Vikingii și epoca lor de ce au schimbat nordul Europei

În 1066, două bătălii au ajuns să închidă o epocă. La Stamford Bridge și apoi la Hastings, lumea vikingilor s-a lovit de o nouă ordine a puterii în Europa. Până atunci, oamenii veniți din Scandinavia schimbaseră deja harta nordului continentului. Atacaseră, negustoriseră, întemeiaseră așezări, urcaseră pe fluvii, traversaseră mări și împinseseră hotarele lumii cunoscute de contemporanii lor. Când aceste confruntări din Anglia au marcat sfârșitul epocii vikinge, nu se încheia doar povestea unor raiduri, ci și a unei energii istorice care, vreme de secole, dominase o mare parte din Europa de nord și de est.

Vikingii au fost, în același timp, fermieri, negustori, exploratori, colonizatori, războinici și cuceritori, proveniți din Scandinavia, adică din spațiul Danemarcei, Suediei și Norvegiei de astăzi. Epoca lor este așezată, în surse, între 793 și 1066. Dar chiar acest cuvânt, „viking”, spune ceva esențial: el nu desemna pur și simplu o etnie. În societatea nordică timpurie, termenul trimitea mai degrabă la o ocupație. Nu toți nordicii erau vikingi. Cei mai mulți erau fermieri, pescari, negustori, fierari, vânători sau meșteșugari. Doar o parte dintre ei au intrat în această istorie a mării, a raidului și a expansiunii.

Aici începe și prima corectare necesară a imaginii populare. Vikingul nu este doar omul cu securea ridicată pe punte. Documentele istorice le păstrează curajul, forța fizică și cruzimea în luptă, dar aceleași surse amintesc și ocupațiile pașnice: comerțul, agricultura, păstoritul și întemeierea de așezări. Imaginea aceasta dublă este cheia întregii lor istorii. Din ea se nasc și spaima pe care au răspândit-o, și capacitatea lor de a construi lumi noi.

Oameni ai nordului, împinși spre mare

La început, vikingii s-au așezat ca agricultori în regiunile de coastă. Trăiau într-un spațiu nordic cu climă aspră și resurse mai puține decât cele ale Europei apusene. Sursele rezumă limpede tensiunea: pământurile natale ofereau o viață modestă și grea, iar istorisirile despre bogățiile din vest au atras oameni care căutau pământ mai bun, pradă, schimburi și șanse noi.

În acest punct, marea a devenit drumul hotărâtor. Vikingii au folosit superioritatea lor în construirea corăbiilor și arta navigației. Dintre navele lor, cele de tip drakkar au rămas cele mai cunoscute. Eficiența acestor corăbii a schimbat totul: le-a permis să lovească de-a lungul coastelor, să urce pe fluvii și să apară acolo unde apărarea era slabă. Din clipa în care au unit priceperea maritimă cu îndrăzneala, au devenit adversari redutabili.

Expansiunea lor nu s-a născut numai din lipsuri, ci și din luciditate politică. Vikingii au profitat de conflictele geopolitice interne din Europa medievală timpurie. După moartea lui Ludovic cel Pios, în 840, fiul său Lothar I a cerut sprijinul unei flote vikinge în lupta pentru putere purtată împotriva fraților săi. Lecția pentru nordici a fost limpede: nobilii franci erau dispuși să plătească sume considerabile pentru a evita atacurile. Din acel moment, aceste ținuturi au devenit o țintă irezistibilă pentru raiduri.

Așa se explică și de ce istoria vikingilor este inseparabilă de slăbiciunile vecinilor lor. Nu au înfruntat o Europă unită, ci una fragmentată, bogată și adesea nepregătită. Ei nu au creat această slăbiciune, dar au știut să o folosească fără ezitare.

Coaste în flăcări și regate puse la încercare

În Europa apuseană, corăbiile vikinge au adus panică mai ales în rândul populațiilor creștine din regate și imperii. Imperiul Franc, condus de Carol cel Mare, a simțit din plin această presiune. În secolul al IX-lea, armatele vikinge au rămas active pe continent, iar lista loviturilor este grăitoare: în 842 au jefuit brutal Nantes; au atacat orașe precum Paris, Limoges, Orleans, Tours și Nimes; în 844 au luat cu asalt Sevilia, iar în 859 au jefuit Pisa, deși o flotă arabă le-a afectat drumul de întoarcere spre nord.

Există în această succesiune de raiduri ceva mai mult decât simpla violență. Vikingii testau rute, apăsau pe punctele slabe ale apărării și învățau cum funcționează lumea pe care o atacau. Când Carol cel Pleșuv a început să apere mai energic Vestul Franciei, în 862, fortificând orașe, mănăstiri, râuri și zonele de coastă, presiunea vikingă s-a mutat mai mult spre Anglia. Este una dintre cotiturile decisive ale epocii: apărarea mai bună dintr-un loc a împins atacul spre alt loc.

Insulele Britanice au devenit atunci o miză majoră. De la mijlocul secolului al IX-lea, Irlanda, Scoția și Anglia s-au aflat în centrul interesului viking. În nordul Scoției, vikingii au preluat controlul asupra Shetlandului și arhipelagului Orkney, asupra Insulelor Hebride și asupra unei mari părți a Scoției continentale. În Irlanda, au fondat primele orașe comerciale: Dublin, Waterford, Wexford, Wicklow și Limerick. Aceste așezări nu au fost simple baze de pradă. Ele au fost noduri comerciale și puncte de sprijin pentru atacuri lansate în Irlanda, în Marea Irlandei și în Anglia.

În Anglia, după 851, doar Wessex a fost capabil să reziste cu succes. Armatele vikinge, în cea mai mare parte daneze, au cucerit East Anglia și Northumberland și au dezmembrat Mercia. În 871, Alfred cel Mare din Wessex a devenit rege și a învins decisiv o armată daneză în Anglia. Danezii au renunțat la Wessex și s-au stabilit mai la nord, într-o zonă cunoscută drept Danelaw. Acolo, mulți dintre ei au devenit fermieri și comercianți și s-au așezat la York, care a ajuns un oraș mercantil de frunte.

Acesta este un alt adevăr important al poveștii vikinge: după lovitura armelor venea adesea așezarea. Cucerirea era urmată de pământ lucrat, de schimburi și de integrare locală. În prima jumătate a secolului al X-lea, descendenții lui Alfred de Wessex au început recucerirea zonelor scandinave din Anglia. Ultimul rege scandinav, Erik Bloodaxe, a fost expulzat și ucis în 952, iar cele șapte regate engleze au fost unite într-un singur regat.

De la varegi la întemeietori de drumuri și orașe

Dacă în vest vikingii au rămas celebri pentru raiduri, în est au devenit și altceva: varegi. Așa îi numeau slavii de răsărit, bizantinii și arabii, mai ales pe cei de descendență suedeză. Numele acesta trimite la o istorie diferită de cea a coastelor atlantice. În est, flota și armele se împleteau cu negoțul, mercenariatul și întemeierea unor centre de putere.

Vikingii suedezi au creat rute comerciale la sud de Volga și Nipru și au fondat orașe-state, mai precis Kiev și Novgorod. În această mișcare, râurile au devenit echivalentul marilor drumuri terestre. Ele legau nordul de spații bogate și îndepărtate. În est, vikingii au invadat Europa de Est și Rusia de astăzi, folosind metode asemănătoare celor aplicate de danezi și norvegieni în vest.

Tot aici se vede cât de flexibilă era prezența lor. Unii varegi au intrat în slujba împăratului bizantin, în Garda varegă, o unitate militară imperială de elită. Vikingii aveau astfel o dublă reputație: atacatori de temut și mercenari foarte căutați. O parte dintre aceiași oameni care jefuiau ori cucereau puteau fi plătiți să apere un tron.

Istoria le-a păstrat și urmele materiale, dar și vocile celor care i-au întâlnit. În secolul al X-lea, Ahmad ibn Fadlan a lăsat una dintre cele mai vii mărturii despre scandinavii pe care i-a văzut. El notează impresia fizică puternică pe care o făceau:

Înalți ca niște palmieri, blonzi, cu piele roșcată (…) toți sunt tatuați de la vârfurile degetelor până la gât cu figuri misterioase de culoare neagră sau verde

Tot el descrie armele purtate de fiecare bărbat, corăbiile împodobite cu capete de dragon și, cu o uimire amestecată cu dezgust, obiceiurile lor de igienă. Dar cea mai puternică pagină a mărturiei sale rămâne descrierea funeraliilor unei căpetenii, cu corabia, armele, animalele sacrificate și sclava ucisă pentru a-l însoți după moarte. Din asemenea fragmente, vikingii ies din legendă și intră, brutal, în istorie.

Insule, colonii și marginea lumii cunoscute

Forța lor nu a stat doar în a ataca, ci și în a coloniza. Vikingii au colonizat Insulele Feroe, iar apoi Islanda. În secolul al IX-lea, scandinavii, în principal norvegieni, au început colonizarea Islandei, o insulă din Atlanticul de Nord unde nimeni nu se stabilise în număr mare. Din această mișcare spre vest s-a născut o lume nouă, legată de Scandinavia prin limbă, obiceiuri și memorie.

Prin secolul al X-lea, unii vikingi, între care Erik cel Roșu, s-au mutat mai departe, în Groenlanda. Dincolo de aceste așezări, povestea capătă dimensiunea marilor explorări. Conform unor izvoare istorice medievale, între care saga lui Eric cel Roșu, saga groenlandezilor, precum și capitole din Hauksbók și Flateyjarbók, vikingii au ajuns până la coasta de est a Americii de Nord, la L’Anse aux Meadows, pe insula Newfoundland, în jurul anului 1000. Teritoriul a fost numit Vinland, iar această denumire este pusă în legătură cu fructele de pădure confundate cu strugurii, descoperite de echipajul lui Leif Eriksson după debarcare.

Sursele spun și că acolo au ridicat o așezare temporară și că nu par să fi întemeiat așezări permanente. Tocmai această limită face episodul atât de important. Vikingii au ajuns departe, dar nu orice drum lung se transformă automat în stăpânire durabilă. Uneori, istoria mare rămâne în urmele unei debarcări și în numele pe care l-ai dat unui țărm.

Mai târziu, s-au stabilit și în Islanda, care a devenit loc de pornire pentru aventura de peste ocean. În același timp, din alte direcții ale expansiunii lor, vikingii au ocupat, în 1070, sudul Italiei și Sicilia. Harta lumii vikinge era, așadar, uimitor de largă: de la Atlanticul de Nord la insule britanice, de la fluvii est-europene la noi așezări oceanice.

Apogeul danez și sfârșitul unei epoci

La mijlocul secolului al X-lea, sub Harald I, Danemarca puternică, unificată și creștinată a marcat începutul apogeului vikingilor. Raidurile de mare amploare, organizate adesea de lideri regali, au lovit coastele Europei, mai ales Anglia. Vikingii nu mai apăreau doar ca bande răzlețe, ci și ca forță politică articulată.

Fiul lui Harald I, Sven I, a condus raidurile din Anglia în 991 și a cucerit întregul regat în 1013, trimițându-l în exil pe regele Ethelred II. Sven a murit în anul următor, iar fiul său Knut a format un imperiu scandinav pe Marea Nordului, cuprinzând Anglia, Danemarca și Norvegia. Acesta a fost poate momentul în care puterea vikingă a părut cel mai aproape de forma unui sistem politic durabil, nu doar a unei expansiuni de oportunitate.

După moartea lui Knut, i-au urmat fiii săi, Harold I și Hardeknud. După moartea celui din urmă, în 1042, Eduard Confesorul s-a întors din exil și a recâștigat tronul englez de la danezi. La moartea lui, fără moștenitori, în 1066, Harold al II-lea a revendicat coroana. A urmat una dintre acele zile în care istoria se comprimă în câteva săptămâni. Armata lui Harold al II-lea a învins invazia condusă de Harald Hardrada al Norvegiei la Stamford Bridge, lângă York. Dar foarte curând a fost învinsă de forțele lui William Cuceritorul, duce de Normandia, el însuși descendent al coloniștilor scandinavi din nordul Franței.

Încoronat rege al Angliei în ziua de Crăciun din 1066, William și-a păstrat coroana în fața provocărilor daneze ulterioare. Pentru istoria Europei, acesta a fost pragul. Evenimentele din 1066 au marcat radical sfârșitul epocii vikinge, cel puțin în Europa continentală. Până atunci, toate regatele scandinave deveniseră creștine, iar ceea ce rămăsese din cultura vikingă a fost absorbit în cultura Europei creștine.

Mitul, realitatea și moștenirea

Poate că niciun popor medieval nu a fost atât de puternic acoperit de imagini false precum vikingii. Cea mai răspândită dintre ele este coiful cu coarne. Sursele sunt categorice: nu există nicio dovadă istorică pentru un asemenea obicei. Mitul a pornit mai degrabă din invențiile artiștilor romantici ai secolului al XIX-lea. De altfel, descoperirile arheologice au păstrat relativ puține coifuri bine conservate din perioada vikingă, iar cel mai notabil este cel de la Gjermundbu, în Norvegia.

O altă simplificare este reducerea lor la violență. Da, au prădat, au cucerit și au răspândit teamă. Dar erau și agricultori, negustori, pescari, artizani. Aveau propriile legi, o limbă proprie, nordica veche, și foloseau rune. În Islanda, au lăsat în urmă o literatură bogată, saga islandeză, în care și-au celebrat marile victorii și și-au păstrat memoria. În locurile unde s-au așezat, urmele lor au rămas și în vocabular, și în toponimie.

Moștenirea lor se vede și în popoarele nord-germanice de astăzi: danezi, norvegieni, suedezi, islandezi și feroezi. În același timp, epoca lor a contat pentru dezvoltarea politică și socială a Angliei, a unor părți din Franța și a lumii est-europene legate de Kiev și Novgorod. Din coloniile nordice s-au născut, în forme istorice diferite, normanzii, feroezii, islandezii și alte comunități care au dus mai departe o parte din această moștenire.

Vikingii au schimbat Europa fiindcă au unit în același timp mobilitatea mării, foamea de pământ, instinctul comerțului și disciplina violenței. Nu au fost doar o furtună venită din nord. Au fost o forță care a deschis drumuri, a ridicat orașe, a mutat granițe și a obligat regatele Europei să se apere, să se reorganizeze și să se transforme. De aceea, când epoca lor s-a închis în 1066, urmele ei nu s-au stins. Intraseră deja adânc în istoria continentului.