Bătălia de la Grunwald și sfârșitul puterii teutone

În zorii zilei de 15 iulie 1410, două armate s-au privit ore întregi peste câmpia dintre Grunwald, Tannenberg și Łodwigowo. Cavalerii teutoni așteptau primul pas al inamicului. Polono-lituanienii întârziau. Soarele apăsa peste oameni în armuri grele, iar timpul, înainte de lovitura decisivă, devenea el însuși o armă. La prânz, liniștea s-a rupt. Flancul lituanian a pornit atacul, iar una dintre cele mai mari bătălii ale Evului Mediu european a intrat într-o desfășurare pe care contemporanii au înțeles-o greu și pe care urmașii aveau s-o povestească, s-o răstălmăcească și s-o transforme în simbol.

Bătălia de la Grunwald, numită și Bătălia de la Tannenberg sau Bătălia de la Žalgiris, a fost bătălia decisivă a războiului polono-lituaniano-teutonic. La 15 iulie 1410, Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei, împreună cu aliații lor, au înfrânt decisiv Ordinul teutonic condus de Marele Maestru Ulrich von Jungingen. Cavalerii au pierdut atunci mai mult decât o confruntare de câmp. Au pierdut poziția din care putuseră, vreme de generații, să poarte războaie, să extindă stăpâniri și să se prezinte drept apărători ai creștinătății.

Totuși, povestea acestei bătălii începe cu mult înainte de prima șarjă. Și nu este doar povestea unei ciocniri militare, ci a unei schimbări de epocă.

Drumul către ziua de 15 iulie

În secolul al XIII-lea, Cavalerii teutoni au fost invitați să se așeze în zona Chełmno pentru a ajuta la alungarea prusacilor păgâni. Sprijiniți de edictul papal, și-au creat un centru de putere în regiunea baltică și au purtat de acolo o luptă continuă pentru noi cuceriri. În secolul al XIV-lea au atacat Polonia și au ajuns să controleze orașe și teritorii importante. În același timp, împotriva lituanienilor păgâni au fost organizate mai multe cruciade, la care au participat și cavaleri din alte țări europene creștine.

Apoi a venit anul 1385. Uniunea de la Krewo a unit coroanele Poloniei și Lituaniei prin căsătoria Marelui Duce Jogaila cu Regina Jadwiga a Poloniei. Jogaila s-a creștinat și a devenit rege al Poloniei sub numele de Vladislav al II-lea Iagello. Convertirea Lituaniei la creștinism a lovit chiar în justificarea de fond a prezenței teutone și a cruciadelor antipăgâne. Din acel moment, conflictul rămânea deschis, dar argumentul lui religios slăbea.

Teutonii au atacat din nou în 1398 statele acum creștine ale Poloniei și Lituaniei. Polono-lituanienii nu erau încă pregătiți militar pentru o confruntare decisivă. În 1409, însă, o revoltă izbucnită în Samogiția, ținut controlat de teutoni, a redeschis războiul. Regele Poloniei și-a reafirmat promisiunea de a apăra Lituania în cazul unui atac teuton. Marele Maestru Ulrich von Jungingen a considerat declarația pretext suficient și a declarat război Uniunii polono-lituaniene.

La început, armatele teutone au invadat Wielkopolska și Kuyavia. Polonezii au rezistat și au contraatacat, recucerind Bydgoszcz. A urmat un armistițiu până la 24 iunie 1410. Pentru ambele tabere, timpul acesta a fost esențial. Polono-lituanienii îl foloseau pentru a pregăti lovitura care trebuia să pună capăt amenințării teutone. Ordinul încerca să înțeleagă de unde avea să vină atacul.

Teutonii se temeau de o lovitură pe două direcții: un atac polonez spre Danzig și unul lituanian spre Samogiția. Ulrich von Jungingen și-a concentrat o parte din forțe la Schwetz, iar grosul armatei l-a lăsat în castelele Ragneta, Rhein și Memel. În același timp, polono-lituanienii au organizat mai multe raiduri în teritoriul inamic. Marele Maestru a cerut chiar prelungirea armistițiului până la 4 iulie, sperând să-i sosească mercenarii din Europa Occidentală.

Între timp, planul adversarilor săi era deja în mișcare. Pe 30 iunie 1410, forțele poloneze din Wielkopolska și Małopolska au trecut Vistula pe un pod de pontoane și s-au unit cu trupe din Mazovia și din Marele Ducat al Lituaniei. Forțele poloneze ale lui Jagiełło și cele lituaniene ale lui Vytautas cel Mare s-au reunit pe 2 iulie. O săptămână mai târziu, armata unită a trecut granița teritoriului teuton și s-a îndreptat spre Marienburg. Mișcarea i-a luat prin surprindere pe teutoni.

Ulrich von Jungingen și-a retras oamenii din Schwetz și a organizat o linie de apărare pe râul Drewenz. Vadurile au fost întărite cu palisade, iar castelele din zonă consolidate. Consiliul de război polono-lituanian a ales să ocolească regiunea fortificată și să înainteze prin Działdowo și Gilgenburg. Pe 13 iulie au fost cucerite aceste două castele. Drumul spre Marienburg era deschis. Două zile mai târziu, cele două armate s-au întâlnit.

Câmpul dintre sate și armatele care se pregăteau

Bătălia s-a dat între sate mici, într-un spațiu care explică și varietatea numelor sub care a rămas în istorie. Pentru polonezi, ea este Bătălia de la Grunwald. Pentru germani, Bătălia de la Tannenberg. Pentru lituanieni, Bătălia de la Žalgiris. Câmpul se afla între Grunwald, Stębark și Łodwigowo, pe un teritoriu care în 1410 aparținea teutonilor și care astăzi se află în Polonia. Cel mai apropiat oraș era Dąbrówno.

În dimineața de 15 iulie, ambele armate s-au desfășurat în formații în linie. Polono-lituanienii erau așezați în fața satelor Łodwigowo și Stębark. Pe flancul stâng se aflau forțele poloneze conduse de regele Władysław Jagiełło, compuse în principal din cavalerie grea. Pe flancul drept se găsea armata lui Vytautas cel Mare, formată mai ales din cavalerie ușoară. Printre steagurile de acolo erau unități din întreg Marele Ducat al Lituaniei, inclusiv hărțași tătari și, după toate aparențele, și detașamentul moldovenesc.

De partea cealaltă, armata Ordinului teutonic era formată în special din cavalerie grea și infanterie. În rândurile ei luptau și mercenari din vestul Europei, numiți „oaspeți ai Ordinului”. Efectivele exacte sunt greu de stabilit, pentru că sursele sunt puține și contradictorii, iar propaganda a umflat masiv cifrele. Unele cronici au împins numerele la niveluri neverosimile. Istoricii de astăzi consideră, însă, că numărul militarilor a fost mult mai mic: între 13.000 și 18.000 de polonezi, 6.000 și 11.000 de lituanieni și ruteni și aproximativ 16.000-20.000 de teutoni.

În afara cavaleriei, teutonii aveau și aproximativ 9.000 de pedestrași, arcași și trăgători cu arbaleta. Ambele armate dispuneau de tabere întărite și de care de luptă. Unitățile de bază erau steagurile. La luptă participau oameni din multe țări și ținuturi. În afara polonezilor, lituanienilor și oamenilor Ordinului, erau prezenți mercenari din Europa Occidentală, mai ales din Alsacia și Lorena, din principatele germane, din Moravia și Boemia. Din Moldova venise un mic contingent, 400 de arcași trimiși de Alexandru cel Bun.

Comandantul suprem al forțelor aliate era regele Władysław al II-lea al Poloniei. Forțele poloneze erau subordonate direct mareșalului Coroanei Zbigniew z Brzezia, iar cele lituaniene se aflau sub comanda directă a lui Vytautas. Teutonii erau conduși chiar de Marele Maestru Ulrich von Jungingen.

Sursele subliniază și un lucru important: teutonii aveau avantaje de disciplină, pregătire și echipament, iar artileria lor făcea din Grunwald prima bătălie din Europa Răsăriteană în care a fost folosită artileria. Dar superioritatea tehnologică nu avea să le aducă victoria.

Retragerea care a schimbat lupta

Armatele s-au așezat pe poziții în zori. La prânz, lituanienii au deschis bătălia printr-un atac violent asupra flancului stâng teutonic, lângă Tannenberg. Cavaleria ușoară a lui Vytautas a fost sprijinită de atacul câtorva steaguri poloneze de cavalerie grea asupra flancului drept teutonic. Ordinul a contraatacat pe ambele flancuri. Lupta a devenit repede feroce.

După mai mult de o oră, lituanienii au început să se retragă spre mlaștinile și pădurile din spatele pozițiilor de pornire. Acesta este unul dintre momentele cele mai discutate ale bătăliei. Unele relatări mai târzii au prezentat scena ca pe o prăbușire a întregului flanc lituanian. Alte surse și interpretări istorice au văzut în ea o manevră înșelătoare. Textul sursei românești arată limpede că era o stratagemă folosită des de mongolii cu care lituanienii se confruntaseră în est și pe care Vytautas, om cu experiență în astfel de lupte, a folosit-o la Grunwald.

Pe câmp au rămas numai trei steaguri din Smolensk, sub comanda lui Semen Lingwen, fratele regelui Jagiełło și vărul lui Vytautas. Unul dintre ele a fost distrus complet. Celelalte au rezistat și, sprijinite de rezervele poloneze, au reușit să spargă liniile teutone și să se retragă spre pozițiile poloneze.

În acest punct, Ordinul a făcut greșeala care s-a dovedit fatală. Cavaleria grea teutonă a pornit într-o urmărire dezorganizată a lituanienilor retrași. Cavalerii au intrat în zone mlăștinoase, acolo unde Vytautas își reorganizase deja oamenii. Din acel spațiu, atacul avea să pornească din nou, mai târziu, într-un moment decisiv.

În acest tablou intră și episodul moldovenilor. Alexandru cel Bun trimisese 400 de arcași. Cronicarul polonez Jan Dlugosz a lăsat despre ei o scenă rar de concretă:

„Văzându-i puțini la număr, Cavalerii teutoni îi atacară. Moldovenii se reped la o pădure, în care descalecă și se adăpostesc de vedere. Cavalerii se iau după dânșii. Moldovenii îi primesc cu o ploaie de săgeți, care culcă la pământ primul rând al Cavalerilor; restul se împrăștie. Moldovenii se întorc, în tabără, cu pradă și cu prizonieri”

Episodul spune mult despre felul în care bătălia nu a fost doar o înfruntare frontală de cavalerie grea, ci o luptă în care mobilitatea, terenul și surpriza au contat enorm.

Steagul Cracoviei, rezervele și moartea Marelui Maestru

În timp ce lituanienii dispăreau din fața urmăritorilor, pe flancul polonez lupta continua cu o intensitate crescândă. După câteva ore, se părea că teutonii încep să câștige supremația. Ioannes Longinus notează că Ulrich von Jungingen a condus personal atacul împotriva celei mai puternice unități poloneze, steagul ținutului Kraków. Polonezii au început să cedeze teren, iar drapelul lor de luptă a căzut în mâna teutonilor. Era un moment de cumpănă.

Dar drapelul a fost recâștigat repede de rezervele poloneze, intrate în luptă la ordinul regelui. Sosirea trupelor odihnite a schimbat balanța. Polonezii au reușit să respingă atacul. În același timp, rezervele lui Ulrich von Jungingen erau încă departe, ocupate cu urmărirea lituanienilor. Când s-au întors pe câmp, era deja prea târziu pentru o șarjă victorioasă bine organizată.

Marele Maestru a încercat atunci o ultimă concentrare de forțe. A hotărât să adune tot ce-i mai rămăsese într-o singură linie de atac. În același moment, lituanienii lui Vytautas s-au întors pe câmpul de luptă. Au reintrat în luptă, iar din pădurile înconjurătoare a năvălit și infanteria lituaniană. Teutonii s-au trezit deodată depășiți numeric.

Ulrich von Jungingen a condus personal atacul a 16 steaguri de cavalerie grea din rezervă. Polonezii au aruncat și ei în luptă ultimele rezerve. În ciuda rezistenței puternice, cele 16 steaguri au fost încercuite. Pierderile teutone au fost grele. Însuși Marele Maestru a căzut pe câmpul de luptă, pare-se răpus de pedestrașii țărani polonezi. În alte relatări din sursele engleze, numele ucigașului apare diferit, ceea ce arată încă o dată cât de nesigure sunt mărturiile. Faptul sigur este moartea lui Ulrich von Jungingen. Din acel moment, retragerea teutonă a început să se transforme în dezordine.

Unii cavaleri au fugit spre păduri și au fost urmăriți de cavaleria polono-lituaniană. Alții s-au retras spre tabăra întărită de lângă satul Grunwald. Acolo au încercat să reziste cu tactica taborului, înconjurând zona cu care legate între ele cu lanțuri, ca într-o fortificație mobilă. Dar apărarea a fost străpunsă curând. A urmat măcelul. Un autor anonim al Cronicii conflictului regelui Poloniei Ladislaus cu teutonii din Anno Domini 1410 scria că în zona taberei erau mai multe cadavre decât pe restul câmpului de bătaie. Urmărirea fugarilor a continuat până la căderea întunericului.

Bătălia durase ore întregi. La capătul ei, Ordinul teutonic era înfrânt decisiv.

Victoria și limitele ei

Înfrângerea teutonilor a avut un răsunet internațional. După unele aprecieri din surse, 8.000 de cavaleri au căzut în luptă, iar alți 14.000 au fost luați prizonieri. Cei mai mulți dintre cei 250 de membri ai Ordinului Teutonic, inclusiv majoritatea conducătorilor, au fost uciși. În afară de Ulrich von Jungingen, au murit Marele Mareșal Friedrich von Wallenrode, Kuno von Lichtenstein, Albrecht von Schwartzburg, Thomas von Merheim și alții. Markward von Salzbach și primarul Schaumburg din Sambia au fost decapitați la ordinul lui Vytautas. Singurul conducător teuton de rang înalt care a scăpat a fost Werner von Tettinger.

Masacrarea unui număr atât de mare de cavaleri aristocrați era ceva neobișnuit pe câmpurile de luptă medievale. Sursa explică și de ce a fost posibilă: participarea infanteriștilor țărani. Nobilii puteau fi răscumpărați. Pentru țărani, un cavaler viu nu aducea recompensă. Nu aveau interesul să-i prindă, ci să-i ucidă.

Și totuși, după această victorie uriașă, polono-lituanienii n-au transformat imediat izbânda într-o lovitură finală. Trei zile au rămas pe câmpul de luptă. Nobilii de rang înalt uciși au fost îngropați în morminte individuale, iar trupul lui Ulrich von Jungingen, acoperit cu mantia regală, a fost trimis la Marienburg. Restul morților au fost puși în gropi comune.

Abia după trei zile armata victorioasă a pornit spre castelul Marienburg și l-a asediat. Întârzierea s-a dovedit esențială. În răgazul acesta, teutonii au avut timp să-și organizeze apărarea. După câteva săptămâni, a devenit evident că fortificațiile nu puteau fi cucerite. Marele Duce al Lituaniei a părăsit câmpul, iar șleahticii din Małopolska voiau să se întoarcă pe moșiile lor înainte de seceriș. Regele polonez a fost obligat să ridice asediul.

În lupte fuseseră luați câteva sute de prizonieri. Cei mai mulți mercenari au fost eliberați cu condiția să revină la Cracovia la 29 septembrie 1410. Au fost eliberați și unii cavaleri teutoni, trimiși să găsească bani pentru răscumpărarea camarazilor. Sumele cerute erau enorme. Pentru mercenarul Holbracht von Loym trebuiau plătite de 60 de ori 150 de groși praghezi, adică aproape 300 de kilograme de argint pur. Cu armata învinsă, cu mercenarii neplătiți și cu orașe care jurau credință regelui Poloniei, noul Mare Maestru, Heinrich von Plauen cel Bătrân, nu mai putea continua războiul în aceleași condiții.

Pacea de la Torun a pus capăt conflictului. Polonia a anexat ținutul Dobrzyń, iar Lituania a recuperat Samogiția. Dar tratatul a fost, după formularea sursei, o înfrângere diplomatică a polono-lituanienilor. Marea victorie militară nu s-a transformat în desființarea Ordinului teutonic.

După Grunwald, o putere care nu și-a mai revenit

Chiar dacă Ordinul a rezistat după bătălie și a evitat prăbușirea imediată, el nu și-a mai revenit niciodată. Acesta este punctul major al moștenirii de la Grunwald. Masacrarea conducerii și pierderea atâtor cavaleri au lăsat statul teutonic cu prea puține forțe pentru apărarea teritoriilor. Din acel moment, Marele Maestru a trebuit să se sprijine tot mai mult pe mercenari. Era o soluție scumpă și instabilă.

Povara financiară a războiului și a plăților a împins Ordinul spre criză. Au apărut conflicte interne și un declin economic în teritoriile controlate de el. În scurtă vreme, teutonii au pierdut sprijinul popular din cauza conflictelor interne și a creșterii impozitelor. Câteva decenii mai târziu, această slăbire avea să contribuie la formarea Confederației Prusace de opoziție și, în cele din urmă, la noi conflicte care au culminat cu războiul de 13 ani.

În schimb, bătălia a schimbat balanța de putere în Europa Centrală și de Est și a marcat ridicarea uniunii polono-lituaniene ca forță politică și militară dominantă în regiune. De aceea, Grunwald a rămas una dintre cele mai importante victorii din istoria Poloniei și Lituaniei. De aceea a fost comemorată, reinterpretată și folosită simbolic vreme de secole.

Dar dincolo de monumente, propagande și mituri, nucleul faptelor rămâne limpede. În vara anului 1410, pe câmpurile dintre trei sate, o ordine militară care își construise puterea în numele cruciadei a suferit o lovitură din care nu s-a mai ridicat. Victoria nu a închis imediat toate conturile războiului. A schimbat, însă, definitiv raportul de forțe. Uneori, istoria se mută nu atunci când un dușman dispare pe loc, ci atunci când după o singură zi nu mai poate reveni la ce fusese înainte. Pentru Ordinul teutonic, Grunwald a fost o asemenea zi.