Thomas Jefferson, omul care a scris Declarația de Independență și a schimbat Statele Unite

La începutul lui iulie 1776, miza depășea un conflict politic cu Londra, ajungând la însăși viața. Cei care urmau să elaboreze despărțirea de Marea Britanie știau riscurile: înalta trădare față de Coroană, pedepsită cu moartea. În acel moment, printre delegații reuniți la Philadelphia se afla un virginian de 33 de ani, ales să redacteze textul ce avea să consfințească o ruptură istorică. Thomas Jefferson a lucrat predominant singur între 11 și 28 iunie 1776. Când Congresul a dezbătut textul, i-a tăiat aproape un sfert din proiect. Jefferson a resimțit schimbările, dar nu a vorbit public împotriva lor. La 4 iulie 1776, Declarația de Independență a fost ratificată în unanimitate.

De aici începe locul său în istorie. Jefferson a devenit mai mult decât numele din spatele unui document celebru. S-a impus ca unul dintre cei mai influenți Părinți Fondatori ai Statelor Unite, al treilea președinte al țării între 1801 și 1809, un promotor al liberalismului clasic, al republicanismului și al separării dintre biserică și stat. În jurul său s-a format chiar un limbaj politic: democrația jeffersoniană. Viața sa publică nu reprezintă o linie dreaptă și senină, ci o succesiune de proiecte ambițioase, lupte politice, idei mari, victorii durabile și contradicții grele.

Un tânăr din Virginia și drumul spre politică

Thomas Jefferson s-a născut la 13 aprilie 1743, la Shadwell, în Virginia. Provenea din clasa plantatorilor. A fost al treilea dintre cei zece copii ai lui Peter Jefferson și ai lui Jane Randolph. În copilărie și adolescență a primit o educație care i-a lăsat o amprentă adâncă: a studiat latina, greaca și franceza, istoria, știința și clasicii. În 1761 a intrat la College of William & Mary din Williamsburg, unde a studiat matematica și filosofia. Acolo a intrat în contact cu ideile empirismului britanic, prin autori precum John Locke, Francis Bacon și Isaac Newton.

Din acei ani se observă deja un element esențial al personalității sale: pofta de cunoaștere. Jefferson a citit enorm, a adunat biblioteci mari și a rămas toată viața atașat de cărți. Într-o scrisoare către John Adams, el avea să scrie: „I cannot live without books.” Formula nu este un ornament. Ea spune ceva central despre omul Jefferson: politica, în viziunea sa, venea dintr-o lume a ideilor, a lecturii și a sistematizării.

În 1767 a fost admis în baroul din Virginia. Între 1769 și 1775 a reprezentat Albemarle County în Virginia House of Burgesses. În acea perioadă a susținut reforme și a început să formuleze public ideea că oamenii au dreptul să se guverneze singuri. În 1774 a redactat o rezoluție pentru boicotarea bunurilor britanice, ca reacție la măsurile adoptate de Parlamentul britanic. Textul a fost extins apoi în A Summary View of the Rights of British America, unde Jefferson argumenta că oamenii au dreptul de a se conduce singuri. Aceasta constituia deja materia primă a momentului din 1776.

Tot în acei ani a început construirea reședinței sale, Monticello, lângă actualul Charlottesville. A început lucrările în 1768 și s-a mutat în South Pavilion în 1770. Monticello, ridicat pe un deal care domina plantația sa, a rămas proiectul său de o viață. Jefferson îl proiecta, îl modifica, îl regândea. Spunea despre arhitectură: „Architecture is my delight, and putting up, and pulling down, one of my favorite amusements.” Dincolo de gustul personal, Monticello arată cât de largi îi erau interesele: politică, drept, agricultură, știință, arhitectură.

Frazele care au intrat în istorie

În timpul Revoluției Americane, Jefferson a reprezentat Virginia în cel de-al Doilea Congres Continental. Când majoritatea delegaților a ajuns la concluzia că independența față de Marea Britanie trebuia formulată oficial, el a fost numit în comitetul însărcinat cu redactarea textului, alături de John Adams, Benjamin Franklin, Robert R. Livingston și Roger Sherman. Adams a susținut ca Jefferson să fie cel care scrie, considerându-l virginian, popular și un bun autor.

Jefferson s-a inspirat din idealurile Luminilor, din sanctitatea individului și din scrierile lui Locke și Montesquieu. A folosit și propriul proiect de constituție pentru Virginia, precum și proiectul Declarației drepturilor din Virginia al lui George Mason. Textul final a fost prezentat Congresului la 28 iunie 1776, dezbătut începând cu 1 iulie și ratificat la 4 iulie.

Declarația a fost făcută publică imediat după ratificare, iar la 8 iulie a fost citită public simultan pentru prima dată în trei locuri: Trenton, Easton și Philadelphia. Istoricii o consideră unul dintre cele mai semnificative și influente documente scrise din istoria lumii. Preambulul redactat de Jefferson a rămas celebru pentru limbajul drepturilor individuale și umane, iar formula sa despre egalitate a devenit una dintre cele mai cunoscute propoziții în limba engleză.

Importanța lui Jefferson vine de aici, înainte de orice funcție. El a oferit unei revoluții un program politic și o expresie morală. Pentru el, ruperea de Anglia însemna calea spre un nou tip de stat, bazat pe suveranitate și pe egalitatea naturală a oamenilor.

Virginia, libertatea religioasă și ideea de republică

După 1776, Jefferson a rămas în politica Virginiei. A lucrat la finalizarea constituției statului și, timp de aproape trei ani, a participat la revizuirea legilor. A redactat 126 de proiecte în trei ani, inclusiv legi care simplificau sistemul judiciar. A propus și statute privind educația generală, pe care o considera baza „guvernării republicane”.

Un loc aparte îl ocupă lupta sa pentru libertatea religioasă. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă, asociată anilor 1779 și 1786. Acest text a devenit baza pentru formularea Primului Amendament al Constituției Statelor Unite și, prin el, pentru ideea că statul nu trebuie să impună doctrină religioasă și nici să susțină instituții religioase. Într-o epocă în care legătura dintre putere și religie părea firească, Jefferson împingea statul american într-o altă direcție.

În anii 1779-1781 a fost guvernator al Virginiei. În această perioadă a mutat capitala statului de la Williamsburg la Richmond. A introdus măsuri suplimentare pentru educație publică, libertate religioasă și moștenire. În 1781, în timpul invaziei Virginiei de către generalul Benedict Arnold, Jefferson a fugit din Richmond cu puțin înaintea forțelor britanice, care au incendiat orașul. Mai târziu, Adunarea Generală a Virginiei a cercetat acțiunile sale și a concluzionat că Jefferson acționase cu onoare, însă el nu a mai fost reales.

Tot din această perioadă vine și preocuparea sa pentru ierarhiile sociale moștenite. Jefferson se temea că marea aristocrație funciară din Virginia se transformă într-o castă ereditară și a atacat ceea ce numea distincții „feudale și nenaturale”. Ținta lui erau acele legi prin care fiul cel mare moștenea puterea și proprietatea aproape în bloc. În mintea sa, republica trebuia apărată și de formele vechi de privilegiu.

În 1785 a publicat Notes on the State of Virginia, născută dintr-o solicitare a diplomatului francez François Barbé-Marbois. Cartea vorbea despre geografia, istoria, guvernarea, resursele naturale și economia Virginiei și încerca să răspundă unei întrebări mai largi: ce înseamnă o societate bună. A fost publicată mai întâi în franceză, apoi în engleză, și a întărit reputația lui Jefferson ca om de idei, nu doar de funcții.

Franța, partidul și războiul politic american

În 1785, Congresul l-a numit ministru al Statelor Unite în Franța, unde a servit până în 1789. În acești ani a avut un rol important în modelarea politicii externe americane. A fost prezent la Paris într-un timp de mare fierbere politică. A rămas un susținător ferm al Revoluției Franceze, deși se opunea elementelor ei mai violente. În capitala franceză a fost consultat de Lafayette în momentul redactării Declarației drepturilor omului și cetățeanului. Când locuința sa din Paris a fost folosită pentru întâlniri ale unor lideri revoluționari, Jefferson se afla chiar în miezul unei alte revoluții istorice.

Întors în America în 1789, a acceptat să intre în administrația lui George Washington ca secretar de stat. Sursele arată limpede anii serviciului său: 1790-1793. Aici începe una dintre marile confruntări politice ale tinerei republici. Jefferson a intrat în conflict cu Alexander Hamilton în chestiuni esențiale: datoria publică, banca națională, orientarea economică și gradul de putere pe care trebuia să-l concentreze guvernul federal.

Din această luptă s-a născut organizarea Partidului Democrat-Republican, pusă pe picioare de Jefferson și aliatul său politic James Madison în 1792, în opoziție cu Partidul Federalist. Jefferson, Madison și ceilalți organizatori ai partidului apărau drepturile statelor și controlul local și se temeau de concentrarea puterii federale. Numele lui Jefferson avea să dea ulterior chiar numele unei orientări politice: democrația jeffersoniană.

Tensiunea cu federaliștii a crescut și mai mult în anii din urmă ai secolului. În alegerile din 1796, Jefferson a pierdut în fața lui John Adams, dar, potrivit regulilor electorale de atunci, a devenit vicepreședinte. A avut un rol mai degrabă rezervat în Senat, pe care îl prezida, limitându-și participarea la chestiuni procedurale. În 1800 a publicat notele sale despre procedura Senatului sub titlul A Manual of Parliamentary Practice.

Criza a venit odată cu Alien and Sedition Acts. Jefferson le considera neconstituționale și credea că fuseseră gândite pentru a lovi în democrat-republicani. Pentru a mobiliza opoziția, el și Madison au redactat anonim Rezoluțiile din Kentucky și Virginia, susținând că guvernul federal nu are dreptul să exercite puteri care nu i-au fost delegate în mod specific de state. Acesta este unul dintre acele momente care arată ce era în joc în politica americană timpurie: cine conduce republica, centrul sau statele.

Alegerile din 1800 și transferul pașnic al puterii

Campania din 1800 a fost extrem de dură. Federaliștii îl atacau pe Jefferson ca pe un om prea apropiat de Franța, în timp ce democrat-republicanii denunțau politicile administrației Adams. Rezultatul a dus la un blocaj: Jefferson și candidatul său pentru vicepreședinție, Aaron Burr, au obținut un număr egal de voturi electorale. Alegerea a ajuns în Camera Reprezentanților, dominată de federaliști. După 36 de tururi de scrutin, la 17 februarie 1801, Camera l-a ales pe Jefferson președinte, iar pe Burr vicepreședinte.

Victoria a avut o semnificație care depășea persoana lui Jefferson. Tranziția s-a făcut pașnic și a rămas un moment de cotitură în istoria politică americană, una dintre primele treceri pașnice ale puterii de la un partid la altul într-un sistem modern.

La 4 martie 1801, Jefferson a depus jurământul la noul Capitol din Washington. Spre deosebire de predecesorii săi, a arătat puțin interes pentru eticheta formală. Îmbrăcat simplu, a mers pe jos la Capitol împreună cu prieteni. În discursul inaugural a încercat să calmeze o țară divizată și a rostit una dintre formulele sale cele mai cunoscute:

“We are all Republicans, we are all Federalists.”

În acest discurs a insistat asupra unei „dreptăți egale și exacte pentru toți oamenii”, asupra drepturilor minorității și asupra libertății de exprimare, religie și presă. Jefferson ajungea la președinție având un partid și un crez.

Președintele care a dublat țara

În plan intern, prima sa mare preocupare a fost datoria națională, care ajunsese la 83 de milioane de dolari. Cu ajutorul lui Albert Gallatin, administrația sa a redus taxe, a închis oficii considerate inutile și a tăiat cheltuieli. După două mandate, datoria scăzuse la 57 de milioane.

Istoria președinției lui Jefferson se concent