Tarcanii, subgrupul maghiar care păstrează urmele unei vechi lumi turcice

În vestul Munților Apuseni, într-o zonă bogată în minereuri feroase și neferoase, s-a păstrat multă vreme urma unui grup mic, dar distinct. Nu prin putere politică proprie, nici printr-un stat al lor, ci printr-o memorie încăpățânată a originii și printr-un nume care trimite spre lumea hanatelor, a triburilor și a marilor mișcări de populații din Evul Mediu timpuriu. Tarcanii, sau tărcanii, sunt prezentați ca un subgrup maghiar cu trăsături etnografice specifice. Aceștia se revendică drept descendenți din kavarii khazari sedentarizați în enclave împrăștiate pe teritoriul Ungariei și în vestul Transilvaniei, în Crișana.

Istoria lor nu este simplă. Chiar numele ridică probleme. Uneori trimite la un trib maghiar. Alteori la un rang militar vechi, răspândit în Asia Centrală și în lumea turcică. În alte interpretări, se referă la grupuri etnice care nu au ajuns niciodată să devină popoare propriu-zise și s-au topit în masa altora. Din acest amestec de piste, ipoteze și suprapuneri se desprinde un fir puternic: tarcanii au fost legați de fier, de arme, de unelte și de o poziție aparte în interiorul lumii care s-a așezat în bazinul carpatic după marile migrații.

Un nume care ascunde mai multe istorii

Etimologia etnonimului tarcan este, în formularea sursei, departe de a fi lămurită. De aici pornește și dificultatea de a-i așeza limpede în istorie. Denumirea a fost uneori interpretată ca o variantă a numelui Tarján, adică numele unuia dintre cele șapte triburi maghiare strămutate după 896 din Ucraina în Câmpia Tisei și Pannonia. Cronicarul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul menționează acest trib în lucrarea De administrando imperio, sub forma Tarianos. Sursa în limba engleză completează aceeași informație: unul dintre cele șapte triburi maghiare era numit Tarjan, redat de Constantin al VII-lea prin forma Ταριάνου, și numele a devenit unul geografic frecvent în multe sate și nume de localități.

Dar aici începe confuzia. În aceeași lume a popoarelor migratoare, cuvântul tarkan, în turca veche, sau tarhan, în grafia engleză tarkhan, desemna un rang. Nu un neam, ci o funcție. Era un comandant militar, subordonat hanului sau yabğu-ului, adică viceregelui. Sursa în limba engleză lărgește cadrul: tarkhan era un titlu vechi central-asiatic, folosit de diferite popoare turcice, mongolice, iraniene și chiar maghiare, foarte răspândit la succesorii Imperiului Mongol și ai Khaganatului turcic. În unele contexte, asemenea persoane comandau contingente militare și puteau primi și responsabilități administrative.

Același cuvânt poate trimite la trib, la rang și la nume personal. De aceea, istoria tarcanilor nu poate fi citită liniar. Fiecare interpretare deschide o altă posibilă origine.

De la rang militar la etnonim

Sursele arată limpede că termenul de „tarcan” nu a avut doar înțelesul strict de rang socio-politic. El a avut și un sens etnic, aplicat unor seminții turcice medievale rămase la stadiul de configurație tribală. Aceste grupuri nu au mai devenit popoare sau națiuni propriu-zise și, cu timpul, s-au asimilat popoarelor învecinate, în speță maghiarilor. Tarcanii sunt văzuți ca rămășița unor nuclee tribale distincte, absorbite de o construcție mai largă.

O interpretare a numelui de tarcani, folosit ca etnonim pentru asemenea grupuscule cu identitate bine conturată, duce înapoi la onogurii proto-bulgari de sub hanul Kuber, stabiliți alături de avari în bazinul carpatic în secolul al VI-lea, în anii 567-568, imediat după disoluția Regatului gepizilor. O altă teorie consideră că tarcanii din bazinul carpatic sunt rămășițe ale unui popor turcic medieval numit bulaq sau bulak, respectiv tarka-lovú, uneori denumit și ala yuntlu, atestat pe teritoriul Transilvaniei și aparținând, în ultimă instanță, confederației pecenegilor.

Mai există și o asociere cu o ramură a secuilor medievali, numită koromza sau korozmin, termen explicat în sursă ca însemnând „horezmian”, originar din Horezm. Aceștia s-ar fi stabilit ulterior în scaunul secuiesc Sepsi. Sursa notează că există indicii potrivit cărora tarcanii sau tărcăienii din Tărcaia bihoreană au fost consemnați drept prisăcari secui din ramura Koromza, rămași pe Valea Crișului Negru.

Ipotezele sunt multe, dar sursa subliniază că cea mai plauzibilă teorie le atribuie tarcanilor origine kavară. Această idee aduce claritate în poveste.

Tribul de fierari

Potrivit teoriei considerate cea mai plauzibilă, tarcanii au fost inițial „tribul de fierari” kavari, numit „tarcanii”, care s-a alăturat confederației triburilor maghiare strămutate în Panonia. Această formulare este una dintre cele mai concrete din întreaga tradiție despre ei. Ea leagă numele, locul și meșteșugul.

Nu întâmplător, sursa amintește toponimul Pârâul Fierarului de pe raza comunei Tărcaia. Un asemenea detaliu nu dovedește singur o origine, dar arată cât de puternic a rămas în peisajul local legătura dintre această comunitate și prelucrarea fierului.

Sursa suplimentară în limba engleză ajută, fără a schimba tabloul, să înțelegem fundalul mai larg. În lumea mongolă, termenul darkhan a ajuns să se refere la meșteșugari sau fierari, iar toți meșteșugarii aveau acest statut și erau feriți de anumite obligații. Nu este o dovadă directă pentru tarcanii din Crișana, ci o continuitate de sens a unui cuvânt care, în contexte diferite, a putut desemna atât ranguri înalte, cât și oameni definiți prin meșteșugul lor.

În cazul tarcanilor, tocmai această legătură dintre război și fier pare decisivă. Ei aparțin unei lumi în care armele și uneltele nu erau simple obiecte, ci temelia puterii și a supraviețuirii. Iar cei care le făureau aveau un rol distinct.

În Bihorul lui Menumorut

Vestul Transilvaniei și Crișana păstrează cadrul în care tarcanii apar cel mai clar. Sursa vorbește despre „turcici în Bihorul medieval” și plasează acolo kavarii bihoreni. Aceștia sunt descriși fie ca detașamente de avangardă ale triburilor migratoare maghiare din perioada honfoglalás-ului, fie chiar ca o castă militară din care se recruta aristocrația maghiară. Imaginea este puternică: nu un grup marginal, ci o componentă de atac, poate chiar una de elită, a mișcării care a schimbat raportul de forțe în regiune.

Acești kavari bihoreni s-ar fi suprapus peste cozari, o populație de același neam cu tarcanii, stabilită în zonă înaintea lor și avându-l ca lider pe Menumorut. Pentru această ipoteză, sursa invocă drept sursă primordială pe magister P., notarul regelui Béla al III-lea. În același timp, textul avertizează că structura etnică a Bihorului medieval era complexă și uneori greu de elucidat. De aceea, se precizează că segmentul de populație din statul lui Menumorut, numit „gentes Cozar”, nu era pe deplin identic cu kavarii, kavaroii.

Diferența de poziție este importantă. Potrivit cronicilor bizantine, cele trei triburi kavare aveau o poziție ierarhică mai înaltă decât cele șapte triburi protoungare. În luptă, kavarii au constituit „vârful de lance” în unitățile armate protoungare care au înfrânt rezistența lui Menumorut și a lui Gelou, în vreme ce „gentes Cozar” ar fi fost supușii lui Menumorut. Această distincție arată felul în care se așază tarcanii în istorie: nu doar ca populație sedentarizată ulterior, ci ca parte a unei avangarde militare care a deschis drumul unei noi ordini în bazinul carpatic.

Mai mult, sursa afirmă că prezența unei populații de tip hazar pe văile Crișurilor a fost confirmată de descoperiri arheologice. Nu sunt oferite aici detalii despre aceste descoperiri, dar mențiunea întărește ideea că în spatele tradiției tarcanilor există un fundal istoric real, legat de populații turcice și hazare din zonă.

Sedentarizare, fier și creștinare

După faza mobilă și militară, povestea tarcanilor intră într-o altă etapă. Ei și-au păstrat pentru un timp individualitatea și s-au sedentarizat, treptat, în vestul Munților Apuseni. Locul nu era ales întâmplător. Regiunea era bogată în minereuri feroase și neferoase, iar împrejurimile Vașcăului păstrau chiar în numele lor o trimitere la fier. Forma maghiară Vaskóh vine, potrivit sursei, din vaskohó, ad-litteram „fierbător de fier”, adică „furnal”.

Tarcanii înșiși nu au practicat mineritul. Sursa spune explicit că acesta a fost lăsat pe seama coloniștilor vest-europeni. Rolul lor a fost altul și foarte bine delimitat: au fost exclusiv prelucrători de metale, apreciați pentru calitatea uneltelor și armelor făurite. Este poate cel mai clar portret social al lor. Nu stăpâni de țară, nu mineri, ci meșteri ai metalului, oameni ale căror produse contau atât în viața de fiecare zi, cât și în război.

Și în plan religios, tarcanii par să fi avut un traseu aparte. Inițial, sursa îi prezintă drept fiind de confesiune prezumtiv mozaică. Mai târziu, s-au creștinat împreună cu masa maghiarilor pe care îi însoțeau. Această trecere nu este descrisă în detaliu, dar arată că grupul a intrat treptat în structurile mai largi ale societății maghiare, păstrând o vreme individualitatea, fără a rămâne în afara proceselor majore care au modelat regiunea.

Tărcaia, centrul unei memorii

Dacă există un loc unde această istorie fragmentară capătă un centru, acela este Tărcaia de pe Crișul Negru, Köröstárkány, „Tărcaia pe Criș”, de lângă Beiuș. Sursa afirmă limpede că această așezare este până astăzi centrul maghiarimii de origine prezumtiv tarcană din Transilvania. Detaliul demografic este precis: localitatea este populată în proporție de 98,3 % de etnici maghiari.

Prin acest sat, istoria tarcanilor iese din planul ipotezelor mari și coboară într-un spațiu concret. Aici numele s-a fixat. Aici continuitatea comunității a făcut posibilă supraviețuirea unei identități locale. Aici, de altfel, sursa amintește și existența unor imagini legate de portul popular tărcan și de familia de tărcani cu port tradițional. Chiar dacă textul nu dezvoltă aceste aspecte, simpla lor menționare arată că tarcanii nu sunt doar un rest de terminologie medievală, ci și un subiect de etnografie.

Există și o așezare omofonă, Tárkány, în vestul Ungariei, în județul Komárom-Esztergom, lângă Dunăre, fluviul fiind în acea zonă frontieră cu Slovacia. Faptul că același nume apare și acolo susține ideea unor enclave împrăștiate și a unei memorii geografice mai largi decât un singur sat bihorean.

Până la urmă, miza istorică a tarcanilor este că ei obligă la prudență, pentru că originile lor nu sunt pe deplin lămurite. Dar obligă și la o privire largă, pentru că în istoria lor se întâlnesc mai multe straturi ale trecutului central și est-european: lumea hanatelor și a rangurilor militare, triburile kavare și cozarii, rezistența lui Menumorut, sedentarizarea în Crișana, meșteșugul fierului, creștinarea odată cu maghiarii și supraviețuirea unei identități locale la Tărcaia.

Tarcanii contează nu prin număr, ci prin ceea ce păstrează. Ei sunt urma unei vechi frontiere dintre mobil și sedentar, dintre trib și popor, dintre războinic și meșter. Istoria lor arată cât de mult poate supraviețui într-un nume de sat, într-un toponim și într-o tradiție locală din marea și complicata alcătuire a bazinului carpatic medieval.