Triumviratul, alianța în trei care a împins Roma spre sfârșitul Republicii

La 10 ianuarie 49 î. Hr., Caesar a trecut Rubiconul, limita sudică a provinciei sale, și s-a îndreptat spre Roma. Gestul acela a însemnat război civil. Pompei și majoritatea membrilor senatului au fugit în Orient. În clipa aceea, o înțelegere făcută cu ani înainte între trei oameni puternici nu mai era o formulă de echilibru, ci preludiul unei lupte pentru stăpânirea statului roman.

Triumviratul fusese, în Roma antică de la mijlocul secolului I î. Hr., o formă de conducere politică bazată pe alianța dintre trei conducători politici și militari. În teorie, o asociere între egali. În practică, o construcție fragilă, în care puterea se muta de la unul la altul, iar obiectivele comune ascundeau ambiții personale. Istoria celor două triumvirate romane arată limpede acest lucru. Fiecare s-a născut din criză. Fiecare a promis ordine. Fiecare a adâncit ruptura Republicii.

Trei oameni, trei lipsuri, o singură înțelegere

Primul Triumvirat a fost încheiat în anul 60 î. Hr. între Cezar, Pompei și Crassus. Nu a pornit dintr-o afinitate firească, ci din nevoile precise ale fiecăruia.

C. Iulius Caesar provenea din gens Iulia, care își pretindea originile din zeița Venus. Cariera lui publică, cursus honorum, fusese una banală, fără să iasă în evidență prin ceva anume, cu excepția unor datorii imense, acumulate pentru a câștiga glorie politică. Înrudit cu Marius, făcea parte din facțiunea popularilor și urmărea restaurarea autorității acestora, cel puțin la nivel declarativ.

Cn. Pompeius se întorsese la Roma aureolat de victoria împotriva lui Mithridates. Avea prestigiu militar, iar veteranii lui așteptau împroprietărirea. Numai că Pompei nu avea abilitate politică. În senat, împroprietărirea veteranilor i-a fost refuzată, iar un rol de frunte în toată această afacere l-a avut Cicero.

M. Licinius Crassus era, la rândul lui, un personaj politic de frunte. Avea o imensă avere, dar îi lipsea gloria militară. În viziunea lui, aceasta urma să fie câștigată din guvernarea Syriei, de unde plănuia să pornească atacul împotriva regatului part.

Caesar a venit cu soluția. A propus instituirea unui triumvirat, o înțelegere secretă în care fiecare urma să-și atingă obiectivele personale cu sprijinul celorlalți doi. El a acționat și ca mediator între Pompei și Crassus. La început, adevărata putere din cadrul înțelegerii o deținea Pompei, sprijinit de gloria sa militară și de veteranii lui. Dar alianța nu fusese creată pentru a servi Republica. Din contra, cei trei aveau să acționeze pentru propriile interese, în detrimentul ei.

Mizele erau clare. Pompei voia împroprietărirea veteranilor. Caesar și Crassus urmăreau consulatul pentru anul 59 î. Hr., magistratură care le-ar fi ușurat îndeplinirea planurilor secrete: guvernarea Galliei Cisalpine pentru Caesar, ca prim pas spre cucerirea Galliei, și guvernarea Syriei pentru Crassus. În împărțirea de mai târziu a puterii, Pompei a ales guvernarea Hispaniei pentru cinci ani, Caesar a Galliei, iar Crassus a Siriei.

Cum a crescut Caesar în umbra alianței

Perioada 58-52 î. Hr. a marcat ascensiunea lui Caesar în cadrul triumviratului. În timp ce Pompei se irosea în discuții sterile la Roma și își eroda puterea, Caesar a început cucerirea Galliei. Un teritoriu imens a intrat astfel, formal, sub autoritatea statului roman, dar în fapt sub aceea a lui Caesar.

Schimbarea nu era doar militară. În plan intern, Caesar s-a folosit de tribunii plebei pentru a-și apropia comițiile, pregătind lupta politică ce avea să urmeze. Dintre acești tribuni, cel mai agresiv s-a dovedit P. Clodius, același care, în 58 î. Hr., propunea distribuțiile gratuite de grâne în favoarea plebei.

În 56 î. Hr., la întâlnirea de la Luca, rolurile din triumvirat se schimbaseră deja. Appian, autor grec care tratează perioada războaielor civile, arată limpede că, la acea dată, Caesar devenise cel mai important dintre triumviri. Era semnul că echilibrul inițial dispăruse. Alianța continua, dar centrul de greutate se mutase.

Crassus, după dobândirea guvernării Syriei, a pornit războiul împotriva parților. A fost un dezastru. În 53 î. Hr., la Carrhae, Crassus și legiunile sale au fost înfrânți decisiv, iar comandantul roman a căzut în luptă. Odată cu el dispărea unul dintre membrii triumviratului.

De aici înainte, lupta pentru putere rămânea deschisă între ceilalți doi. Pe de o parte, Caesar, sprijinit de legiunile sale și de tribunii plebei. Pe de alta, Pompei, aliat acum al senatului și susținut de o clientelă importantă în Hispanii și în Orient.

Rubiconul și prăbușirea primei alianțe

În anul 52 î. Hr., Pompei a fost declarat consul sine collega. Senatul i-a ordonat lui Caesar să depună comanda militară și să se întoarcă la Roma. Caesar știa riscurile. A ales războiul civil.

Trecerea Rubiconului a însemnat sfârșitul efectiv al primului triumvirat. Din acel moment, disputa dintre doi foști aliați s-a transformat într-un conflict pentru întreaga lume romană. Au urmat bătălii decisive.

La Ilerda, în 49 î. Hr., pompeienii din Spania au fost înfrânți, iar Caesar și-a asigurat spatele pentru campania din Orient, unde se refugiaseră Pompei și aliații săi. La Pharsalos, la 7 iunie 48 î. Hr., Pompei a suferit înfrângerea decisivă. În 46 î. Hr., la Thapsus, în Africa de Nord, facțiunea republicanilor lui Cato Uticensis a fost definitiv zdrobită. La Munda, în Spania, în 45 î. Hr., ultima rezistență a pompeienilor a fost înfrântă.

După această serie de victorii, Caesar a ajuns la dominarea de necontestat a statului roman. În 45 î. Hr., a fost proclamat dictator perpetuus și consul sine collega. În același an, i-a fost acordat și tribunatul plebei pe viață. Aceste puteri, cumulate cu aceea de pontifex maximus, pe care o deținea din 63 î. Hr., îi permiteau noului stăpân al Romei să intervină în toate sferele vieții publice.

Dar concentrarea unei asemenea puteri a avut și reversul ei. Presupusa pretenție a lui Caesar de a accede la poziția de rex a determinat o serie de personaje să inițieze conspirația care l-a ucis la 15 martie 44 î. Hr. Primul triumvirat se sfârșise de mult. Urmările lui, însă, nu se sfârșiseră deloc.

După 15 martie 44 î. Hr., un nou vid de putere

Asasinii lui Caesar formau o conspirație extrem de eterogenă. Printre ei se aflau catonieni, adică republicani, foști aderenți ai lui Pompei, oameni cu resentimente personale față de dictator, dar și foști comandanți ai acestuia, nemulțumiți de clementia practicată de el.

Moartea lui Caesar a creat un vid de putere. Marcus Antonius, fost locotenent al dictatorului și consul în exercițiu pentru anul 44, a încercat să-l umple. A preluat actele și secretarul personal al lui Caesar și a încercat să-și construiască o putere proprie prin manipularea acestor documente. Discursul său de la funeraliile dictatorului a incitat spiritele și a dus la alungarea conspiratorilor din Roma.

Decimus Brutus a primit spre guvernare Gallia Cisalpină. Marcus Brutus și Caius Cassius au plecat în Orient, pe care curând l-au trecut sub autoritatea lor. Părea că nimic nu îi mai stătea în cale lui Antonius. Atunci a apărut Octavian.

Pe numele său C. Octavius Thurinus, era nepotul lui Caesar și fusese adoptat de dictator. La momentul asasinatului se afla la Apollonia, pe coasta dalmată a Adriaticii. Când a aflat vestea, a trecut rapid în Italia și a debarcat la Brundisium. Drumul spre Roma a fost un adevărat marș triumfal, mulți veterani ai lui Caesar raliindu-i-se. La Roma, Octavian și-a revendicat titlul de fiu adoptiv al lui Caesar. Era un titlu esențial: îi oferea apartenența la ginta dictatorului și moștenirea acestuia.

Pentru a-și susține pretențiile, Octavian s-a aliat cu senatul împotriva lui M. Antonius. În senat, Cicero a jucat un rol deosebit de important. Se considera, sau voia să devină, mentorul politic al unui princeps. L-a ales pe Octavian, socotit atunci un tânăr lipsit de experiență și, prin urmare, mai maleabil.

Astfel, restul anului 44 a fost marcat de conflictul dintre Antonius, pe de o parte, și senatul aliat cu Octavian, pe de alta, pentru preluarea puterii fostului dictator.

Insula de lângă Bononia

Anul 43 î. Hr. a schimbat din nou jocul. La expirarea consulatului, Antonius a cerut Macedonia pentru guvernare, deoarece acolo se aflau trupele pregătite de Caesar pentru războiul împotriva parților. Numai că provincia era deja controlată de M. Brutus și C. Cassius. Antonius și-a rezervat atunci dreptul de a schimba provincia cu Gallia Cisalpină, guvernată de D. Brutus. Refuzul acestuia de a părăsi provincia a dus la ceea ce istoriografia modernă numește conflictul de la Mutina.

Octavian a fost însărcinat de senat, alături de Hirtius și Pansa, consulii anului 43 î. Hr., să-l oprească pe Antonius. În bătăliile care au urmat, Antonius a fost înfrânt, dar Hirtius și Pansa au murit din cauza rănilor. În această fază a intrat în scenă M. Aemilius Lepidus, guvernator al Galliei Narbonensis și Hispaniei Citerior, atras de partea lui Antonius. Tot de partea lui Antonius au fost atrași și L. Munatius Plancus, guvernatorul Galliei Comata, cu ajutorul lui Asinius Pollio, guvernatorul Hispaniei Ulterior și partizan al lui Antonius.

Deși înfrânt, Antonius se afla într-o poziție de forță, așteptând ajutorul aliaților săi. Acesta a venit prin sosirea lui Lepidus cu trupele sale. Pe de altă parte, după dispariția consulilor în exercițiu, Octavian se vedea la comanda a două armate consulare, pe lângă propriile trupe. Decimus Brutus a încercat să se retragă spre Orient, dar a fost ucis pe drum de un șef gall.

Toate condițiile erau, astfel, îndeplinite pentru construirea celui de-al doilea triumvirat. Pe o insulă lângă Bononia, Octavian și M. Antonius au încheiat o înțelegere, mediată de Lepidus. Membrii noii alianțe urmau să fie socotiți magistrați ai statului însărcinați cu restaurarea Republicii. În realitate, triumviratul era îndreptat împotriva autorității senatului.

Împărțirea statului arăta limpede unde stătea puterea. M. Antonius lua Gallia Cisalpină și Gallia Comata. M. Lepidus primea Gallia Narbonensis și Hispaniile. Octavian primea Africa, Sicilia, Sardinia și Corsica. Italia rămânea teritoriu comun. Orientul nu intra încă în calcul, pentru că Brutus și Cassius erau acolo.

Triumvirii își împărțiseră resursele strategice ale Occidentului: Gallia, importantă pentru recrutări, Hispaniile, cunoscute pentru minele de argint, Africa și Sicilia, rezervorul de grâne al Romei. Cu toate acestea, în 43 î. Hr., Antonius deținea poziția privilegiată. Controla Gallia Comata, cu un număr apreciabil de recruți potențiali, și Gallia Cisalpină, provincia din care și Caesar pornise războiul civil, foarte aproape de Roma. Octavian, chiar dacă primise Africa și insulele, stăpânea teritorii greu de controlat, mai ales fiindcă Sextus Pompeius își alcătuise o flotă cu care făcea acte de piraterie în Mediterana Occidentală.

Pe lângă împărțirea puterii, triumvirii au hotărât legalizarea poziției lor, realizată prin lex Titia la 27 noiembrie 43 î. Hr., și eliminarea potențialilor competitori prin proscripții. Regimului acestora i-au căzut victime 300 de senatori, între care și Cicero, și 2000 de cavaleri.

De la Philippi la Actium

Obiectivul principal al triumvirilor era înlăturarea asasinilor lui Caesar. În bătălia de la Philippi, din 42 î. Hr., trupele comandate de Antonius și Octavian au câștigat victoria. Dispariția lui Brutus și Cassius a deschis Orientul autorității triumvirilor. Antonius a rămas acolo pentru a o impune, iar Octavian s-a întors la Roma.

De aici înainte, alianța a continuat, dar tensiunea dintre parteneri a crescut. Antonius și-a folosit poziția pentru a-și ralia Orientul și a intra într-o alianță cu Egiptul elenistic, în virtutea unei relații amoroase cu Cleopatra, regina Egiptului și fostă amantă a lui Caesar. În Italia, Octavian a întâmpinat dificultăți. Fratele lui Antonius, Lucius, împreună cu Fulvia, soția triumvirului, au declanșat o revoltă împotriva lui Octavian. Rebelii au fost asediați la Perusia.

Pe de altă parte, Antonius s-a aliat cu Sextus Pompeius, care controla de facto Sicilia. Sosirea lui Antonius în Italia a dus la o nouă înțelegere triumvirală, la Brundisium, în 40 î. Hr. Italia rămânea teritoriu comun pentru recrutare. Antonius primea Orientul, la est de Macedonia. Octavian lua Occidentul, până în Illyricum. Lepidus primea Africa. Sextus Pompeius era luat și el în calcul, primind Sicilia spre guvernare. Tot la Brundisium a fost încheiată și o alianță matrimonială, prin căsătoria lui M. Antonius cu Octavia, sora lui Octavian.

Antonius s-a întors apoi în Orient și a continuat relația cu Cleopatra, în pofida căsătoriei politice. În 37 î. Hr., la Tarent, Octavian și Antonius s-au întâlnit din nou, au confirmat prevederile de la Brundisium și au reînnoit triumviratul până în anul 33 î. Hr.

Anul următor a adus alte schimbări. În Orient, campania lui Antonius împotriva parților s-a încheiat cu un semieșec: parții nu au fost înfrânți, dar Antonius, spre deosebire de Crassus, a reușit să se retragă în siguranță. În Occident, Octavian și-a eliminat competitori politici importanți. Sextus Pompeius a fost alungat din Sicilia de trupele lui Octavian și apoi ucis. M. Lepidus, trecut și el în Sicilia, a fost părăsit de soldații săi după un discurs al lui Octavian. A fost lăsat în viață, dar demis din magistratura de triumvir și obligat să se retragă la țară în exil. Va trăi până în anul 12 î. Hr., când va muri de moarte naturală.

În anii 35-34 î. Hr., Octavian a condus o campanie în Illyricum pentru a câștiga prestigiu militar, inferior la acea dată celui al lui Antonius. Din 33 î. Hr., conflictul deschis între cei doi a izbucnit. Octavian s-a folosit de testamentul lui Antonius, păstrat în templul Vestei din Roma, pentru a incita spiritele și a câștiga susținerea italicilor. Printr-o propagandă abilă, Antonius a fost prezentat ca un trădător al idealurilor romane, adept al viciilor orientale, care și-a neglijat soția legitimă pentru Cleopatra și acorda, prin testament, porțiuni din statul roman fiilor lor.

Octavian se înfățișa, astfel, ca apărătorul cauzei romane, moștenitorul legal al lui Caesar și garantul tradițiilor. Propaganda a jucat un rol esențial în întreaga confruntare.

În bătălia navală de la Actium, în 31 î. Hr., flota lui Antonius și a Cleopatrei a fost înfrântă. Cei doi s-au refugiat la Alexandria. După încă o înfrângere la Pelusium, „cheia Egiptului”, Antonius și Cleopatra au ales sinuciderea. La 1 august 30 î. Hr., Octavian a intrat victorios în Alexandria.

Odată cu această victorie, ultimul stat elenistic din lumea mediteraneeană cădea sub dominația romană. În același timp, lumea romană se elibera de groaza războaielor civile, pentru că Octavian rămăsese singurul învingător. Iar în 27 i. Hr., el a instaurat o nouă formă de guvernare, Imperiul, sub numele de Principat.

Aici stă adevărata importanță a triumviratului roman. El a fost, de fiecare dată, mai mult decât o alianță între trei oameni. A fost mecanismul prin care criza Republicii s-a adâncit. Prima alianță a dus la războiul civil și la dominația lui Caesar. A doua a lichidat rivalii, a distrus autoritatea senatului și a lăsat în picioare un singur om. Triumviratul a pretins că împarte puterea. În fapt, a pregătit puterea unică.