Exilul de la Avignon și de ce a schimbat papalitatea

În 1305, conclavul l-a ales papă pe arhiepiscopul de Bordeaux. Noul pontif, Clement al V-lea, nu s-a dus la Roma pentru învestire. Ceremonia a avut loc la Lyon. Câțiva ani mai târziu, în 1309, curtea sa s-a mutat la Avignon. Gestul acesta, care putea părea o soluție de moment, a deschis una dintre cele mai tensionate perioade din istoria Bisericii Romano-Catolice.

Timp de 67 de ani, șapte papi au rezidat la Avignon, nu la Roma. Perioada a intrat în istorie sub numele de Exilul de la Avignon sau Papalitatea de la Avignon și a fost numită și „Captivitatea babiloniană a Bisericii”. În spatele formulei stătea o realitate politică apăsătoare: papalitatea ajunsese sub influența directă a coroanei franceze. Iar această schimbare de centru a avut urmări mult dincolo de geografie. A schimbat felul în care era privită autoritatea papei, a întărit dependențe politice periculoase și, în cele din urmă, a împins lumea catolică spre schismă.

De la conflict deschis la mutarea curții papale

Exilul de la Avignon nu a început din senin. El a fost rezultatul unui conflict dur între papalitate și coroana Franței. În primele decenii ale secolului al XIV-lea, papalitatea încă juca un rol temporal important, nu doar spiritual. Disputa cu puterea laică privea tocmai această pretenție de întâietate în conducerea creștinătății.

Regele Filip al IV-lea al Franței voia să folosească finanțele Bisericii pentru războiul său cu englezii. Papa Bonifaciu al VIII-lea s-a opus. Conflictul a escaladat până la declarații de supremă autoritate papală și la măsuri pregătite împotriva regelui Franței. În 1303, înainte ca acestea să fie duse până la capăt, aliați italieni ai regelui au pătruns în reședința papală, iar Bonifaciu al VIII-lea a fost arestat și maltratat de agenți ai lui Filip al IV-lea. A murit la scurt timp după aceea.

Moartea sa a schimbat echilibrul de forțe. Benedict al XI-lea, succesorul lui, a avut un pontificat scurt. Apoi, după un conclav blocat, influența lui Filip al IV-lea asupra colegiului cardinalilor a devenit hotărâtoare. A fost ales Bertrand de Got, arhiepiscopul de Bordeaux, care a devenit Clement al V-lea. Sursele subliniază limpede presiunea franceză asupra acestei alegeri. De aici începe povestea Avignonului.

Clement al V-lea a refuzat să se mute la Roma. Mai întâi, curia a fost dusă la Poitiers, apoi, în 1309, la Avignon. Mutarea răspundea mai multor nevoi. Roma era marcată de lupte între familii puternice, iar Biserica căuta un loc mai sigur. Avignonul oferea acest refugiu. Era înconjurat de teritoriile domeniului papal Comtat Venaissin și, formal, făcea parte din Regatul Arles, aflat în cadrul Sfântului Imperiu Roman. În fapt, însă, se afla sub o puternică influență regală franceză.

Această ambiguitate este esențială. Avignonul nu era pur și simplu un oraș francez în sensul direct al termenului. Totuși, puterea regelui Franței se făcea simțită apăsat. Iar papalitatea, mutată acolo, intra într-o relație nouă cu monarhia franceză: de la confruntare, la cooperare, apoi la dependență.

Șapte papi într-un oraș departe de Roma

Între 1309 și 1376, șapte papi succesivi au rezidat la Avignon. Toți erau francezi. Lista lor, așa cum este consemnată în surse, începe cu Clement al V-lea și continuă cu Ioan al XXII-lea, Benedict al XII-lea, Clement al VI-lea, Inocențiu al VI-lea, Urban al V-lea și Grigore al XI-lea.

Reședința lui Clement al V-lea a fost Mănăstirea dominicanilor din Avignon. După el, a urmat episcopul de Avignon, devenit papă sub numele de Ioan al XXII-lea. Sub Clement al V-lea și Ioan al XXII-lea, Biserica și-a reorganizat și centralizat administrația. Papalitatea a controlat direct numirile în beneficii, abandonând procesul electoral obișnuit. Alte forme de plată au adus bogății Sfântului Scaun și cardinalilor: zeciuieli, anate, taxe speciale pentru cruciade care nu au mai avut loc și numeroase dispense.

Acest proces administrativ a avut o eficiență reală, dar și un cost de imagine. Viața publică a marilor demnitari ai Bisericii a început să semene, în tot mai mare măsură, cu viața principilor. Sursele spun direct că stilul de viață al cardinalilor amintea mai curând de prinți decât de clerici și că tot mai mulți cardinali francezi, adesea rude ale papei în exercițiu, au ocupat poziții-cheie.

Sub Clement al VI-lea, legăturile cu curtea franceză au devenit și mai puternice. Fusese arhiepiscop de Rouen și sfetnic al lui Filip al VI-lea. La un moment dat, a finanțat chiar eforturi de război franceze din propriul buzunar. Sursele îl leagă și de un fast tot mai mare al vieții de la Avignon. Se spune că avea o garderobă luxoasă, iar în vremea lui stilul extravagant al curții papale a atins noi culmi.

Este una dintre marile ironii ale perioadei. Pe de o parte, papalitatea își întărea aparatul administrativ și își păstra pretenția de autoritate universală. Pe de altă parte, tocmai această lume a fastului, taxelor și apropierii de puterea franceză submina prestigiul moral al instituției. Criticii au văzut în prosperitatea de la Avignon un semn al compromisului profund făcut de papalitate în raport cu ambițiile regilor Franței.

O papalitate tot mai prinsă în jocul politic

Secolul al XIV-lea a arătat cu claritate cât de periculoasă era apropierea dintre o instituție spirituală și marile rivalități politice. În timpul șederii la Avignon, papalitatea nu a fost doar mutată geografic. A fost atrasă tot mai adânc în conflictele Europei.

Un exemplu important este conflictul dintre Ioan al XXII-lea și Ludovic al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman. Acesta din urmă nega autoritatea exclusivă a papei de a încorona împăratul. Conflictul, adesea purtat prin războaie costisitoare, a împins și mai mult papalitatea în brațele regelui Franței.

Un alt episod reprezentativ este cel al templierilor. La Conciliul de la Vienne, în 1312, colegiul trebuia să decidă asupra ordinului. Sursele arată că ansamblul conciliului nu era convins de vinovăția întregului ordin pe baza probelor aduse. Dar presiunea regelui Franței a fost uriașă. Papa Clement al V-lea a emis decretul de suprimare a ordinului. În catedrala Saint Maurice din Vienne, regele Franței și fiul său, regele Navarrei, stăteau lângă papă în momentul emiterii decretului. Nimeni nu avea voie să vorbească fără a fi întrebat de papă, sub amenințarea excomunicării. Templierilor veniți să își apere cauza nu li s-a permis să o facă. Este o scenă care concentrează perfect tensiunea epocii: autoritatea papală rămânea solemnă, dar libertatea ei de acțiune era vizibil apăsată de puterea regală.

În acest context, și imaginea generală a Bisericii s-a deteriorat. Sumele mari cerute pentru beneficii, bogăția afișată de conducerea ecleziastică și impresia că politica dictează decizii spirituale au alimentat nemulțumirea. Sursele notează că această partizanerie a papalității a fost unul dintre motivele scăderii respectului față de instituție.

Avignonul între fast și criză

Nu toți papii de la Avignon au fost la fel. Benedict al XII-lea apare în surse ca un pontif auster, activ înainte în inchiziția împotriva catarilor și atent la soarta celor cercetați. Inocențiu al VI-lea este prezentat drept mai puțin partizan decât Clement al VI-lea și preocupat de pacea dintre Franța și Anglia. Într-o scrisoare adresată ducelui de Lancaster, el scria:

Although we were born in France and although for that and other reasons we hold the realm of France in special affection, yet in working for peace we have put aside our private prejudices and tried to serve the interests of everyone.

Formularea spune mult despre problema epocii. Papa simțea nevoia să declare că, deși născut în Franța și legat afectiv de regatul francez, încearcă să slujească binele tuturor. O asemenea precizare n-ar fi fost necesară dacă suspiciunea de partizanat nu ar fi fost deja puternică.

Sub Urban al V-lea, controlul exercitat de Carol al V-lea al Franței asupra papalității a devenit, după surse, mai direct. Urban al V-lea este descris ca fiind probabil cel mai spiritual dintre papii de la Avignon după Benedict al XII-lea, dar nu era un strateg și a făcut concesii substanțiale coroanei franceze, mai ales în chestiuni financiare. În 1369, sprijinul său pentru căsătoria lui Filip cel Îndrăzneț din ducatul Burgundiei cu Margareta a III-a, contesă de Flandra, în locul unei dispense pentru căsătoria unuia dintre fiii lui Eduard al III-lea al Angliei cu aceeași Margareta, a arătat limpede partizanatul papalității. Respectul pentru Biserică a scăzut și mai mult.

În timpul acestei perioade, Avignonul a devenit mai mult decât o reședință provizorie. În 1348, papalitatea de la Avignon a cumpărat orașul de la angevini. Orașul și mica enclavă din est, Comtat Venaissin, au rămas parte a Statelor Papale până în 1791. Dar, pentru secolul al XIV-lea, sensul acestei prezențe era altul: nu continuitate liniștită, ci o mutare care nu reușea să stingă întrebarea fundamentală. Poate papalitatea să își păstreze autoritatea universală departe de Roma și sub umbra unei singure coroane?

Întoarcerea la Roma și drumul spre schismă

Răspunsul a venit târziu și a venit în criză. Cea mai importantă decizie din pontificatul lui Grigore al XI-lea a fost întoarcerea la Roma. Plecarea din Avignon a început la 13 septembrie 1376, iar sosirea la Roma a avut loc la 17 ianuarie 1377. Sursele românești adaugă un element esențial pentru această decizie: Grigore al XI-lea a fost în cele din urmă convins de Ecaterina de Siena să se întoarcă la Roma.

Dar întoarcerea nu a fost rodul unei simple dorințe de restaurare simbolică. În jurul papalității crescuse conflictul. Faliile dintre cei favorabili și cei ostili papei amenințau chiar teritoriile papale și loialitatea Romei. Când papalitatea a impus un embargo asupra exporturilor de grâne în timpul penuriei alimentare din 1374 și 1375, Florența a organizat mai multe orașe într-o ligă împotriva papei: Milano, Bologna, Perugia, Pisa, Lucca și Genova.

Legatul papal, Robert de Geneva, a urmat o politică deosebit de dură pentru a restabili controlul asupra acestor orașe. L-a convins pe Grigore să angajeze mercenari bretoni. La Cesena, pentru a înăbuși o revoltă, l-a implicat pe John Hawkwood, iar majoritatea locuitorilor a fost masacrată. Sursele vorbesc despre între 2.500 și 3.500 de morți. După asemenea episoade, opoziția față de papalitate s-a întărit.

Conflictul deschis cu Florența a intrat în istorie drept războiul celor opt sfinți, după cei opt consilieri florentini aleși să conducă lupta. Întregul oraș a fost excomunicat. Ca răspuns, transmiterea taxelor clericale a fost oprită. Comerțul a fost grav afectat și ambele părți au fost obligate să caute o ieșire.

Întoarcerea la Roma a fost, așadar, și o retragere strategică, și o încercare de a salva centrul tradițional al papalității. Numai că rezolvarea a fost scurtă. Grigore al XI-lea a murit la puțin timp după revenire. Abia odată cu succesorul său, italianul Urban al VI-lea, a fost reinstaurată din nou papalitatea la Roma. Dar răul cel mare nu trecuse.

După Avignon, o lume ruptă în două

În 1378, relațiile deteriorate dintre Urban al VI-lea și un grup de cardinali francezi au dus la o dublă alegere. Aceasta a declanșat Schisma apuseană. A început astfel a doua linie de papi de la Avignon, considerați ulterior ilegitimi. Între 1378 și 1417, creștinătatea apuseană a fost sfâșiată de pretenții rivale la tronul pontifical. Un papă rezida la Roma, altul la Avignon. Dacă este luat în calcul și antipapa Alexandru al V-lea cu reședința la Pisa, au existat chiar trei pretendenți.

Ultimul antipapă de la Avignon, Benedict al XIII-lea, a pierdut cea mai mare parte a sprijinului său în 1398, inclusiv pe cel al Franței. După cinci ani de asediu francez, a fugit la Perpignan, în 1403. Schisma s-a încheiat în 1417, la Conciliul de la Konstanz, iar în același an a fost ales Martin al V-lea, acceptat de toți.

Aici se vede limpede de ce Exilul de la Avignon a contat atât de mult. El nu a fost doar o mutare de adresă a curții papale. A marcat transformarea relației dintre papalitate și puterea franceză de la conflict deschis la cooperare, apoi la o influență puternică a tronului francez asupra Bisericii. A slăbit prestigiul instituției tocmai în momentul în care aceasta își întărea mecanismele administrative. A alimentat acuzațiile că universalitatea spirituală a papalității fusese compromisă de interese politice. Și a pregătit terenul pentru ruptura din 1378.

De aceea, numele de „Captivitate babiloniană” a rămas atât de puternic. Era un termen polemic, dar rezuma bine percepția unei epoci: papalitatea părea prosperă, organizată și puternică, însă plătea pentru toate acestea cu ceva mai greu de recuperat decât o reședință pierdută. Plătea cu autoritatea ei morală.