Marea Foamete din 1315-1317 și sfârșitul unei Europe care crescuse prea mult

La 10 august 1315, Edward al II-lea al Angliei s-a oprit la St Albans și a întâmpinat o dificultate rară pentru un rege: nu s-a găsit pâine pentru el și pentru anturajul său. Detaliul acesta, păstrat în surse, spune mai mult decât o pagină de statistici. Dacă un rege nu găsea pâine, ce mai rămânea pentru oamenii fără hambare, fără rezerve, fără putere?

În acel an, Europa intrase într-o criză care avea să dureze mai mult decât o recoltă ratată și mai adânc decât o simplă scumpire. Marea Foamete din 1315-1317, uneori datată până în 1322, a fost prima dintr-o serie de crize mari care au lovit începutul secolului al XIV-lea. A afectat cea mai mare parte a Europei, iar în forma sa cea mai dură s-a concentrat în Europa de Nord: Insulele Britanice, nordul Franței, Țările de Jos, Scandinavia, Germania și vestul Poloniei, precum și o parte din statele baltice, cu excepția extremului estic baltic, atins doar indirect. La sud, hotarul foametei a fost trasat de Alpi și Pirinei.

Dar harta singură nu explică dezastrul. Marea Foamete a contat pentru că a marcat un sfârșit limpede. A pus capăt unei perioade de creștere și prosperitate care urca din secolele XI-XIII și a arătat cât de puțin spațiu de eroare mai avea o societate ajunsă la limită.

O Europă plină până la refuz

Foametele nu erau ceva neobișnuit în Evul Mediu. În Franța secolului al XIV-lea au existat episoade de foamete în 1304, 1305, 1310, 1315-1317, 1330-1334, 1349-1351, 1358-1360, 1371, 1374-1375 și 1390. În Anglia, regatul cel mai prosper dintre cele afectate de Marea Foamete, au mai fost foamete în 1321, 1351 și 1369. Pentru majoritatea oamenilor, hrana era adesea insuficientă, iar viața rămânea o luptă scurtă și brutală pentru supraviețuire.

Totuși, criza izbucnită în 1315 a lovit o Europă aflată într-o situație aparte. În perioada medievală caldă, înainte de 1300, populația Europei crescuse puternic față de epocile anterioare și ajunsese în unele locuri la niveluri care nu aveau să mai fie atinse până în secolul al XIX-lea. În același timp, randamentul grâului scădea încă din 1280, iar prețurile alimentelor urcau. După ani buni, raportul putea ajunge la 7:1. După recolte nefavorabile, cobora la 2:1. Asta însemna că, pentru fiecare sămânță pusă în pământ, se recoltau doar două: una trebuia păstrată pentru anul următor, una rămânea pentru hrană. Era un echilibru primejdios. Un singur sezon rău putea răsturna totul.

Debutul Marii Foamete a coincis cu sfârșitul perioadei medievale calde. Între 1310 și 1330, Europa de Nord a cunoscut unele dintre cele mai rele și mai îndelungate episoade de vreme rea din întregul Ev Mediu, cu ierni severe și veri reci și ploioase. Sursele arată și o altă ipoteză: foametea ar fi putut fi cauzată și de un eveniment vulcanic. Dar, indiferent de cauza ultimă, dezastrul s-a născut din întâlnirea dintre vremea potrivnică, incapacitatea guvernelor medievale de a gestiona criza și o populație ajunsă la un nivel istoric ridicat. Nu mai exista marjă pentru greșeală în producția de hrană.

Ploaia care nu se mai termina

În primăvara anului 1315, asupra unei mari părți a Europei a început să cadă o ploaie neobișnuit de puternică. A plouat toată primăvara și toată vara. Temperatura a rămas scăzută. În asemenea condiții, cerealele nu s-au putut coace. Recoltele au eșuat pe scară largă.

Detaliile păstrate în surse au o concretețe aspră. Boabele erau aduse înăuntru, în urne și ghivece, pentru a fi ținute uscate. Fânul și paiele pentru animale nu puteau fi pregătite cum trebuia, așa că lipseau furajele. În sursa engleză apare și un alt efect: pământul devenise atât de îmbibat de apă, încât câmpurile nu mai puteau fi arate pentru însămânțare. În Anglia, zone joase din Yorkshire și Nottingham au fost inundate, iar heleșteiele de pe râul Foss, în Yorkshire, au fost luate de ape.

Foametea nu a început prin moarte în masă. A început prin creșterea prețurilor. În Anglia, prețul hranei s-a dublat între primăvară și mijlocul verii. Sarea, esențială pentru păstrarea cărnii, devenise greu de obținut, pentru că saramura nu putea fi evaporată eficient pe timp umed; prețul ei a crescut de la 30 la 40 de șilingi. În Lorena, prețul grâului a urcat cu 320%, iar pâinea a devenit inaccesibilă pentru țărani.

În vremuri normale, o societate poate amortiza un șoc. Europa anului 1315 avea însă rezerve puține și prost distribuite. Stocurile de cereale pentru urgențe de lungă durată se găseau la regalități, la lorzi, la nobili, la negustorii bogați și la Biserică. Pentru marea masă a oamenilor nu exista plasă de siguranță. Iar țăranii reprezentau 95% din populație.

Sub această presiune, chiar și recoltele sub media obișnuită însemnau foamete. Oamenii au început să culeagă din păduri rădăcini sălbatice comestibile, ierburi, nuci și scoarță. Din clipa aceea, ordinea socială a început să se clatine.

Anul în care viitorul a fost mâncat

Primăvara lui 1316 n-a adus ușurare. A continuat să plouă peste o populație deja lipsită de energie și de rezerve. Au fost atinse toate categoriile sociale, de la nobili la țărani, dar țăranii au fost cei mai loviți. Ei nu aveau provizii de rezervă și depindeau direct de fiecare recoltă.

În asemenea condiții, oamenii au început să supraviețuiască prin distrugerea propriului viitor. Animalele de tracțiune au fost sacrificate. Grânele pentru însămânțare au fost mâncate. Copiii au fost abandonați să se descurce singuri. Printre bătrâni, sursele vorbesc despre refuzarea voluntară a hranei pentru ca generația tânără să poată supraviețui și să lucreze pământul. Este unul dintre cele mai crude adevăruri ale Marii Foamete: nu a fost doar lipsă de hrană, ci și o succesiune de alegeri disperate, fiecare făcând anul următor și mai greu.

Documentele surprind și amploarea excepțională a crizei. Pe lângă episodul cu Edward al II-lea, sursele notează încercarea lui Ludovic al X-lea al Franței de a invada Flandra. În zonele joase din Olanda, câmpurile erau atât de îmbibate, încât armata lui s-a împotmolit și a fost silită să se retragă, arzându-și proviziile pe care nu le putea lua mai departe. Vremea nu lovea doar satul și hambarul, ci și războiul, puterea, capacitatea statelor de a acționa.

Sursele insistă și asupra părții celei mai întunecate. Perioada a fost marcată de niveluri extreme de criminalitate, boală și moarte în masă. Cronicarii vremii au notat multe cazuri de canibalism. Sursa română adaugă o precauție importantă: nimeni nu poate spune dacă astfel de relatări nu au fost, în unele cazuri, și simple zvonuri. Sursa engleză merge mai departe și consemnează că, în timpul foametei, s-ar fi deschis mormintele celor abia morți pentru a le folosi trupurile ca hrană. Ea păstrează și un pasaj din cronicile orașului Bristol despre 1315, în care se vorbește despre mortalitate atât de mare încât cei vii abia mai puteau să-i îngroape pe morți, despre carne de cal și de câine socotită bună de mâncat și despre oameni care și-au mâncat propriii copii.

„a great Famine of Dearth with such mortality that the living could scarce suffice to bury the dead, horse flesh and dogs flesh was accounted good meat, and some eat their own children. The thieves that were in Prison did pluck and tear in pieces, such as were newly put into prison and devoured them half alive.”

Nu toate aceste detalii pot fi verificate în aceeași măsură. Dar simplul fapt că asemenea lucruri au fost scrise înseamnă ceva despre lumea care se prăbușea atunci: foametea depășise de mult lipsa de pâine. Ajunsese la dezagregarea normelor.

1317, vârful suferinței

Apogeul foametei a fost în 1317. Vremea umedă a continuat și atunci. Abia în acea vară tiparele meteorologice au revenit la normal. Însă normalitatea vremii nu a însemnat sfârșitul imediat al crizei.

Până atunci, oamenii erau deja slăbiți de boli precum pneumonia, bronșita și tuberculoza. O mare parte din semințe fusese consumată. Eșecul culturilor nu fusese nici singura problemă. Boala bovinelor a redus numărul de oi și bovine cu până la 80%. Ceea ce însemna mai puțină hrană, mai puțină putere de tracțiune și o refacere și mai lentă.

De aceea, chiar dacă marea ruptură cronologică este 1315-1317, Europa nu și-a revenit complet până în 1322, iar stocul de hrană nu a revenit la niveluri relativ normale decât în 1325, moment din care populația a început din nou să crească. În unele formulări, tocmai de aceea Marea Foamete este datată uneori între 1315 și 1322.

Istoricii dezbat numărul exact al victimelor. Sursele dau un interval estimativ de 10-25% din populația multor sate și orașe. Exemplele menționate sunt elocvente: o pierdere de 10-15% în sudul Angliei și aproximativ 10% în nordul Franței. Marea Foamete a ucis mai puțin decât Moartea Neagră din 1347-1351, dar a făcut-o altfel. Ciuma traversa adesea o regiune în câteva luni. Foametea a durat ani. A prelungit suferința.

Jean-Pierre Leguay a observat că Marea Foamete a produs sacrificări ridicate într-o lume deja supraaglomerată, în special în sate, care erau puncte de desfacere naturale pentru suprapopularea rurală. Formula aceasta surprinde exact miza istorică: nu a fost doar o calamitate naturală, ci și criza unei societăți care crescuse mai repede decât capacitatea ei de a suporta șocuri repetate.

O lovitură pentru Biserică, stat și viața socială

În societatea europeană a timpului, religia era ultimul recurs aproape pentru orice problemă, iar romano-catolicismul era singura credință creștină tolerată. Dar în fața cauzelor profunde ale foametei, nicio cantitate de rugăciune nu părea să fie eficientă. Acest fapt a subminat autoritatea instituțională a Bisericii Romano-Catolice. Slăbirea aceasta a contribuit la pregătirea terenului pentru mișcări ulterioare considerate eretice, mișcări care se opuneau papalității și puneau eșecul rugăciunii pe seama corupției și erorilor doctrinare din interiorul Bisericii.

Și autoritatea statului a ieșit zdruncinată. Foametea a subminat încrederea populației în guvernele medievale din cauza eșecului lor de a face față crizelor rezultate. Sursa engleză precizează chiar că aceste urmări au fost deosebit de grave pentru Edward al II-lea, deja un monarh nepopular. În Anglia, mai mult decât pe Continent, oamenii erau înclinați să pună nenorocirea și pe seama proastei conduceri și imoralității regelui, iar acest lucru a contribuit la căderea sa în 1327.

În plan social, urmările au fost de durată. Europa secolului al XIV-lea cunoștea deja o violență socială larg răspândită. Foametea a împins-o mai departe. Criminalitatea a crescut puternic, inclusiv în rândul celor care în mod normal nu ar fi fost înclinați spre astfel de fapte, pentru că oamenii recurgeau la orice mijloc pentru a se hrăni pe ei sau pe familiile lor.

Sursele spun apăsat că, în deceniile de după foamete, Europa a devenit mai dură și mai violentă, un loc mai puțin prietenos decât în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Schimbarea s-ar fi văzut în toate segmentele societății, poate cel mai izbitor în felul în care s-a purtat războiul în secolul al XIV-lea, în timpul războiului de 100 de ani, când cavalerismul s-a încheiat. Foametea nu explică singură această transformare, dar sursele o leagă de o lume în care brutalitatea fusese împinsă mai departe de ani de lipsuri.

Capătul unei epoci

Marea Foamete este memorabilă prin numărul morților, prin aria geografică vastă, prin durata ei și prin consecințele de lungă durată. Dar sensul ei istoric cel mai adânc stă, poate, în altă parte. Ea a marcat sfârșitul clar al unei epoci de creștere fără precedent a populației, începută în jurul anului 1050. Chiar dacă unii cred că ritmul scăzuse deja de câteva decenii, foametea a fost în mod limpede momentul care a închis perioada de expansiune.

Mai mult, a lăsat în urmă o populație slăbită. Iar această slăbiciune avea să conteze pentru catastrofele următoare ale secolului al XIV-lea, între ele Moartea Neagră. Când ciuma avea să lovească, Europa nu pornea de la zero, ci de pe un teren deja rănit.

Marea Foamete din 1315-1317 nu a fost doar o criză a hranei. A fost momentul în care s-a văzut, fără mască, cât de fragil devenise întregul edificiu al Europei medievale. Câteva veri reci și ploioase au fost de ajuns pentru a transforma creșterea în regres, credința în îndoială, ordinea în violență și viitorul în semințe mâncate în grabă. Din acest punct, secolul al XIV-lea intră în istorie cu o altă lumină: mai întunecată, mai aspră, mai vulnerabilă.