Blakumen, numele care i-a pus pe istorici în fața unei vechi frontiere

În jurul anului 1050, într-un cimitir din Sjonhem, pe insula Gotland, a fost ridicată o piatră memorială. Doi părinți, Hróðvísl și Hróðelfr, își plângeau fiul. Numele lui era Hróðfúss. Murise departe de casă, în timpul unei călătorii în străinătate. Iar pe piatră a rămas și numele celor pe care memoria familiei îi acuza: Blakumen.

Din toate urmele păstrate, acesta este singurul exemplu conservat al variantei etnonimului Blakumen. Tocmai de aici începe și povestea lor. Nu dintr-o cronică amplă, nu dintr-o descriere limpede, ci dintr-o inscripție scurtă, gravată în piatră, în care durerea unei familii se întâlnește cu una dintre cele mai dificile întrebări ale istoriei medievale din estul Europei: cine erau, de fapt, Blakumen?

Sursele scandinave îi menționează din secolul al XI-lea până în secolul al XIII-lea. Mai păstrează și numele unui ținut, Blokumannaland. Dar tocmai această prezență rară și fragmentară a făcut ca fiecare apariție a termenului să capete o greutate aparte. Victor Spinei, Florin Curta, Florin Pintescu și alți istorici îi identifică drept români, ca o variație a exonimului vlah. Omeljan Pritsak susține însă că erau cumani. Judith Jesch adaugă și o altă posibilitate: termenul ar putea însemna „bărbați negri”, dar cu un sens neclar.

Istoria Blakumen nu este, așadar, doar istoria unui nume. Este istoria unui cuvânt care apare la granița dintre nordul scandinav și spațiul dunărean, dintre memorie și interpretare, dintre text și teritoriu.

Piatra din Sjonhem

Inscripția de pe piatra runică G134 din cimitirul Sjonhem este punctul de pornire obligatoriu. Formele runelor sugerează că monumentul a fost ridicat aproximativ în 1050. Textul spune că Hróðvísl și Hróðelfr au ridicat pietre în memoria celor trei fii ai lor. Aceasta era pentru Hróðfúss. Despre el, inscripția spune că Blakumen l-au trădat într-o expediție, apoi urmează rugăciunea pentru sufletul lui și blestemul împotriva celor care l-au trădat.

Hróðvísl and Hróðelfr, they had stones set up in memory of [their] three sons. This one in memory of Hróðfúss. Blakumen betrayed him on an expedition. God help Hróðfúss’ soul. God betray those who betrayed him.

Atât. Atât a lăsat sursa despre faptă. Nu spune unde a avut loc uciderea. Nu spune de ce a fost atacat. Nu spune cine erau exact acei Blakumen. Dar spune ceva esențial: numele era suficient de limpede pentru cei care au ridicat piatra și pentru cei care o citeau atunci.

De aici înainte încep interpretările. Victor Spinei consideră că Hróðfúss a fost ucis de vlahi în regiunile estice ale Carpaților. Florin Curta presupune că era un comerciant care călătorea spre Constantinopol și că a fost atacat și ucis de vlahi la nord de Dunărea de Jos. Judith Jesch sugerează, la rândul ei, că Hróðfúss era un comerciant aflat „într-o călătorie în străinătate” și că a fost ucis de negustori locali care i-au trădat încrederea.

Tocmai aici apare una dintre cheile întregii dezbateri. Dacă Hróðfúss a căzut pe un drum comercial care ducea spre Constantinopol, atunci numele Blakumen nu mai este o curiozitate izolată. El se leagă de o geografie foarte concretă, de spațiul dintre Carpați și Dunărea de Jos, loc de trecere, schimb și conflict.

Un nume, trei sensuri

Identificarea Blakumen a împărțit istoricii. Pentru Spinei, Curta, Pintescu și alții, termenul desemnează români, fiind o variație a exonimului vlah. Această interpretare are un sprijin important în faptul că numele ținutului, Blokumannaland, este identificat de istorici cu teritoriile din sudul Dunării de Jos locuite de vlahi în Evul Mediu. În această lectură, Blakumen și Blökumenn intră într-o familie de forme scandinave care trimit spre aceeași populație.

Dar Omeljan Pritsak respinge această identificare. El susține că Blakumen erau cumani, a căror migrație spre regiunile vestice ale stepei pontice a început în jurul perioadei în care a fost ridicată piatra memorială.

Spinei îi răspunde pe două planuri. Mai întâi, arată că mai multe mențiuni despre Blakumen sau Blökumen, de pildă în Saga lui Eymund, apar în contexte petrecute cu zeci de ani înainte de cea mai timpurie apariție a cumanilor în stepa pontică. Apoi, contestă posibilitatea lingvistică a unei interpretări de tipul „cumani negri”. Dacă termenul ar însemna așa, spune el, nu ar fi în acord cu terminologia etnică varegă, derivată din tradiții de denumire germanice sau est-slave. În plus, juxtapunerea unui adjectiv scandinav și a unui nume propriu de origine greacă sau latină pentru a produce Blakumen și Blokumannaland i se pare foarte improbabilă.

Judith Jesch aduce însă o prudență necesară. Ea traduce Blakumen ca vlahi în contextul pietrei runice, dar admite și posibilitatea ca termenul să însemne „bărbați negri”. Numai că, în această ipoteză, sensul rămâne neclar. Tocmai această rezervă spune mult despre starea surselor: cuvântul există, dar nu vine însoțit de o explicație din interiorul textelor.

Așadar, în jurul aceluiași termen se înfruntă trei posibilități. Blakumen ca vlahi. Blakumen ca cumani. Blakumen ca „bărbați negri”. Problema nu este doar una de etichetă. De răspuns depinde felul în care citim legăturile dintre lumea scandinavă și spațiul dunărean în Evul Mediu.

Blökumenn intră în saga

Numele reapare într-un alt registru, de data aceasta într-un manuscris islandez de la sfârșitul secolului al XIV-lea, Flateyjarbók, care a păstrat o biografie din secolul al XIII-lea a regelui Olaf al Norvegiei. În această lucrare există un capitol separat despre aventurile prințului norvegian Eymund la curtea prințului Jarizleifr din Novgorod.

Aici, Eymund îl înștiințează pe Jarizleifr că fratele acestuia, Burizlaf, plecase în Tyrkland și pregătea un nou atac. Ce era în joc nu era un simplu raid, ci războiul pentru putere. Iar printre oamenii pe care Burizlaf îi adunase apar și Blökumen, alături de Tyrkir și de alte popoare.

„It was easier for [Burizlaf] to lose his banner than his life,” said Eymund, „and I understood that he escaped and has been in Tyrkland over the winter. Now he means to lead another army against [Jarizleifr]. He’s gathered an unbeatable army with Tyrkir, Blökumen, and a good many of other nasty people, and I’ve also heard that he’s quite likely to give up his Christian faith and hand over both kingdoms to these unpleasant people should he manage to take Russia away from you [Jarizleifr]”.

Curta, Spinei și alți cercetători îl identifică pe Jarizleifr cu Iaroslav cel Înțelept, iar pe Burizlaf cu Sviatopolk I al Kievului. În această interpretare, referirea la Tyrkir și Blökumen ar dovedi că Sviatopolk I a angajat pecenegi și vlahi când a decis să pornească război împotriva lui Iaroslav. Mai mult, ei propun că Blökumenn din Flateyjarbók, la fel ca Blakumen din inscripția runică de la Gotland, erau vlahi din Moldova sau din Țara Românească.

Importanța acestui pasaj este mare. El mută discuția din registrul funerar al pietrei runice în cel militar și politic. Blökumen nu mai apar doar ca nume legat de moartea unui om aflat în călătorie, ci ca parte a unei armate uriașe. Cu alte cuvinte, termenul nu marchează doar o întâlnire întâmplătoare pe un drum, ci sugerează un grup recunoscut și mobilizat într-un conflict mai larg.

Ținutul numit Blokumannaland

Dacă oamenii poartă numele Blakumen sau Blökumenn, sursele scandinave păstrează și numele ținutului lor: Blokumannaland. Acesta este menționat în Heimskringla lui Snorri Sturluson, o lucrare din secolul al XIII-lea. Acolo este povestită o expediție a împăratului bizantin Alexios I Komnenos, numit Kirjalax, împotriva Blokumannaland, unde s-a luptat cu triburi păgâne.

Textul spune că, atunci când Kirjalax a ajuns la câmpiile Pézína, un rege păgân a înaintat împotriva lui cu o oaste irezistibilă. Cu ei se afla o companie de călăreți și care uriașe cu deschizături deasupra.

The following happened in Greece, the time when King Kirjalax ruled there and was on an expedition against Blokumannaland. When he arrived at the Pézína Plains, a heathen king advanced against him with an irresistible host. They had with them a company of horsemen, and huge waggons with embrasures on top.

Cine erau acești păgâni și la ce moment exact se referă narațiunea rămâne disputat. Spinei identifică evenimentele din Heimskringla cu bătălia de la Levounion din 1091, încheiată cu înfrângerea catastrofală a pecenegilor de către bizantini. El susține că Blokumannaland se referă la un teritoriu locuit de vlahi la sud de Dunărea de Jos.

Există însă și alte propuneri pentru datarea evenimentului. Sandaaker plasează bătălia în 1040, iar Ellis Davidson și Blöndal au propus data cea mai târzie, 1122. Alexandru Madgearu consideră că Snorri Sturluson a menționat anacronic ținuturile de la sudul Dunării ca Blokummanaland, pentru că în vremea lui termenul se referea la al Doilea Imperiu Bulgar.

Și aici vedem același lucru ca în cazul pietrei runice: un nume scandinav pentru un spațiu sud-est european, păstrat într-o lucrare târzie, dar care trimite spre o realitate mai veche. Istoricii identifică, în general, Blokumannaland cu teritoriile de la sudul Dunării de Jos locuite de vlahi în Evul Mediu. Totuși, sursa notează și o observație aparte: în islandeza modernă, Blokumannaland poate însemna fie Țara Românească, fie Africa.

La marginea lumilor

Puținele mențiuni despre Blakumen capătă sens atunci când sunt puse una lângă alta. Mai întâi, piatra runică din Gotland păstrează amintirea unui om ucis în timpul unei călătorii. Apoi, saga despre Eymund amintește Blökumen într-un context de război și alianțe. În sfârșit, Heimskringla fixează și un nume de ținut, Blokumannaland, legat de campanii bizantine și de lumea de la Dunărea de Jos.

Aceste surse scandinave nu oferă o descriere continuă. Nu spun cine erau Blakumen în limbajul lor propriu. Nu explică de ce numele apare uneori cu o formă, alteori cu alta. Dar împreună spun ceva important: pentru autorii și memoria care au transmis aceste texte, exista o populație sau un nume de populație suficient de bine conturat încât să poată fi recunoscut de la Gotland până în narațiunile islandeze.

De aceea discuția nu este marginală. Dacă Blakumen sunt identificați cu vlahii, atunci sursele scandinave păstrează unele dintre urmele occidentale cele mai interesante ale prezenței românilor în Evul Mediu timpuriu și ale legăturii lor cu marile rute comerciale și militare ale epocii. Dacă termenul trebuie citit altfel, atunci aceleași surse vorbesc despre altă realitate etnică și politică. Miza este, așadar, una de geografie istorică, de cronologie și de numire.

În cazul identificării cu vlahii, argumentele se strâng în jurul contextului. Spinei, Curta și Pintescu nu se sprijină doar pe asemănarea unui nume, ci și pe felul în care apar Blakumen și Blökumen în raport cu spațiul Dunării de Jos, cu rutele spre Constantinopol și cu actorii militari ai regiunii. În cazul ipotezei cumanilor, Pritsak pornește de la cronologia migrației lor spre vestul stepei pontice, dar Spinei obiectează că termenul apare în contexte anterioare celei mai timpurii prezențe cumane în acel spațiu.

Rămâne și pista formulată de Judith Jesch, aceea a sensului de „bărbați negri”. Este o avertizare salutară: nu toate cuvintele vechi se lasă prinse imediat într-o identitate sigură. Uneori, istoria păstrează numele, dar pierde cheia exactă a înțelesului.

Ce rămâne din acest nume

Blakumen nu au lăsat în aceste surse o voce proprie. Au rămas în cuvintele altora: într-o rugăciune funerară, într-o povestire despre un război, într-o narațiune despre o expediție bizantină. Tocmai de aceea fiecare apariție contează atât de mult. În lipsa unor descrieri ample, istoricii sunt obligați să citească atent contextul, forma cuvântului, locul unde apare și felul în care poate fi legat de alte realități cunoscute.

Cea mai puternică imagine rămâne tot cea de la început. O piatră runică ridicată de doi părinți pentru fiul lor. Un nume gravat cu durere și memorie. Blakumen nu intră în istorie printr-o definiție rece, ci prin urma lăsată de o moarte. De acolo, termenul se deschide spre saga, spre campanii, spre Dunărea de Jos și spre o dezbatere care continuă.

În cele din urmă, importanța Blakumen stă tocmai în această densitate neobișnuită a puținului. Foarte puține mențiuni. Foarte multe consecințe de interpretare. Un cuvânt care unește Scandinavia, Novgorodul, Bizanțul și ținuturile dunărene. Un nume care, de aproape o mie de ani, obligă istoria să lucreze cu prudență și cu atenție la detaliu.