Tătarii crimeeni și istoria unui popor legat de Crimeea, deportat și întors cu greu

În mai 1944, trenurile au dus din Crimeea un popor întreg. Ordinul a venit imediat după ce sovieticii recuceriseră peninsula ocupată de germani în al Doilea Război Mondial. Toți tătarii crimeeni au fost deportați în Asia Centrală, în principal în Uzbekistan. În limba lor, acest episod are un nume: Sürgün. Din acel moment, istoria lor nu mai poate fi spusă doar ca o istorie a unei patrii. Devine și istoria unei absențe forțate.

Dar acea ruptură nu a venit din gol. Tătarii crimeeni se formaseră ca popor în Crimeea, de-a lungul secolelor, din întâlnirea și contopirea mai multor populații. Au avut un hanat care s-a numărat printre marile puteri ale Europei Răsăritene, au făcut din Crimeea un centru al civilizației musulmane, au cunoscut bogăția și puterea, apoi anexarea de către Imperiul Rus, exodul, foametea, represiunea sovietică și lupta îndelungată pentru întoarcere. Astăzi, peste 300.000 de tătari locuiesc în Crimeea, iar comunități importante trăiesc în Turcia, România, Bulgaria, Uzbekistan, Europa Apuseană și America de Nord.

Povestea lor este una dintre cele mai lungi continuități istorice din spațiul Mării Negre. Și una dintre cele mai zguduite.

Un popor format în Crimeea

Tătarii crimeeni sunt un grup etnic vorbitor al unei limbi turcice, originar din Crimeea. Ei vorbesc limba tătară crimeeană. Sursele arată limpede că nu este vorba despre un popor venit gata format din altă parte, ci despre o comunitate născută în peninsulă printr-un proces lung de contopire.

În această formare au intrat popoare turcice, precum bulgarii, hazarii, pecenegii și cumanii, dar și populații neturcice, precum sciții, sarmații, cimerienii și alanii. Sursa engleză completează acest tablou cu alte grupuri care au locuit Crimeea în diferite epoci: tauri, greci antici, goți crimeeni, huni și italieni. Consolidarea acestui conglomerat etnic s-a făcut treptat, pe baza unui teritoriu comun, a limbii turcice și a islamului.

Actualul nume al populației este folosit încă din secolul al XIII-lea, când Crimeea a fost ocupată de mongoli, numiți în Rusia și apoi în restul Europei tătari. La începutul acelui secol, majoritatea populației din Crimeea era deja formată din cumani, care au intrat în cadrul Hoardei de Aur. De-a lungul secolelor, pe baza limbii cumanilor, cu o influență oghuză vizibilă, s-a dezvoltat limba tătară crimeeană.

Tătarii crimeeni sunt împărțiți în trei subgrupuri etnice. Tații locuiau zona muntoasă a peninsulei mai înainte de 1944 și reprezentau aproximativ 60% din totalul populației. Ialiboilii trăiau pe coasta sudică și reprezentau aproximativ 35%. Noğaii erau locuitorii stepelor crimeene. Sursele arată și o diferență de profil între aceste grupuri: noğaii au păstrat trăsături asiatice, în timp ce celelalte două subgrupuri au trăsături specifice rasei albe, în formularea sursei române.

Chiar și limba poartă urmele acestei istorii amestecate. Ea are trei dialecte, iar poziția ei între limbile turcice este descrisă în sursa engleză drept una aparte, tocmai pentru că aceste dialecte aparțin la trei subgrupuri diferite ale familiei turcice. UNESCO a clasat limba tătară crimeeană în 2010 printre limbile grav periclitate.

Hanatul și vremea puterii

Tătarii crimeeni s-au constituit ca națiune în vremea Hanatului Crimeii. Acest stat musulman al populației vorbitoare de limbă turcică din peninsula Crimeea și stepele din nord s-a numărat printre cele mai mari forțe militare din Europa Răsăriteană până în secolul al XVIII-lea.

Premisele acestei construcții s-au așezat până la sfârșitul secolului al XV-lea: dominația politică a hanatului s-a impus în Crimeea, limbile turcice au devenit dominante, iar islamul a căpătat statut de religie de stat în întreaga peninsulă. Tătarii crimeeni au adoptat islamul în secolul al XIII-lea, potrivit sursei române, iar sursa engleză precizează că majoritatea l-au adoptat în secolul al XIV-lea, după convertirea lui Ozbeg Han al Hoardei de Aur. Din acel moment, Crimeea a devenit un important centru al civilizației musulmane.

În 1441, o ambasadă a unor clanuri puternice din Crimeea a mers în Marele Ducat al Lituaniei pentru a-l invita pe Hacı Giray să domnească în Crimeea. El a devenit întemeietorul dinastiei Giray, care a condus până la anexarea hanatului de către Rusia în 1783. În timpul domniei lui Meñli I Giray, armata Marii Hoarde a invadat Crimeea din nord, dar hanul crimeean a câștigat bătălia generală, iar Marea Hoardă a încetat să existe. De atunci, hanul Crimeii a devenit mare han și succesor al acelui stat.

Hanatul a devenit protectorat al Imperiului Otoman în 1475, când generalul turc Gedik Ahmet Pașa a cucerit coasta de sud a Crimeii. Totuși, otomanii au respectat dreptul hanilor de stăpânire asupra restului peninsulei și a stepelor din nord. Sursa engleză insistă că, deși hanatul a funcționat oficial ca stat vasal al Imperiului Otoman, mai ales după 1580 a avut o mare autonomie.

Crimeea hanilor nu a fost doar un spațiu militar. A fost și un centru de cultură. În 1783, conform afirmațiilor baronului Iosif Igelström, în Crimeea existau aproximativ 1.600 de moschei și școli religioase. La Bahcesaray, Meñli I Giray a construit Zıncırlı Medrese, seminarul islamic unde cei care intrau trebuiau să se aplece pe sub un lanț atârnat de ușă, semn simbolic al respectului față de învățământ. Același han a fost ctitorul unei mari moschei după modelul Hagia Sofia. Hanii au ridicat și Hansarayi, Palatul Hanilor din Bahcesaray, păstrat până astăzi. Sahib I Giray a patronat numeroși învățați și artiști, iar în timpul lui Devlet I Giray, arhitectul Sinan a construit moscheea Cuma Cami din Kezlev.

Sursa engleză adaugă o imagine puternică pentru ultima perioadă de strălucire: la vremea primei invazii ruse din 1736, arhivele și bibliotecile hanului erau vestite în lumea islamică, iar sub hanul Krym-Girei orașul Aqmescit avea apă curentă, canalizare și un teatru unde Molière era jucat în franceză.

Raiduri, sclavie și vecini înarmați

Faima Hanatului Crimeii s-a legat și de o realitate dură. În zonă, comerțul cu sclavi este consemnat încă din primele documente scrise. Când mongolii au cucerit regiunea, l-au legalizat, socotind sclavii drept pradă de război. Conform legilor islamice, arată sursa română, alte modalități de obținere a sclavilor decât prin război nu erau acceptate.

Tătarii crimeeni au devenit cunoscuți prin raidurile devastatoare în Ucraina și Rusia. Unul dintre cele mai importante atacuri a avut loc în 1571, când au asediat și incendiat Moscova. Până la începutul secolului al XVIII-lea, au făcut un intens comerț cu sclavi cu Imperiul Otoman și Orientul Mijlociu. Una dintre cele mai importante piețe a fost Kaffa, numită și Kefe sau Feodosia.

Cifrele din surse diferă. Sursa română amintește aprecierea unor cercetători potrivit căreia aproximativ 3 milioane de oameni, în special ucraineni, dar și ruși, belaruși și polonezi, au fost capturați și transformați în sclavi pe durata existenței hanatului. Sursa engleză notează că unii cercetători estimează peste 2 milioane. Tot ea avertizează însă că rolul comerțului cu sclavi în economia hanatului a fost, după unii istorici moderni, mult exagerat, iar imaginea unei economii dependente exclusiv de jaf este considerată de aceștia un mit istoric. Cercetările moderne invocate în sursa engleză spun că creșterea animalelor ocupa un loc de frunte în economia hanatului, că acesta era unul dintre principalii furnizori de grâu pentru Imperiul Otoman și că exploatarea sării, viticultura și grădinăritul erau, de asemenea, importante.

În orice caz, lumea stepelor era una a loviturilor reciproce. Hanatul a fost amenințat constant după apariția organizațiilor militar-teritoriale ale cazacilor, mai ales ale cazacilor zaporojeni. Raidurile tătarilor au fost întâmpinate de raiduri ale cazacilor zaporojeni, ale cazacilor de pe Don și ale calmâcilor. Sursa engleză notează că în 1769 a avut loc ultima mare incursiune tătară, în cursul războiului ruso-turc, și că atunci au fost capturați 20.000 de sclavi.

1783, anul care a rupt echilibrul

Secolul al XVIII-lea a adus punctul de cotitură. În 1711, Petru I al Rusiei a pornit cu toate trupele sale, 80.000 de oameni, pentru a obține acces la Marea Neagră. A fost încercuit de armata hanului crimeean Devlet II Giray. Sursa engleză spune că se afla într-o situație fără ieșire și că doar hotărârea marelui vizir otoman Baltacı Mehmet Pașa i-a permis să scape. Când Devlet II Giray a protestat, răspunsul atribuit vizirului a fost limpede:

You should know your Tatar affairs. The affairs of the Sublime Porte are entrusted to me. You do not have the right to interfere in them.

Au urmat anii dezastrului. În 1736, hanul Qaplan I Giray a fost chemat de sultanul Ahmed III în Persia. El a înțeles că Rusia ar putea profita de lipsa trupelor din Crimeea și i-a scris sultanului să se mai gândească, dar fără rezultat. Armata rusă condusă de Münnich a invadat peninsula, a devastat-o, a ucis civili, a distrus toate marile orașe, a ocupat capitala Bahcesaray și a ars palatul hanului cu toate arhivele și documentele. Un an mai târziu, același lucru a fost repetat de un alt general rus, Peter Lacy. Sursa engleză spune răspicat: din acel moment, Hanatul Crimeii nu și-a mai putut reveni.

Războiul ruso-turc din 1768-1774 s-a încheiat cu înfrângerea otomanilor. Prin tratatul de la Küçük Kaynarca, semnat în 1774, Crimeea a devenit independentă, iar otomanii au renunțat la dreptul politic de a proteja hanatul. După o perioadă de neliniște politică, Rusia a încălcat tratatul și a anexat Hanatul Crimeii în 1783.

Pentru tătarii crimeeni, acesta a fost începutul unei lungi dezrădăcinări. După anexare, cei mai înstăriți au început să fie expulzați și să plece spre Imperiul Otoman. Administrația rusă și politica colonială a Imperiului Rus au împins valuri succesive de emigrare. Au urmat alte expulzări în 1812, apoi exoduri provocate de Războiul Crimeii din 1853-1856, de legile din 1860-63 și de războiul ruso-turc din 1877-1878. Dintr-o populație totală tătară de 300.000 din gubernia Taurida, aproximativ 200.000 de tătari crimeeni au emigrat. În total, din 1783 până la începutul secolului al XX-lea, cel puțin 800.000 de tătari au părăsit Crimeea. Descendenții lor formează astăzi diaspora din Bulgaria, România și Turcia.

Sursa engleză notează și alt reper al dezastrului timpuriu: până în 1800, între 100.000 și 300.000 de tătari crimeeni părăsiseră deja peninsula. Iar odată cu anexarea, ei au fost supuși tentativelor de a fi izgoniți prin violență fizică, hărțuire, strămutare forțată și forme legalizate de discriminare.

1917, republica scurtă și visul frânt

După Revoluția bolșevică din Octombrie 1917, tătarii crimeeni s-au mobilizat pentru a-și lua destinul în propriile mâini. Congresul Tătarilor Crimeeni a fost convocat cu un obiectiv clar: organizarea structurilor politice și administrative care să ducă lupta pentru autodeterminare și proclamarea unei republici tătare crimeene independente.

În condițiile grele ale Primului Război Mondial, Congresul a decis organizarea primelor alegeri pentru Parlamentul Național. Au fost aleși 76 de deputați, între care 4 femei. Parlamentul, convocat în prima sesiune la 13 decembrie 1917, a elaborat Constituția, iar la 26 decembrie a proclamat Republica Democrată Tătară Crimeea. La conducerea tinerei republici a fost ales Numan Çelebi Cihan, unul dintre liderii de excepție ai tătarilor crimeeni.

Sursa engleză formulează altfel acest episod și numește statul Crimean People’s Republic, proclamând-o drept prima republică democratică din lumea islamică. Sursa română subliniază că republica tătarilor crimeeni intră în istoria lumii ca prima republică din lumea turcică și islamică, prin tradiție monarhice.

Existența ei a fost însă extrem de scurtă. Bolșevicii, sub pretextul unei întâlniri pentru o alianță, l-au arestat pe Numan Çelebi Cihan și l-au executat. Mișcarea de renaștere a statului tătar crimeean a fost lichidată din fașă.

În aceeași epocă se afirmase și o elită modernă. Ismail Gasprali, intelectual tătar crimeean născut în 1851, publicase între 1883 și 1914 ziarul bilingv Terciman-Perevodchik, care a funcționat ca instrument educativ pentru apariția unei conștiințe naționale și a unei gândiri moderne în rândul populațiilor turcice din Imperiul Rus.

Foamete, deportare, întoarcere

Epoca sovietică a adus lovituri în cascadă. În cadrul foametei ruse din 1921, peninsula a suferit de foame pe scară largă. Peste 100.000 de tătari crimeeni au murit de foame, iar zeci de mii au fugit în Turcia sau România. Mii au fost deportați sau uciși în timpul colectivizării din 1928-29. Între 1917 și 1933, 150.000 de tătari, aproximativ 50% din populația de atunci, au fost uciși sau forțați să plece din Crimeea. În timpul Marii Epurări staliniste, oameni de stat și intelectuali precum Veli İbraimov și Bekir Çoban-zade au fost întemnițați sau executați.

Apoi a venit mai 1944. Toată populația tătarilor crimeeni din Crimeea a fost deportată în masă, în 17-18 mai 1944, ca „coloniști speciali”, în Republica Sovietică Socialistă Uzbecă și în alte părți îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Sursa engleză vorbește despre 240.000 de oameni deportați en masse, ca formă de pedeapsă colectivă. Cei puțini care au scăpat au fost împușcați pe loc sau s-au înecat în barje sabordate. În câteva luni, jumătate din numărul lor murise de frig, foame, epuizare și boală, potrivit sursei engleze. Aceeași sursă indică o pierdere între 18% și 46% a populației tătare crimeene în urma campaniilor sovietice de deportare.

Tătarii crimeeni au trăit apoi mai ales în Asia Centrală, sub statutul de „coloniști speciali”. Aveau puține drepturi, nu puteau părăsi zonele desemnate și trebuiau să se prezinte frecvent la comandantură. După ce acest regim a fost abolit în anii 1950, ei au rămas totuși strâns legați de Asia Centrală. Spre deosebire de alte popoare deportate, nu au primit imediat dreptul deplin de întoarcere.

Din 1967, doar câțiva dintre cei strămutați au fost lăsați să revină. În același an, un decret sovietic a eliminat pe hârtie acuzațiile, dar i-a numit nu prin etnonimul lor, ci prin formula „cetățeni de naționalitate tătară care au locuit anterior în Crimeea”. Tătarii crimeeni au înțeles repede sensul acestei formule: statul nu le recunoștea nici măcar numele istoric. Înaintea revenirii în masă din epoca perestroikăi, ei reprezentau doar 1,5% din populația Crimeii.

Lupta lor pentru revenire a rămas complet nonviolentă. Au strâns petiții cu peste 100.000 de semnături. Unii s-au întors fără permis de rezidență și au încercat să trăiască ascunși. Alții, disperați, au recurs la auto-incendiere. Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Musa Mamut, care s-a stropit cu benzină și și-a dat foc în fața poliției ce încerca să-l deporteze din nou, la 23 iunie 1978. A murit câteva zile mai târziu și a devenit un simbol al rezistenței tătarilor crimeeni.

După presiuni îndelungate, în 1989 Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a adoptat noi politici care recunoșteau dreptul deplin de întoarcere. De atunci, populația tătară crimeeană din peninsulă a crescut constant.

După 1991, între revenire și nesiguranță

După destrămarea Uniunii Sovietice, mai mult de 250.000 de tătari crimeeni s-au întors în patrie, încercând să-și refacă viața și să-și recupereze drepturile naționale și culturale în fața multor obstacole sociale și economice. În recensământul ucrainean din 2001, 248.200 de cetățeni ai Ucrainei s-au declarat tătari crimeeni, iar 98% dintre ei trăiau în Republica Autonomă Crimeea.

Totuși, revenirea nu a însemnat sfârșitul problemelor. Sursa engleză arată că, în 2009, doar 15 din cele 650 de școli din Crimeea ofereau educație în limba tătară crimeeană, iar 13 dintre acestea doar în primele trei clase. Tătarii crimeeni au fost recunoscuți drept popor indigen de Constituția Ucrainei din 1996 și au primit un număr limitat de locuri la alegerile parlamentare crimeene din 1994, dar au continuat să se confrunte cu discriminare din partea autorităților din Republica Autonomă Crimeea.

În 1991, conducerea tătară crimeeană a fondat Kurultaiul, ca organism reprezentativ, iar Mejlisul a devenit corpul executiv al acestuia. Din anii 1990 până în octombrie 2013, lider politic al tătarilor crimeeni și președinte al Mejlisului a fost Mustafa Dzhemilev. Din octombrie 2013, funcția a fost preluată de Refat Chubarov.

După anexarea Crimeii de către Federația Rusă, la 18 martie 2014, limba tătară crimeeană a fost declarată de jure una dintre cele trei limbi oficiale ale Crimeii. În același timp, problema persecuției tătarilor crimeeni de către autoritățile ruse a fost ridicată constant la nivel internațional. Sursa engleză vorbește despre cazuri de tortură, detenții arbitrare și dispariții forțate. Mejlisul a fost declarat organizație extremistă de către autoritățile ruse și interzis la 26 aprilie 2016.

Așa arată, în linii mari, istoria tătarilor crimeeni: un popor format în Crimeea, care a dat peninsulei un stat puternic și o civilizație musulmană înfloritoare, apoi a pierdut hanatul în 1783, a fost risipit prin exod și deportare și s-a întors târziu, fără ca lupta pentru locul său în Crimeea să se fi încheiat. De aceea, istoria lor contează. Pentru că în ea se vede, aproape fără întrerupere, conflictul dintre continuitatea unui popor și forța imperiilor care au încercat să-l mute, să-l redefinească sau să-l facă să dispară din propria patrie.