns foarte precis. Fra Angelico a schimbat pictura religioasă fiindcă a făcut din ea, în același timp, experiență spirituală și limbaj nou al Renașterii timpurii. Nu a ales între evlavie și inovație. Le-a ținut împreună.