Vecerniile siciliene, revolta care a alungat dominația franceză și a schimbat Mediterana

Clopotele au bătut la vecernie în seara de 30 martie 1282, Lunea de Paște, în curtea bisericii Sfântului Duh din Palermo. În acel loc și în acel ceas, o tensiune veche s-a rupt. Un soldat francez, numit Drouet, s-a purtat cu dispreț față de o tânără nobilă și a pus mâna pe ea sub pretextul unei perchiziții. Soțul femeii i-a smuls sabia și l-a ucis. Din acest gest, spun sursele, a pornit totul.

În aceeași seară și în noaptea care a urmat, Palermo s-a umplut de oameni înarmați și de strigăte. Revolta s-a îndreptat împotriva conducătorilor francezi ai Siciliei, familia Anjou, resimțiți ca opresori străini. În câteva săptămâni, insula a ieșit de sub controlul lui Carol I de Anjou. Ceea ce începuse ca o explozie locală de furie s-a transformat într-un război pentru Sicilia, apoi într-o confruntare europeană. De aceea, Vecerniile siciliene nu sunt doar numele unei revolte. Sunt numele unei cotituri.

O insulă împinsă la limită

Ca să înțelegem de ce a fost de ajuns o singură scânteie, trebuie privit fundalul. După moartea lui Conrad al IV-lea, după înfrângerea lui Manfred al Siciliei la Benevento și după decapitarea lui Conradin la Napoli, la 29 octombrie 1268, Regatul Siciliei a intrat definitiv sub stăpânirea suveranului francez Carol I de Anjou. Papa Clement al IV-lea îl încoronase pe Carol la 6 ianuarie 1266 ca rege al Siciliei, sperând să-și extindă influența în sudul Italiei.

Numai că planurile au mers mai departe decât își imaginase papalitatea. După cucerirea sudului Italiei, obiectivele lui Carol erau deja orientate spre Orient și spre Imperiul Bizantin. Sicilia a ajuns să joace, în acest proiect mai larg, un rol subordonat. Sursele vorbesc limpede despre nemulțumirea acumulată pe insulă: libertățile baronilor au fost reduse, iar politica fiscală a devenit opresivă. Angevinii au fost acuzați de uzurpații, abuzuri și violență. În plus, francezii și ceilalți apropiați ai lui Carol ocupau pozițiile importante, în timp ce sicilienii erau excluși de la putere.

Insula fusese mai fidelă dinastiei șvabe. După moartea lui Conradin, ea a devenit ținta represaliilor familiei angevine. Greutatea taxelor era cu atât mai apăsătoare cu cât ele serveau războaielor purtate de Carol în afara Siciliei. Sicilienii vedeau limpede că sunt conduși pentru folosul unui proiect care nu era al lor.

În acest climat, o parte a nobilimii siciliene și-a căutat sprijin în afară. În surse apar Ioan de Procida, împăratul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul, Papa Nicolae al III-lea și Petru al III-lea de Aragon. Pentru Mihail al VIII-lea, amenințat de expansionismul lui Carol, Sicilia devenea o piesă strategică. Cu medierea papei Nicolae al III-lea, el a făcut o alianță cu Petru al III-lea de Aragon. Planul era limpede: regele aragonez să-l lovească pe Carol din spate și să ia regatul. Mihail i-a dat mijloacele pentru a construi o flotă.

Petru era privit cu favoare și dintr-un motiv dinastic. Soția sa, Constanța, fiica lui Manfred și descendentă a dinastiei șvabe, era văzută drept pretendent legitim. La sfârșitul anului 1280, odată cu moartea papei Nicolae al III-lea și cu alegerea papei Martin al IV-lea, de origine franceză și sprijinit decisiv de Carol, situația s-a înăsprit. Baronii sicilieni au organizat o răscoală populară pentru a arăta hotărârea insulei și pentru a-l convinge pe Petru de Aragon să intervină. Între timp, bizantini și aragonezi, în mare parte răsplătiți cu bani proveniți din Bizanț, îi instigau pe sicilieni la revoltă.

În jurul Siciliei se strânsese deja o mare confruntare mediteraneană. De o parte stăteau Carol I de Anjou, Filip al III-lea al Franței, guelfii din Florența și Statul Papal. De cealaltă parte, Petru al III-lea de Aragon, Mihail al VIII-lea Paleologul, Rudolf de Habsburg, Eduard I al Angliei, facțiunea ghibelină genoveză, Guido I da Montefeltro, Alfonso al X-lea al Castiliei, dar și, foarte important, Veneția și Pisa. Revolta care urma să izbucnească la Palermo n-a pornit într-o lume liniștită, ci într-una deja încordată până la limită.

Seara în care Palermo s-a ridicat

Evenimentul își ia numele de la vecernie, rugăciunea de seară care marca începutul vegherii din noaptea de Paște. Totul s-a petrecut în 30 martie 1282, la biserica Sfântului Duh, puțin în afara Palermo. Sursele nu păstrează o singură versiune perfect sigură a scenei, dar elementele comune sunt puternice: un grup de francezi, o umilință adusă unei femei siciliene, reacția soțului și apoi explozia mulțimii.

Reconstituirea istorică arată că Drouet, un soldat al armatei franceze, i s-a adresat cu dispreț unei tinere nobile și a atins-o sub pretextul unei perchiziții. Soțul ei l-a omorât cu propria sabie. Alte relatări descriu un grup de oficiali francezi care beau, un sergent care smulge o femeie tânără și căsătorită din mulțime și își bate joc de ea, iar apoi răspunsul bărbatului ei. Nu știm sigur fiecare gest. Știm însă rezultatul: francezii din preajmă au fost atacați, iar revolta a pornit pe loc.

Clopotele au început să bată pentru vecernie. În Palermo, vestea a alergat repede. Oamenii au ieșit pe străzi și au pornit ceea ce istoricii numesc o adevărată „vânătoare a francezilor”. O variantă a relatării vorbește de strigătul „Mora, mora!”. O alta conține chemarea la moartea francezilor. În câteva ore, furia împotriva stăpânirii angevine s-a schimbat în măcel.

To the sound of the bells messengers ran through the city calling on the men of Palermo to rise against the oppressor. At once the streets were filled with angry armed men, crying „Death to the French” („moranu li Francisi” in Sicilian). Every Frenchman they met was struck down.

Izvoarele istorice insistă asupra vitezei cu care violența a cuprins orașul. Hanurile frecventate de francezi și casele lor au fost atacate. Puținii francezi care au scăpat din Palermo au reușit să se refugieze pe navele ancorate de-a lungul coastei. În decurs de șase săptămâni, aproximativ 13.000 de bărbați și femei francezi au fost uciși sau izgoniți de pe insulă.

Un detaliu a rămas celebru: șiboletul. Sicilienii arătau năuturi și cereau pronunțarea cuvântului „cìciri”. Cei pe care pronunția îi trăda ca francezi erau uciși. Detaliul a intrat în memoria evenimentului tocmai pentru că arată cât de repede conflictul politic s-a transformat într-o identificare brutală, om cu om, voce cu voce.

Insula întreagă intră în joc

După Palermo, revolta s-a răspândit repede. Au urmat Corleone, Taormina, Siracuza, Augusta, Catania, Caltagirone și, treptat, celelalte orașe de pe insulă. În două săptămâni, rebelii controlau cea mai mare parte a Siciliei. În șase săptămâni, aproape toată insula era în mâinile lor.

Messina a rezistat mai întâi. Era bine fortificată, iar familia conducătoare, Riso, îi rămăsese credincioasă lui Carol. Dar și aici s-a produs ruptura. La 28 aprilie, orașul a intrat pe față în revoltă sub conducerea lui Alaimo da Lentini, căpitanul poporului. Primul gest al insularilor a fost unul de mare importanță: au incendiat flota lui Carol din port. Pentru un rege care privea Sicilia ca bază a ambițiilor sale mediteraneene, pierderea flotei era mai mult decât o lovitură militară. Era semnul că puterea lui pe insulă se prăbușea.

După aceea, orașele și-au ales conducători și au încercat să dea revoltei o formă politică. În Palermo și în alte locuri, oamenii s-au declarat comune libere, răspunzătoare numai în fața papei. Era o soluție care ar fi scos insula din mâna lui Carol fără a o arunca imediat în brațele unui alt rege. Sicilienii sperau la un statut asemănător cu cel al unor orașe precum Veneția, Genova sau Pisa, capabile să se conducă singure, sub o suzeranitate papală vagă și instabilă.

Dar aici s-a văzut repede limita acestei opțiuni. Papa Martin al IV-lea a refuzat cererile rebelilor. Pontiful nu a acceptat susținerea independenței insulei și a sprijinit acțiunea represivă a angevinilor. El le-a cerut sicilienilor să-l recunoască pe Carol drept rege legitim. Alegerea papei, francez și susținut de Carol, cântărea acum decisiv.

În mijlocul acestor încercări politice, revolta și-a creat și propriile semne. Sloganul luptei a devenit „Antudo!”, explicat ca acronim al expresiei latine „Animus Tuus Dominus”, cu sensul „curajul tău este Domnul”. La 3 aprilie 1282 a fost adoptat și steagul cu galben și roșu, cu Triskelionul în centru. Culorile uneau Corleone și Palermo, în urma unui act de confederație prevăzut de 29 de reprezentanți ai celor două orașe. Chiar și într-o revoltă născută din furie, apare astfel o încercare de organizare și de legitimare.

Petru de Aragon schimbă miza

Când papa a închis calea unei Sicilii organizate ca rețea de comune libere, insularii au făcut pasul următor. L-au chemat pe Petru al III-lea de Aragon. Alegerea nu era întâmplătoare. El era deja pregătit. Înaintea revoltei, își construise și echipase o flotă pentru război. Întrebat de papă de ce are nevoie de o forță navală atât de mare, Petru răspunsese că o va folosi împotriva musulmanilor de pe coasta de nord a Africii, unde avea interese comerciale pe care voia să le apere.

Când a primit cererea sicilienilor, se afla tocmai la Tunis, pe coasta nord-africană, foarte aproape de insulă. La început a ezitat, sau cel puțin a părut să ezite. Istoricii arată chiar că a mimat indiferența câteva zile, pentru ca acest joc al prudenței să poată fi văzut și la Roma. Apoi a hotărât să profite de moment.

Flota sa a plecat spre Sicilia, iar Petru a debarcat la Trapani la 30 august 1282. Drumul spre Palermo a fost urmat îndeaproape de nave. A ajuns în oraș la 2 septembrie. Primirea nu a fost triumfală. Sicilienii l-au privit mai întâi cu indiferență, ca pe încă un rege străin venit să-l înlocuiască pe altul. În acel reflex se vede una dintre cele mai puternice lecții ale revoltei: insula nu se ridicase ca să schimbe doar un stăpân cu altul.

Petru a înțeles acest lucru și a făcut promisiunea decisivă. Le-a spus insularilor că se vor bucura de vechile privilegii pe care le avuseseră sub Guillaume al II-lea al Siciliei, numit William II of Sicily în lucrările de specialitate. Abia atunci a fost acceptat. La 4 septembrie, în catedrala din Palermo, a fost încoronat prin aclamația oamenilor și a luat și numele de Petru I al Siciliei.

Prin acest moment, caracterul conflictului s-a schimbat complet. Sursele o spun răspicat: implicarea lui Petru al III-lea a transformat o revoltă locală într-un război european. Nu mai era doar răfuiala unei insule cu administrația franceză a lui Carol. Era înfruntarea deschisă dintre Casa de Anjou, papalitate și aliații lor, pe de o parte, și Aragonul, Bizanțul și ceilalți susținători ai noii tabere, pe de alta.

Cu binecuvântarea papei, reacția lui Carol n-a întârziat. Flota sa din Regatul Neapolelui a venit și a blocat portul Messina. Au fost făcute mai multe încercări de debarcare a trupelor pe insulă, dar toate au fost respinse. Stăpânul de odinioară al Siciliei nu mai avea controlul ei.

De ce au contat atât de mult

Vecerniile siciliene au fost începutul unei serii de războaie pentru controlul Siciliei, numite „războaiele vecerniilor siciliene”. Ele s-au încheiat definitiv abia prin tratatul de la Avignon din 1372. Faptul singur arată că nu a fost vorba despre o simplă revoltă trecătoare, ci despre deschiderea unei epoci noi.

Pentru Sicilia, consecințele au fost profunde. În acest context s-a născut legătura de lungă durată dintre insulă și Aragon, legătură care a culminat mai târziu cu includerea Siciliei în regatul unificat de la sfârșitul secolului al XV-lea. Insula a intrat mai adânc în teatrul mediteranean în care Coroana Aragonului se confrunta cu angevinii și cu papa. A devenit și un centru al intereselor comerciale disputate între marile puteri maritime ale vremii: Barcelona, Genova, Florența, Pisa și Veneția. În secolele următoare, multe familii nobile au venit în Sicilia din Peninsula Iberică și s-au integrat în nobilimea insulară.

Pentru Imperiul Bizantin, revolta a fost decisivă. După recucerirea Constantinopolului din 1261, Mihail al VIII-lea își sporise influența în Mediterana, dar se afla în pericol din cauza proiectelor expansioniste ale angevinilor. Revolta din Sicilia l-a obligat pe Carol să abandoneze campania de cucerire în Balcani. Un plan care amenința Bizanțul a fost frânt de o revoltă izbucnită la ora vecerniei într-o curte de biserică din Palermo.

Lucrările de referință păstrează și o privire de după ani. În autobiografia sa, Mihail al VIII-lea scria că, dacă ar îndrăzni să spună că a fost instrumentul lui Dumnezeu pentru a aduce libertate sicilienilor, ar spune doar adevărul. Însă se adaugă o observație importantă: cu sau fără aur bizantin, oamenii Siciliei au fost cei care au luptat împotriva opresorului înarmat. Oricum ar fi fost pregătită sau încurajată revolta, seara de martie de la Palermo a fost cea care a dărâmat imperiul lui Carol.

Aici stă miezul Vecerniilor siciliene. În spatele lor au existat diplomație, calcule dinastice, interese ale papalității, ale Bizanțului și ale Aragonului. Dar fără furia adunată pe insulă, fără ura împotriva fiscalității apăsătoare, a abuzurilor și a excluderii de la putere, n-ar fi existat nici răscoala, nici schimbarea de tabără a Siciliei, nici războiul european care a urmat.

De aceea, 1282 rămâne un an de cotitură. Într-o singură noapte, o administrație care părea instalată solid a început să se prăbușească. În câteva săptămâni, dominația franceză asupra insulei a fost alungată. Iar din acel moment, istoria Siciliei, a Aragonului și a Mediteranei a mers pe un alt drum.