Catedrala Notre-Dame din Chartres și de ce a ajuns un reper al goticului

În noaptea de 10 iunie 1194, focul a schimbat totul la Chartres. Catedrala a fost devastată. Au rămas în picioare cripta, turnurile și fațada cea nouă din vest. Pentru un oraș care trăia și din pelerinaj, lovitura era uriașă. În acea biserică se afla Sancta Camisa, relicva despre care se spunea că fusese tunica purtată de Fecioara Maria la nașterea lui Iisus. Când relicva a fost salvată, întâmplarea a fost privită ca o minune. Din acel moment, dezastrul a devenit și început.

Reconstrucția a pornit aproape imediat. Banii au venit din donații adunate din întregul regat, iar potrivit sursei engleze, și din contribuții ale unor patroni regali și nobili din Europa, alături de mici donații ale oamenilor obișnuiți. Rezultatul a fost actuala Catedrala Notre-Dame din Chartres, ridicată în principal între 1194 și 1220 și sfințită la 24 octombrie 1260, în prezența regelui Ludovic al IX-lea. De atunci, clădirea a suferit puține modificări esențiale. Tocmai această continuitate îi dă locul special pe care îl are astăzi: este socotită una dintre cele mai reprezentative, complete și mai bine conservate catedrale gotice.

Situată la circa 80 de kilometri sud-vest de Paris, catedrala este sediul episcopului de Chartres și poartă numele de Notre-Dame pentru că este închinată Fecioarei Maria. Dar importanța ei nu vine numai din funcția religioasă. Chartres este unul dintre exemplele cele mai cunoscute și mai influente ale goticului înalt și clasic, o construcție pe care UNESCO a înscris-o în 1979 în patrimoniul mondial, numind-o „the high point of French Gothic art” și un „masterpiece”.

Locul unde focul revenea, iar biserica se ridica din nou

Istoria de la Chartres nu începe cu actuala catedrală. Pe acest loc au existat mai multe biserici succesive. Sursa engleză spune că cel puțin cinci catedrale au ocupat situl, una înlocuind-o pe alta după război sau incendiu. O biserică exista aici cel târziu în secolul al IV-lea, după formarea diocezei de Chartres ca sediu episcopal. În 743, prima biserică menționată a fost incendiată la ordinul ducelui de Aquitania. O a doua a fost arsă în 858 de pirați danezi. A fost refăcută și mărită de episcopul Gislebert, apoi distrusă de foc în 1020. În 962, o altă biserică de pe acest loc fusese deja afectată de un nou incendiu.

Momentul decisiv al primei mari refaceri medievale a venit după incendiul grav din 7 septembrie 1020. Episcopul Fulbert, aflat în scaun între 1006 și 1028, a hotărât ridicarea unei catedrale noi. A cerut ajutor caselor regale ale Europei și a primit donații generoase. Sursa engleză amintește chiar un dar făcut de Cnut cel Mare, rege al Norvegiei, Danemarcei și Angliei. Noua catedrală a fost construită peste și în jurul resturilor bisericii din secolul al IX-lea. Din acest ansamblu a rămas ceea ce este cunoscut astăzi drept cripta Sfântului Fulbert, completată în 1025, cea mai mare criptă din Europa, cu 230 de metri lungime și în formă de U.

Reconstrucția s-a întins pe mai multe decenii și a culminat în 1145 cu o izbucnire de entuziasm religios numită în sursa engleză „Cult of Carts”. Se spunea că peste o mie de penitenți au tras care încărcate cu materiale și provizii pentru șantier: piatră, lemn, grâne. Era semnul că biserica din Chartres nu era doar o clădire a clerului, ci o cauză comună.

În 1134, un alt incendiu a afectat fațada și turnul-clopotniță al catedralei. Tot atunci lucrările la turnuri și la intrarea vestică au căpătat forma pe care, în mare parte, o putem încă vedea. Portalul regal de pe fațada de vest, principala intrare, era probabil încheiat la puțin timp după 1140, iar vitraliile celor trei ferestre lancetate de deasupra lui datează dinainte de 1145. Turnul sudic a fost terminat în jurul anului 1165 și a atins 105 metri, una dintre cele mai mari înălțimi din Europa acelor vremuri.

Apoi a venit incendiul din 1194. El a distrus o mare parte din oraș și din catedrală, dar a cruțat cripta și noua fațadă. Acesta a fost pragul dintre vechea Chartres și catedrala care avea să facă istorie.

Relicva care a dat orașului un loc pe harta Europei

Chartres fusese, încă înainte de marea reconstrucție gotică, un important loc de pelerinaj. Miezul acestei faime era Sancta Camisa. Sursa română spune că era o raclă ce conținea tunica Fecioarei Maria, purtată la nașterea lui Iisus. Legenda spune că relicva a fost dăruită în 876 de Carol cel Pleșuv, care ar fi primit-o la rândul său de la Constantinopol. O altă tradiție o lega de Carol cel Mare și de o presupusă cruciadă la Ierusalim, dar această versiune este notată ca neconfirmată istoric.

Indiferent de origine, efectul a fost clar. Orașul a căpătat un statut aparte. Sute de pelerini veneau de departe să se roage aici, mai ales la 25 martie, de Buna Vestire. Sursa engleză spune că încă din secolul al XII-lea catedrala era o destinație importantă pentru călători. Mulți veneau să venereze relicva, alții să admire arhitectura și arta. În interior se afla și o venerată statuie a Madonei Negre, încoronată de papa Pius al IX-lea la 31 mai 1855.

După incendiul din 1194, salvarea relicvei a avut o greutate care depășea simpla supraviețuire a unui obiect sacru. A funcționat ca o justificare a reconstrucției și, în același timp, ca un impuls. Dacă Fecioara își salvase semnul prezenței, atunci noua biserică trebuia să fie pe măsura acelui miracol. În jurul acestei convingeri s-au adunat bani, voință și o energie de șantier ieșită din comun.

Douăzeci și șase de ani pentru o catedrală

Actuala catedrală a început să fie construită în 1194. Una dintre trăsăturile ei cele mai remarcabile este viteza. Sursa română vorbește despre 26 de ani, cu finalizarea oficială a lucrărilor în 1220. Sursa engleză formulează la fel de apăsat: marile părți ale noii catedrale, cu vitraliile și sculptura ei, au fost în mare măsură încheiate în numai douăzeci și cinci de ani, un ritm extraordinar pentru epocă. Acoperișul era deja pus până în 1220. În 1221, canonicii au intrat în noile lor străni, sub un acoperiș provizoriu la nivelul clerestoriului, iar bolțile înalte ale corului au fost ridicate abia în ultimii ani ai deceniului 1250.

Sfințirea solemnă a avut loc la 24 octombrie 1260, în prezența regelui Ludovic al IX-lea și a altor membri ai familiei regale franceze. Pentru o lume medievală în care șantierele marilor biserici se întindeau adesea pe generații, Chartres a fost o excepție. Tocmai această viteză a ajutat la coerența construcției. Planul a rămas consecvent, iar modificările majore au fost puține. De aici și impresia de unitate pe care catedrala o păstrează până astăzi.

Construcția nouă a folosit ceea ce supraviețuise: turnurile vestice, Portalul regal și cripta. Dar în rest, ambiția a fost clar gotică. Clădirea are plan de cruce și a fost ridicată peste substructurile romanice mai vechi. Navei principale i se adaugă transepte largi, iar în jurul corului se desfășoară un deambulatoriu. Fațada vestică este dominată de două turle contrastante, una simplă, piramidală, de 105 metri, și cea nordică, mai târzie, de 113 metri, într-un stil gotic târziu mai decorativ, numit Flamboyant.

Dar marea inovație a clădirii este felul în care împinge zidurile în sus și le eliberează pentru lumină. Exteriorul este marcat de contraforturi zburătoare grele, care au permis arhitecților să mărească semnificativ ferestrele. Sursa engleză spune că acesta a fost primul caz cunoscut de folosire a acestui sistem într-o catedrală gotică. Datorită lui, galeria intermediară a putut fi eliminată, triforiul a devenit foarte îngust, iar spațiul pentru ferestrele de sus a crescut. Soluția de la Chartres a fost apoi preluată de alte mari catedrale ale secolului al XIII-lea, între care Amiens și Reims.

Și stâlpii interiori arată aceeași logică a echilibrului. Greutatea acoperișului coboară prin nervurile subțiri de piatră ale bolților, se descarcă în stâlpi și este împinsă către zidurile susținute de contraforturi. Rezultatul nu este numai rezistență. Este și un anumit tip de spațiu: înalt, ordonat, deschis către vitralii.

Lumină, piatră și o fațadă care vorbește

Faima artistică a catedralei din Chartres se sprijină în special pe sculptură și vitralii. Fațadele sale mari sunt împodobite cu sute de figuri sculptate care ilustrează teme teologice și narațiuni esențiale. Cele trei portaluri ale fațadei de vest, realizate între 1145 și 1155, se concentrează fiecare asupra unui aspect al lui Hristos. Portalul din dreapta vorbește despre întrupare, cel din stânga despre înălțare sau existența dinaintea întrupării, iar cel central despre a doua venire și sfârșitul timpului.

Portalul regal, una dintre puținele părți ale catedralei care au supraviețuit incendiului din 1194, a fost integrat în noua construcție. Statuile sale de regi și regine, alipite coloanelor de lângă uși, au dat și numele ansamblului. Mai târziu, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, aceste figuri au fost identificate greșit cu monarhi merovingieni, dar sursa engleză precizează că ele îi reprezintă aproape sigur pe regii și reginele Vechiului Testament. Deasupra, sculptura dezvoltă adevărate programe vizuale. Pe portalul din dreapta apar Buna Vestire, Vizitația, Nașterea și alte episoade. În timpan, Fecioara cu Pruncul stă pe tron în postura numită Sedes sapientiae, „Tronul Înțelepciunii”.

Dacă sculptura dă o formă poveștii, vitraliile îi dau lumină. Catedrala are 176 de vitralii și, potrivit sursei engleze, aproximativ 152 dintre cele originale s-au păstrat, mai mult decât la orice altă catedrală medievală. Sursa română subliniază la rândul ei că vitraliul central cu Fecioara și pruncul Iisus, numit Notre-Dame de la Belle Verrière, a scăpat în mod miraculos din incendiul din 1194. În sursa engleză, această compoziție este prezentată ca poate cel mai faimos vitraliu de la Chartres. Partea sa superioară, cu Fecioara și Pruncul înconjurați de îngeri, datează din jurul anului 1180 și provine probabil din clădirea anterioară.

La Chartres, vitraliile nu sunt un adaos decorativ, ci chiar rezultatul soluției arhitecturale. Pereții, eliberați de greutatea pe care o preiau contraforturile, au putut fi deschiși mult mai mult. De aceea interiorul este mai întunecat decât în alte catedrale care au mai multe ferestre gri sau simple, dar lumina este mai densă, mai adâncă și mai bogată în culoare.

Catedrala are trei mari rozase. Cea vestică, de aproximativ 1215, arată Judecata de Apoi. Rozasa din transeptul nordic, din jurul anului 1230, este dedicată Fecioarei, iar cea sudică, realizată către 1225-1230, este dedicată lui Hristos. Ferestrele din navele laterale și din deambulatoriu, făcute între 1205 și 1235, spun povești din Vechiul și Noul Testament, viețile sfinților, semnele zodiacului și muncile lunilor. Unele dintre panourile de jos îi arată pe lucrătorii și meseriașii locului, cu unelte și procedee de lucru. Sursa engleză notează însă că interpretarea lor ca reprezentări ale breslelor donatoare a fost în mare parte pusă sub semnul întrebării.

Un alt element care atrage privirea este labirintul de pe podeaua navei. Sursa română îl leagă de miturile Greciei antice, cu Tezeu și Minotaurul. El se află într-un cerc cu diametrul de 13 metri și este alcătuit din lespezi încastrate în pardoseală. Sursa engleză îl datează la începutul anilor 1200 și explică sensul lui religios: nu este o capcană cu alegeri multiple, ci un drum unic, întortocheat, simbol al căii lungi spre mântuire. În anumite zile, scaunele din navă sunt îndepărtate pentru ca pelerinii să îl poată parcurge.

Puține schimbări, multe primejdii

Una dintre marile particularități ale catedralei din Chartres este că, după consacrarea ei, a fost modificată relativ puțin. De aceea este atât de importantă pentru istoria artei medievale: oferă o imagine rar de coerentă a unei mari catedrale gotice. Totuși, au existat intervenții semnificative.

În 1323, la capătul estic al corului, a fost adăugată o construcție cu două etaje, cu o capelă sus dedicată Sfântului Piat și casa capitlului jos. Sursa engleză datează această capelă în 1326 și precizează că adăpostea relicve ale sfântului și că etajul superior era legat de catedrală printr-o scară deschisă. În 1417 a fost deschisă o altă capelă, cea a Bunei Vestiri, ridicată de Louis, conte de Vendôme, în a cincea travee a navei laterale sudice și închinată Fecioarei Maria.

În 1506, fulgerul a distrus turla nordică. Ea a fost refăcută între 1507 și 1513 de arhitectul Jean Texier, numit și Jehan de Beauce în sursa română, într-un stil Flamboyant mai bogat în podoabe, cu fleșe și contraforturi. Astfel, turnul nordic a ajuns la 113 metri. La baza lui a fost construit în 1520 și un mic ansamblu cu un ceas policrom de 24 de ore.

Interiorul a fost și el adaptat în epoca modernă. În 1753 sau, potrivit sursei române, în 1757, au fost făcute modificări pentru a aduce mai multă lumină și pentru a adapta spațiul la noi practici teologice. O parte din vitraliile superioare au fost înlocuite cu geamuri mai deschise la culoare. Jubé-ul, adică ecranul care despărțea corul liturgic de navă, a fost înlăturat, iar actualele străni au fost instalate. După 1836, când un incendiu pornit din neglijența muncitorilor a distrus acoperișul de lemn acoperit cu plumb și cele două clopotnițe, acoperișul a fost refăcut cu o structură metalică și învelitoare de cupru. Structura clădirii și vitraliile nu au fost însă atinse de foc.

În timpul Revoluției Franceze, catedrala a trecut printr-un alt moment critic. O mulțime a atacat și a început să distrugă sculptura de pe pridvorul nordic, dar a fost oprită de un grup mai mare de locuitori ai orașului. Comitetul revoluționar local a decis apoi să distrugă catedrala cu explozibili și i-a cerut unui arhitect să aleagă locul potrivit pentru încărcături. El a salvat clădirea arătând că molozul imens ar bloca străzile ani întregi. Biserica a devenit proprietatea statului francez, iar cultul a fost suspendat până în vremea lui Napoleon, însă catedrala nu a mai fost avariată.

Tot aici a avut loc la 27 februarie 1594 încoronarea regelui Henric al IV-lea al Franței, nu la Reims, deoarece atât Parisul, cât și Reimsul erau ocupate atunci de Liga Catolică. Ceremonia s-a ținut în corul bisericii.

Salvarea din 1944 și drumul către patrimoniul mondial

Al Doilea Război Mondial a adus din nou primejdia distrugerii. Sursa română notează că monumentul a suferit câteva daune în timpul războiului, dar episodul decisiv a venit în august 1944. La 16 august, catedrala a fost salvată de la bombardament datorită colonelului american Welborn Barton Griffith Jr. Americanii credeau că turnurile sunt folosite ca punct de observație pentru artileria germană și primiseră ordin să lovească catedrala. Griffith a pus la îndoială ordinul. Însoțit de un voluntar, a mers să verifice. A văzut că biserica era goală și a făcut să sune clopotele, semn pentru americani să nu tragă. După ce au auzit clopotele, comandanții au anulat ordinul de foc. În aceeași zi, Griffith a murit în luptă la Lèves, lângă Chartres.

După război, vitraliile care fuseseră scoase și depozitate în împrejurimi pentru protecție au fost readuse și remontate. Conservarea lor a continuat apoi treptat. În 1908, catedrala fusese ridicată la rangul de basilica minor. În 1862 fusese deja înscrisă pe lista monumentelor Franței. Iar în 1979 a intrat pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

În 2009, Ministerul Culturii din Franța a început un amplu program de lucrări de restaurare, în interior și în exterior, cu protejarea vitraliilor și curățarea zidăriei interioare pentru a reda, potrivit sursei engleze, aspectul pe care l-ar fi putut avea în secolul al XIII-lea. Faptul că o asemenea restaurare a stârnit controverse spune ceva despre statutul actual al catedralei. Chartres nu este tratată ca o simplă biserică veche, ci ca un monument care concentrează o memorie lungă, în care fiecare intervenție este o decizie istorică.

Asta explică de ce Notre-Dame din Chartres contează atât de mult. Nu doar pentru că este frumoasă sau celebră, ci pentru că în ea se vede limpede cum Europa medievală și-a legat credința, tehnica și arta într-o singură formă. Focul din 1194 ar fi putut însemna sfârșitul. A însemnat, de fapt, nașterea uneia dintre marile catedrale ale continentului.