Giorgio Vasari, omul care a dat Renașterii una dintre marile ei istorii

În 1550, Giorgio Vasari a făcut un pas care i-a fixat numele mai puternic decât multe dintre picturile și clădirile sale. A publicat prima ediție din Vite de’ più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani da Cimabue insino a’ tempi nostri, o amplă adunare de vieți și opere ale marilor artiști italieni. Materialele nu fuseseră strânse în grabă; le ordona din 1540. Efortul său depășea dorința de a înșira biografii: avea ambiția de a așeza în ordine o lume artistică, de a-i stabili numele importante, legăturile, moștenirile și rupturile.

Această carte i-a adus celebritatea, fără să apară din senin. În spatele ei se află viața unui om care a trecut prin ateliere, orașe, curți princiare, mari șantiere și cercuri umaniste. Vasari a fost pictor, arhitect, istoric de artă și biograf. A fost un artist al Renașterii italiene, format în Florența și activ într-o Italie unde arta însemna frumusețe, putere, prestigiu și memorie. De aceea, povestea lui nu este doar despre un om care a scris despre artiști, ci și despre un artist care a înțeles că epoca sa cerea o istorie.

Ucenicia și drumul spre Florența

Giorgio Vasari s-a născut la 30 iulie 1511, la Arezzo, în Toscana, fiu al lui Antonio Vasari și al Maddalenei Tacci. Sursa engleză notează că s-a născut prematur. Primii pași în artă i-a făcut pe lângă pictorul francez Guillaume Marcillat, autor al compozițiilor pentru vitraliile Domului din Arezzo. Acolo a început formarea sa, într-un mediu unde meșteșugul, desenul și execuția atentă contau decisiv.

La șaisprezece ani, conform sursei engleze, cardinalul Silvio Passerini l-a trimis la Florența. A intrat în cercul lui Andrea del Sarto și al elevilor acestuia, Rosso Fiorentino și Jacopo Pontormo. Sursa română amintește că a lucrat în atelierul lui Andrea del Sarto și în academia de desen a lui Baccio Bandinelli. În acest mediu, educația sa umanistă a fost încurajată. Pentru Vasari, Florența a fost un loc de lucru, dar și de formare completă, unde desenul, cultura și ambiția artistică se întâlneau.

Începând cu 1529, l-ați găsi frecventând, împreună cu Francesco Salviati, atelierul lui Raffaello da Brescia și luând lecții de oreficerie de la Vittore Ghiberti. Tot în 1529, sursa engleză menționează că a mers la Roma, unde a studiat lucrările lui Rafael și ale altor artiști ai înaltei Renașteri romane. Aceste influențe au contat. Ele arată de ce Vasari nu a fost doar un executant de comenzi, ci un om atent la stiluri, filiații și schimbări de gust.

Între 1536 și 1539, a călătorit prin Roma, Arezzo, Florența și Veneția. A realizat în acei ani o serie de picturi: portretul ducelui Alessandro de’ Medici, o compoziție cu Nașterea Domnului pentru schitul din Camaldoli și o alegorie pe tema Concepției Imaculate pentru biserica Sf. Apostoli din Florența. Cariera sa de pictor era deja bine stabilită. Sursa engleză arată că, în timpul vieții sale, s-a bucurat de mare reputație ca pictor și arhitect, chiar dacă secolele următoare l-au prețuit mai puțin din această perspectivă.

Artistul care a vrut să așeze arta în ordine

Miza centrală a lui Vasari s-a văzut în scris. Vite, lucrarea care i-a fixat renumele, a fost publicată pentru prima dată în 1550 și dedicată lui Cosimo I de’ Medici. Sursa engleză precizează că, prin această carte, Vasari a inventat genul enciclopediei de biografii artistice. De aici provine și statutul pe care i l-a dat posteritatea: este adesea numit „primul istoric de artă”.

Importanța cărții ține de amploarea ei, dar și de ideea care o străbate. Vasari a introdus în lucrări tipărite termenul rinascita, „renaștere”, aplicat schimbării stilurilor artistice odată cu opera lui Giotto. Mai târziu, această idee avea să ducă la termenul francez Renaissance, adoptat apoi de istoriografie și rămas în uz. Astfel, Vasari nu a descris doar o epocă, ci a contribuit la numirea ei.

Sursa engleză merge mai departe, afirmând că Lives of the Most Excellent Painters, Sculptors, and Architects este considerată temelia ideologică a scrisului occidental de istorie a artei și este încă frecvent citată în biografiile moderne ale multor artiști ai Renașterii italiene, inclusiv Leonardo da Vinci și Michelangelo. Aici se află adevărata lui putere: de a fi stabilit o grilă prin care arta a început să fie povestită istoric.

Dar cartea sa prezintă și probleme. Sursa engleză subliniază că Vasari este considerat astăzi ca incluzând multe erori factuale, mai ales când scrie despre artiști care au trăit înainte de nașterea sa. Sunt menționate și exemple. Vasari afirmă, de pildă, că Andrea del Castagno l-a ucis pe Domenico Veneziano, lucru incorect, pentru că Andrea murise cu câțiva ani înaintea lui Domenico. În biografia lui Giovanni Antonio Bazzi, numit de el „Il Sodoma”, introdusă doar în ediția a doua din 1568, judecata lui Vasari este severă și părtinitoare. Aceste erori și deformări nu îi anulează importanța, dar obligă la prudență.

Aici se vede tensiunea moștenirii sale. Pe de o parte, a făcut muncă de cercetare de arhivă pentru date exacte, așa cum fac istoricii de artă moderni, iar biografiile sale sunt considerate mai de încredere pentru pictorii contemporani lui și pentru cei din generația imediat anterioară. Pe de altă parte, critica modernă, sprijinită pe materiale noi, i-a revizuit numeroase date și fapte. Vasari a ridicat clădirea unei discipline și, în același timp, a lăsat în ea fisuri vizibile.

Florența, Medici și puterea construcției

În 1554, Vasari se stabilește la Florența, invitat de ducele Cosimo I de’ Medici, care îl angajează pentru lucrări urbanistice și de arhitectură. Sursa engleză spune că a fost, în fapt, ceea ce mai târziu s-ar numi ministrul culturii la curtea Medici din Florența. Formula exprimă mult. Vasari nu era doar un artist chemat să execute, ci un om de încredere pentru proiecte care țineau de imaginea puterii.

A început cu restructurarea vechiului palat, Palazzo Vecchio. A continuat apoi cu construcția clădirii administrative Palazzo degli Uffizi. Clădirea urma să fie terminată abia în 1580, după moartea lui, și avea să devină mai târziu faimoasa galerie de artă. Sursa engleză insistă asupra valorii sale urbanistice. Loggia Uffizi, deschisă spre Arno, oferă perspectivă capătului curții lungi și înguste și funcționează ca o piață publică. Privită ca o stradă scurtă, este descrisă ca unică prin tratamentul arhitectural unitar al unei străzi renascentiste.

În 1565, Vasari a construit ceea ce sursa română numește Corridoio vasariano, coridorul care unește Palazzo Vecchio cu Palazzo Pitti, traversând râul Arno peste Ponte Vecchio. Acest pasaj trebuia să servească drept posibilitate de refugiu pentru familia ducală în caz de necesitate. Sursa engleză completează traseul: coridorul merge de-a lungul Arno pe o arcadă, trece peste Ponte Vecchio și ocolește exteriorul mai multor clădiri. În raport cu râul, este una dintre puținele structuri de pe mal care se deschid spre apă și par să îmbrățișeze mediul riveran.

Aceste lucrări dezvăluie multe despre Vasari arhitectul. Nu era vorba despre fațade sau decorație, ci despre circulație, perspectivă, siguranță, control și reprezentare. Arhitectura sa organiza spațiul puterii. În 1563 a început și marile lucrări de frescă pentru decorarea salonului di Cinquecento din Palazzo Vecchio, unde, potrivit sursei engleze, el și asistenții săi au lucrat la peretele și tavanul Sălii lui Cosimo I, unele dintre cele mai importante picturi ale sale care s-au păstrat.

În același an 1563, sursa engleză notează că a contribuit la fondarea Accademia e Compagnia delle Arti del Disegno din Florența, împreună cu marele duce Cosimo I de’ Medici, iar Michelangelo a fost unul dintre capii instituției. Treizeci și șase de artiști au fost aleși membri. Din nou, Vasari apare în miezul unei mișcări de organizare: nu doar creează artă, ci contribuie la instituționalizarea ei.

Michelangelo, eroul și modelul

În biografia lui Vasari, întâlnirea cu Michelangelo are o greutate aparte. Sursa română spune că, în perioada în care lucra la materialele pentru Vite, Vasari l-a cunoscut pe Michelangelo, care l-a sfătuit să se ocupe și de arhitectură. Sursa engleză adaugă că Vasari i-a devenit prieten și că stilul de pictură al lui Michelangelo l-a influențat pe al său. Această relație personală și artistică ajută la înțelegerea drumului său dublu, de pictor și arhitect, dar și a admirației care străbate scrisul său.

Michelangelo a fost pentru Vasari un erou. Sursa engleză o spune direct și amintește că Vasari a proiectat mormântul lui Michelangelo din Basilica di Santa Croce, la Florența. Monumentul a fost terminat în 1578, după moartea lui Vasari. Acest detaliu spune mult despre felul în care artistul și istoricul de artă își înțelegea rolul: el nu doar povestea marile figuri, ci participa și la fixarea memoriei lor publice.

Legătura cu Michelangelo arată cât de aproape era Vasari de centrul artistic și politic al vremii. Nu a fost un observator îndepărtat, care scrie din auzite. A fost un participant la epocă, legat de Medici, prezent în marile proiecte ale Florenței și capabil să transforme admirația pentru un maestru într-o operă de memorie durabilă.

Roma, ultimele comenzi și o operă neterminată

Cariera lui Vasari nu s-a închis între zidurile Florenței. În 1570, a fost chemat la Roma de papa Pius al V-lea. Acolo a pictat trei capele din palatul Vaticanului: Capella di San Michele, San Pietro Martire și Santo Stefano. Sursa engleză amintește și frescele din Sala Regia, precum și faptul că în 1547 completase sala cancelariei din Palazzo della Cancelleria din Roma cu fresce care au primit numele de Sala dei Cento Giorni.

Activitatea sa de arhitect și pictor a fost vastă. A lucrat regulat pentru membrii familiei Medici în Florența și Roma. A lucrat, de asemenea, la Napoli, Arezzo și în alte locuri. Sursa engleză mai amintește că a renovat bisericile medievale Santa Maria Novella și Santa Croce din Florența, îndepărtând vechiul paravan și vechea galerie de deasupra lui și remodelând retrocorurile în gustul manierist al timpului său. Tot ea menționează că, în 1562, a construit cupola octogonală a bazilicii Maicii Domnului a Umilinței din Pistoia.

În 1573, Vasari pregătea desenele pentru decorarea cupolei Domului din Florența, realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi. Sursa engleză precizează că ultima sa mare comandă a fost o vastă frescă a Judecății de Apoi pe tavanul cupolei catedralei din Florența, începută în 1572 cu ajutorul pictorului bolognez Lorenzo Sabatini. Lucrarea era neterminată la moartea sa și a fost finalizată de Federico Zuccari.

Există ceva semnificativ în acest final. Vasari, omul care a ordonat viețile atâtor artiști și care a ridicat clădiri și a decorat săli ale puterii, își lasă propria ultimă mare lucrare neîncheiată. În schimb, moștenirea sa scrisă era deja consolidată. A doua ediție a Vite, apărută în 1568, fusese îmbogățită cu materiale noi și, potrivit sursei române, constituie până în zilele noastre o sursă indispensabilă de documentare în acest domeniu. Sursa engleză adaugă că ediția a doua a fost parțial rescrisă și extinsă, incluzând portrete în xilogravură ale artiștilor.

O moștenire puternică și incomodă

Giorgio Vasari a murit la 27 iunie 1574, la Florența. Sursa română spune că avea 63 de ani; sursa engleză notează 62. Casa sa din Arezzo este astăzi muzeu dedicat vieții și operei sale, sub numele de Casa Vasari, iar reședința sa din Florența s-a păstrat de asemenea. În Arezzo, sursa engleză amintește și că, în 1547, își construise o casă frumoasă, decorându-i pereții și bolțile cu picturi.

Imaginea finală a lui Vasari este aceea a