Triburile germanice și lumea care a crescut dincolo de Roma

În anul 9 d.Hr., trei legiuni romane au dispărut în pădurile Germaniei. Le conducea Publius Quinctilius Varus. În fața lor nu se ridica un imperiu rival, cu orașe și ziduri, ci o lume de triburi pe care Roma încercase s-o împingă între Rin și Elba în propriul ei sistem. Ambuscada fusese pregătită de Arminius din rândul cheruscilor, la început aliat al Romei. Lovitura a fost atât de puternică, încât după Bătălia din Pădurea Teutoburg Roma a renunțat la ideea de a integra pe deplin această regiune în imperiu.

Acolo, la marginea lumii romane, se vede limpede de ce istoria triburilor germanice nu este o simplă listă de nume vechi. Este povestea unor populații din Europa de Nord, identificate prin limbile germanice pe care le vorbeau, care au intrat în contact cu celți, slavi, baltici, iranici și, mai ales, cu Roma. Uneori au fost împinși înainte de alții. Alteori au apăsat ei înșiși asupra frontierelor. Au fost descriși de autori romani ca barbari, dar descoperirile arheologice arată o societate și o economie mai complexe decât lăsau să se înțeleagă sursele romane. Din mișcarea lor au ieșit, în timp, regate noi, limbi noi și o parte esențială din Europa medievală.

Numele unei lumi greu de prins

Cuvântul românesc „germani” vine din latinescul germani, în timp ce „nemți” este de origine slavă. De aici începe însă și dificultatea. Etimologia numelui Germani este nesigură. A fost legată de adjectivul latin germanus, cu sensul de „înrudit”, de un posibil exonim celtic cu sensul de „vecin”, sau chiar de numele hermundurilor. În inscripția Fasti Capotolini, termenul apare pentru prima oară în anul 223 î.Hr., în formula „DE GALLEIS INSVBRIBVS ET GERM”, unde ar putea desemna pur și simplu popoare „înrudite” cu galii.

Cu sensul de popoare din „Germania”, separate de gali, termenul este folosit întâia dată de Cezar. Tocmai aici se află o tensiune care i-a urmărit pe istorici până astăzi. Romanii au numit astfel grupuri foarte diferite, iar autorii antici nu au separat mereu clar criteriul teritorial de cel etnic. Unii oameni trăiau în Germania fără a fi considerați Germani, alții puteau fi priviți ca Germani chiar și când se aflau dincolo de cadrul geografic obișnuit.

Sursele sugerează că germanii înșiși nu aveau un nume comun pentru toate popoarele vorbitoare de limbi germanice. Exista rădăcina þiuda, adică „oameni”, dar aceasta nu era o auto-denumire colectivă. În schimb, adjectivul derivat, þiudiskaz, a fost folosit pentru limba poporului, în opoziție cu latina, primul exemplu menționat fiind din 786. Din el au evoluat forme precum Deutsch, Dutch, Duits, Dietsch și tysk. Din jurul anului 875, scriitorii latini se refereau la limba germană drept teutonicus, iar de aici a venit și folosirea termenului „teutoni” pentru popoarele germanice în general, în afara tribului anume înfrânt la Aquae Sextiae în 102 î.Hr.

Istoriografia modernă a complicat și mai mult lucrurile. Mulți cercetători consideră că termenul „germanic” este util dacă se referă la vorbitori ai limbilor germanice. Alții cred că el poate induce ideea unei identități comune stabile, pentru care există puține dovezi. De aceea, când vorbim despre triburile germanice, trebuie păstrată măsura: este legitim să vorbim despre limbi germanice și despre populații care le vorbeau, dar sursele nu îngăduie imaginea unui „popor germanic” unitar în sensul modern.

Din nord spre frontierele imperiului

În linii mari, patria acestor populații era văzută de autorii romani la est de Rin, până spre sudul Scandinaviei și Vistula, iar la sud până la Dunărea superioară. Alți vorbitori de limbi germanice, precum bastarnii și goții, trăiau și mai la est, în zone care corespund astăzi Moldovei și Ucrainei. În sens istoric strict, termenul Germani este folosit în general pentru populațiile din secolele I-IV d.Hr., dar povestea limbilor germanice începe mai devreme.

Cercetătorii consideră în general că putem vorbi despre limbi germanice în jur de 500 î.Hr. Arheologii leagă cele mai timpurii populații clar identificabile ca vorbitoare de limbi germanice de cultura Jastorf din epoca fierului pre-romană, între secolele VI-I î.Hr., în Germania centrală și nordică și în sudul Danemarcei. Această cultură exista în același timp cu transformări lingvistice care au dus la apariția unor limbi recognoscibil germanice. Vorbitorii acestora s-au extins spre sud, est și vest, intrând în contact cu vecinii lor.

Toate limbile germanice descind dintr-o limbă comună, proto-germanica. Nu era, probabil, o limbă complet uniformă, ci un grup de dialecte apropiate. Până când apar în izvoare scrise, teritoriul lor forma un continuum dialectal, de la Rin la Vistula, de la Dunăre la sudul Scandinaviei. Mai târziu, acest ansamblu s-a desfăcut în ramuri: germanica de est, de nord și de vest. Dintre limbile germanice de est, gotica este cel mai bine atestată, dar această ramură a dispărut; cea mai târzie limbă est-germanică atestată a fost gotica din Crimeea, consemnată parțial în secolul al XVI-lea.

În clasificările obișnuite apar germanicii de nord, adică scandinavii, germanicii de vest și germanicii de est. În grupul de est intră goții, cu ostrogoții și vizigoții, iar goții crimeeni au supraviețuit cel mai târziu dintre ei. În grupul de vest sunt așezate, între alții, triburi dispărute precum alamanii, saxonii, anglii, iuții, francii și turingienii.

Sursele romane au încercat și ele împărțiri. Pliniu cel Bătrân enumera cinci subgrupuri, iar Tacit trei: ingvaeonii, herminonii și istvaeonii. Tot Tacit spune că aceste grupuri își revendicau originea din Mannus, fiul lui Tuisto. Dar aceste clasificări sunt neuniforme și greu de împăcat între ele. În afara lui Tacit și Pliniu, ele nu apar clar în alte lucrări, iar arheologia și lingvistica nu oferă o confirmare sigură pentru astfel de frontiere fixe între grupuri.

Roma la Rin și Dunăre

Prima mare întâlnire istorică dintre Roma și aceste populații s-a produs în secolul I î.Hr., când imperiul își consolida stăpânirea în Galia. Cezar, scriind în jurul anului 55 î.Hr., este primul autor care îi descrie pe Germani ca pe o categorie largă, distinctă de gali și sciți. Pentru el, semnul cel mai limpede era geografia: patria lor se afla la est de Rin. Dar chiar și la Cezar apar Germani cisrhenani pe malul vestic al fluviului, semn că realitatea nu se lăsa prinsă ușor în granițe clare.

La sfârșitul secolului al II-lea î.Hr., izvoarele romane și grecești povestesc migrațiile cimbrior, teutonilor și ambronilor, pe care Cezar i-a clasificat mai târziu drept germanici. Mișcările lor prin Galia, Italia și Hispania au dus la războiul cimbrian din 113-101 î.Hr. La început, teutonii și cimbrii au învins mai multe armate romane, dar în cele din urmă au fost înfrânți.

Înainte de 60 î.Hr., Ariovistus, descris de Cezar drept rege al germanilor, a trecut Rinul în Galia cu o forță care îi includea pe suebi. La început fusese privit ca aliat al Romei. În 58 î.Hr., pe măsură ce tot mai mulți coloniști îi veneau în ajutor dinspre răsărit, Cezar a pornit război împotriva lui și l-a învins în Bătălia de la Vosges. În anii următori, cucerirea Galiei a fixat Rinul ca frontieră. În 55 î.Hr., Cezar a trecut el însuși Rinul și, lângă actualul Nijmegen, a masacrat un mare grup de tencteri și usipeți care veniseră dinspre est.

Sub Augustus, între 27 î.Hr. și 14 d.Hr., Roma a încercat să înainteze dincolo de Rin. Campaniile au început în 13 î.Hr. și au durat 28 de ani. Au fost pacificați usipeții, sicambrii și frizonii din apropierea fluviului; apoi atacurile au mers mai adânc, împotriva chaucilor, cheruscilor, chatti-lor și suevilor, inclusiv marcomanii. În anul 5, Tiberius a putut chiar să-și arate forța trimițând o flotă romană pe Elba, unde aceasta s-a întâlnit cu legiunile în inima Germaniei.

Pentru o clipă, Roma a părut foarte aproape de a transforma spațiul dintre Rin și Elba într-o provincie. Dar tocmai în acel moment au apărut doi conducători germanici formați, fiecare în felul lui, și în contact cu lumea romană. Maroboduus al marcomanilor își dusese oamenii în Boemia și formase alianțe. În 6, Roma a plănuit să-l atace, dar campania a fost întreruptă de revolta iliră. Trei ani mai târziu, Arminius a întors jocul. După Teutoburg, romanii au mai lansat campanii peste Rin între 14 și 16, sub Tiberius și Germanicus, însă costul integrării părea de acum mai mare decât câștigul.

Sub Tiberius, a devenit politică de stat ca imperiul să nu mai înainteze dincolo de frontiera întemeiată, în linii mari, pe Rin și Dunăre. În locul cuceririi totale a venit altceva: supravegherea atentă a graniței, amestecul în politica de peste frontieră și construirea limes-ului germanic, lunga frontieră fortificată. Roma căuta să țină popoarele germanice divizate, sprijinind regi, rivali și alianțe locale. Situația a rămas mereu instabilă. Au fost rebeliunea frizonilor din 28, atacurile chaucilor și chatti-lor în anii 60 și, mai grav, revolta batavilor din 69, în cursul războaielor civile romane de după moartea lui Nero.

Batavii serviseră de mult în armata romană, inclusiv în garda imperială, numită adesea garda germanică. Răscoala a fost condusă de Gaius Julius Civilis și a atras o coaliție largă, atât din interiorul, cât și din afara teritoriului roman. S-a încheiat după mai multe înfrângeri, dar ea a arătat cât de primejdioasă putea deveni o frontieră pe care oamenii treceau nu doar ca dușmani, ci și ca soldați ai Romei.

Nume noi, presiuni noi

După războaiele marcomanice din 166-180, purtate de Roma împotriva marcomanilor, quazilor și aliaților lor, izvoarele încep să vorbească despre noi grupări. Francii, goții, saxonii și alamanii apar pentru prima dată în mod limpede în registrul istoric. Aceste nume par să marcheze un alt tip de organizare, născut din unirea unor grupuri mai mici. Multe denumiri mai vechi dispar. Frontiera romană nu mai avea în față doar triburi izolate, ci confederații mai largi, mobile și schimbătoare.

În secolul al III-lea, amenințarea s-a întețit. Goții sunt menționați de-a lungul Dunării de Jos, iar în 238 au atacat Histria. Francii apar între Rin și Weser. Alamanii se ivesc pe Rinul superior. Romanii vorbesc și despre raiduri maritime ale „saxonilor”, termen folosit uneori generic pentru pirați vorbitori de limbi germanice. Pentru a le face față a fost organizat un sistem de apărare de-a lungul ambelor maluri ale Canalului Mânecii, țărmul saxon.

După 250, goții au devenit „cea mai puternică amenințare unică la adresa frontierei nordice a Romei”. În 250, regele got Cniva a condus goți, împreună cu bastarni, carpi, vandali și taifali, în imperiu. A asediat Philippopolis și apoi a obținut o nouă victorie la Abrittus, unde a murit împăratul roman Decius. Au urmat atacuri până la Tesalonic și, posibil, în Tracia. Raidurile au fost oprite brusc după 270, în urma unei victorii romane în care a fost ucis regele got Cannabaudes.

În criza secolului al III-lea, limes-ul de pe Rin și Dunărea superioară s-a prăbușit în mare parte, iar incursiunile germanice au ajuns până în nordul Italiei. În anii 270, Roma a recâștigat controlul, iar până spre 300 a reocupat zone abandonate. Dar armata romană se schimbase deja. Din a doua jumătate a secolului al III-lea, ea s-a sprijinit tot mai mult pe trupe de origine barbară, recrutate adesea dintre popoarele germanice, unele ajungând să dea chiar comandanți de rang înalt.

Când imperiul a început să se mute

Perioada migrațiilor este fixată, de obicei, între 375 și 568. Începutul este legat de apariția hunilor, care i-au împins pe vizigoți să ceară adăpost în Imperiul Roman în 376. Sfârșitul este pus tradițional în 568, când longobarzii au invadat Italia. În acești ani, numeroase grupuri au intrat în imperiu și au întemeiat regate în interiorul lui.

Primii loviți au fost greutungii, un grup gotic din Ucraina de astăzi, aflați sub Ermanaric. După moartea lui, rezistența lor s-a rupt. Tervingii, sub Athanaric, au ridicat o fortificație de pământ lângă Nistru, dar nici aceasta nu i-a oprit pe huni. În 376, majoritatea tervingilor, însoțiți de un contingent de greutungi, au fugit la Dunăre și au cerut azil. Împăratul Valens a primit doar tervingii și i-a așezat în Tracia și Moesia. Tratamentul roman i-a împins însă la revoltă în 377. A urmat războiul gotic. În 378, la Adrianopol, goții și aliații lor l-au învins și l-au ucis pe Valens, distrugând două treimi din armata sa. Pacea din 382 le-a dat o autonomie considerabilă în interiorul imperiului.

Acești goți aveau să fie cunoscuți sub numele de vizigoți. S-au răsculat de mai multe ori și au ajuns în cele din urmă sub conducerea lui Alaric. În 401, Alaric a invadat Italia. După căderea lui Stilicho din 408, a revenit, iar în 410 a jefuit Roma. A murit curând după aceea. Vizigoții s-au retras în Galia și, după lupte interne și tratative cu Roma, au fost așezați ca aliați între Toulouse și Bordeaux.

În același timp, alte grupuri se mișcau în toate direcțiile. În 405-406, o mare forță de vandali, suebi, alani și burgunzi a trecut Rinul. În 409, suebii, vandalii și alanii au trecut Pirineii în Hispania. Burgunzii au ocupat pământurile din jurul actualelor Speyer, Worms și Strasbourg, recunoscute de împăratul Honorius. În 428, Geiseric a dus vandalii în nordul Africii. În 439 au cucerit Cartagina, care a devenit baza regatului vandal și a raidurilor lor mediteraneene. În 455, au invadat Italia și au jefuit Roma.

La nord de Dunăre, hunii au ridicat între timp un imperiu multietnic. Până în 440, Attila și hunii îl stăpâneau. În interiorul lui, gepizii și goții erau printre cele mai importante popoare. În 451, intervenția hunilor într-o dispută de succesiune francă a dus la invadarea Galiei. Aetius a reușit să unească o coaliție cu vizigoți, o parte a francilor și alții, iar armata hunică a fost înfrântă în Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice. În 453, Attila a murit pe neașteptate. O alianță condusă de gepidul Ardaric s-a răsculat împotriva fiilor săi și i-a învins în Bătălia de la Nedao.

După moartea lui Attila, lupta pentru întâietate s-a mutat între foștii săi supuși. Ostrogoții, legați de dinastia Amalilor, s-au afirmat puternic. În același timp, în Britannia, sosirea saxonilor este datată tradițional în 449, deși arheologia arată că ei ajunseseră mai devreme. Sursele latine folosesc „saxoni” și generic pentru pirații de pe mare, așa că nu toți invadatorii aparțineau neapărat saxonilor continentali. Potrivit lui Gildas, ei fuseseră recrutați pentru apărarea romano-britanicilor împotriva picților, dar s-au răsculat și s-au instalat rapid în estul insulei.

Din triburi în regate

În 476, când Odoacru l-a înlăturat pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman de Apus, lumea veche nu a dispărut dintr-odată. Dar se schimbase deja. Odoacru a condus Italia în mare parte continuând politicile guvernării imperiale. În 493, Teodoric l-a ucis și l-a înlocuit, întemeind un regat ostrogot. Teodoric a murit în 526, într-un timp de tensiuni crescânde cu Imperiul de Răsărit.

Privirea izvoarelor spre începutul secolului al VI-lea arată un peisaj etnic complet transformat. Marcomanii și quazii dispar. La Dunăre apar turingieni, rugi, sciri, heruli, goți și gepizi. Din a doua jumătate a secolului al V-lea, alamanii își extinseseră puternic teritoriul și lansau numeroase raiduri în Galia. Influența francă crescuse până la Elba.

Francii au devenit cei mai puternici dintre noii stăpâni ai Occidentului. Clovis I a unit diferitele grupuri france în anii 490 și i-a învins pe alamani până în 506. Din anii 490 înainte, a purtat războaie împotriva vizigoților, i-a învins în 507 și a preluat controlul asupra celei mai mari părți a Galiei. Moștenitorii lui au cucerit turingienii până în 530 și burgunzii până în 532. Saxonii continentali, compuși din multe subgrupuri, au fost făcuți tributari francilor, la fel ca frizonii. În 687, pippinizii au ajuns să controleze regii merovingieni, iar în 751 au înlocuit dinastia merovingiană cu cea carolingiană. Fiul lui Pepin cel Scurt a fost Carol cel Mare, care în 800 a revendicat pentru sine titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman.

În alte părți, povestea a fost mai scurtă. Regatele vandal și ostrogot au fost distruse de Imperiul Roman de Răsărit sub Iustinian, în 534 și 555. În jurul anului 500 apare o nouă identitate etnică în sudul Germaniei de astăzi, bavarii. Longobarzii, ieșiți din Boemia, au distrus regatul herulilor din Pannonia în 510. În 568, după ce au nimicit regatul gepid, au invadat nordul Italiei sub Alboin și au cucerit cea mai mare parte a lui. Această invazie este privită tradițional ca sfârșitul perioadei migrațiilor.

Ceea ce rămăsese din vechea Germania de est, odinioară locuită de goți, gepizi, vandali și rugi, s-a slavizat treptat, proces înlesnit de invazia avarilor. Între timp, în Apus, populațiile germanice au fost asimilate lingvistic în multe provincii romane de populațiile locale de limbă latină, adoptând dialecte romanice. Pe de altă parte, de-a lungul granițelor romane din Austria, Germania, Olanda și Elveția, limbile germanice au devenit dominante. Toate populațiile germanice s-au convertit, în cele din urmă, la creștinism de-a lungul Antichității târzii și al Evului Mediu timpuriu. Din această dublă mișcare, de continuitate și ruptură, a ieșit Europa medievală.