Toharienii, cel mai estic neam indo-european și lumea care a dispărut în Tarim

La marginea de nord a bazinului Tarim, acolo unde deșertul Taklamakan este străjuit de munți și unde viața depinde de oaze, s-a format una dintre cele mai surprinzătoare lumi ale vechimii. Într-un spațiu aflat astăzi în Xinjiang, în vestul Chinei, a trăit un popor de origine indo-europeană care avea să fie socotit drept cel mai estic neam antic de acest fel. Nu i-au rămas cronici proprii despre începuturi. Nu știm nici măcar cu siguranță cum își spuneau. Dar urmele lăsate de ei, în manuscrise, în orașe-oază și în istoria puterilor care s-au luptat pentru Tarim, compun o poveste limpede: o civilizație a răscrucii, crescută din agricultură și negoț, prinsă între imperii și, în cele din urmă, înghițită de istorie.

Toharienii sunt cunoscuți în primul rând prin limbile lor, o ramură a familiei indo-europene atestată în manuscrise din secolele VI-VIII d.Hr. Cercetătorii moderni le-au dat numele de „toharice” la începutul secolului trecut, când au legat vorbitorii acestor limbi de un popor numit în izvoarele grecești Tókharoi, așezat în Bactria din secolul al II-lea î.Hr. Legătura s-a dovedit, în general, eronată. Totuși, numele a rămas. Așa se întâmplă uneori în istorie: un termen greșit la origine devine, prin uz, singurul prin care o lume dispărută mai poate fi numită.

Oaze, grâne și începutul unei lumi

Istoria toharienilor începe în nordul Tarimului, într-un peisaj aspru, dar favorabil acolo unde apa coborâtă din munți putea fi prinsă și folosită. În jurul anului 2000 î.Hr., în aceste oaze au apărut primele comunități agricole. Era temelia fără de care nimic din ce a urmat nu ar fi fost posibil. Într-un bazin dominat de deșert, agricultura însemna stabilitate, iar stabilitatea însemna așezări, meșteșuguri, autoritate și memorie.

Aceste comunități au crescut treptat în sofisticare. Grâul și orzul, culturi venite din vest, susțineau viața așezată. În secolele următoare, aceste locuri nu au rămas simple sate de margine. Până în secolul al II-lea î.Hr., ele s-au dezvoltat în orașe-stat. Cele mai mari dintre ele, precum Kucha, aveau să intre în rețeaua Drumului mătăsii și să prospere din acest trafic de oameni, mărfuri și idei.

Originea acestor populații rămâne nesigură. Unele ipoteze leagă comunitățile agricole toharice de cultura Afanasevo, datată aproximativ între 3500 și 2500 î.Hr., din Siberia, la nord de Tarim. Lucrările de referință menționează și ideea unor legături propuse cu Andronovo. Istoricii arată însă clar că analiza genetică a arătat că mumiile din Tarim nu erau înrudite cu Afanasevo, deși populațiile contemporane din Dzungaria, la nord, aveau ascendență Afanasevo și ar fi putut, posibil, să vorbească toharica. Cu alte cuvinte, începuturile rămân deschise. Tarimul nu oferă o origine simplă, ci un amestec de piste arheologice, lingvistice și genetice care nu se suprapun perfect.

Acest lucru spune mult despre locul însuși. Tarimul nu a fost o margine inertă, ci o zonă de trecere și întâlnire. Mai târziu, valuri de păstori nomazi au coborât din stepă spre nordul și nord-estul bazinului. În mileniul I î.Hr. au sosit din vest și saka, vorbitori de limbi iraniene, așezați de-a lungul marginii sudice. Limbile toharice păstrează și urme ale acestei lumi de contact. Totul arată că toharienii nu au trăit izolați, chiar dacă oazele lor puteau părea, pe hartă, enclave între nisip și munți.

Două limbi care au reapărut din nisip

Toharienii au ieșit la lumină târziu, prin manuscrise descoperite în oazele Tarimului la începutul secolului trecut. Arheologii au găsit texte scrise în două limbi indo-europene apropiate, dar necunoscute până atunci. Pentru cercetători a fost o descoperire uimitoare: atât de departe în est, într-o regiune înconjurată de limbi asiatice, apăreau texte într-o ramură indo-europeană distinctă.

Limbile toharice sunt cunoscute din aproximativ 7.600 de documente, datate, între aproximativ 400 și 1200 d.Hr., descoperite în 30 de situri din nord-estul Tarimului. Istoricii români vorbesc despre texte păstrate din secolele VI-VII, descoperite la începutul secolului trecut. În orice caz, nucleul atestării scrise cade în primele secole medievale. Scrierea era bazată pe alfabetul indic brahmī, o adaptare a unui sistem venit odată cu influențele indiene și budiste.

Textele acoperă o lume foarte concretă. Ele includ proză și poeme religioase de inspirație budistă, tratate medicale, registre contabile mănăstirești și permise de liberă trecere pentru caravane. Dintr-odată, toharienii nu mai apar doar ca nume sau ca ipoteză lingvistică. Îi vedem în acte de drum, în birouri, în mănăstiri, în ritual și în literatură. O limbă moartă începe să respire prin hârtii administrative și texte sacre.

Cele două limbi sunt convențional numite tohariana A și tohariana B. Ele erau distincte, deși înrudite îndeaproape. Diferențele de fonologie, morfologie și vocabular erau suficient de mari pentru ca ele să nu fie inteligibile una pentru cealaltă, „cel puțin la fel de mult ca limbile germanice sau romanice moderne”, afirmă istoricii. Tohariana A a fost găsită în oazele nord-estice, cunoscute pentru toharieni sub numele de Ārśi și, mai târziu, Agni, precum și la Turpan. Tohariana B a fost descoperită atât în siturile cu tohariana A, cât și mai spre vest, inclusiv la Kucha. Cercetările sugerează că tohariana A ar fi putut deveni, în epoca manuscriselor, o limbă mai ales literară și liturgică, în timp ce tohariana B pare să fi fost încă folosită în viața de zi cu zi.

Din punct de vedere lingvistic, toharica nu făcea parte din subfamilia indo-iraniană. Dimpotrivă, era apropiată de grupul „occidental” al limbilor indo-europene, alături de ramurile italică, celtică, germanică și greacă, ceea ce tradiția lingvistică numește „ramura centum”. Aici stă una dintre marile mize intelectuale ale subiectului. În inima Asiei, într-un spațiu învecinat cu limbi indo-europene de tip satem, se păstrase o limbă cu profil occidental. Simplul fapt obligă la regândirea drumurilor vechi ale migrațiilor și contactelor.

Orașele-oază și lupta pentru Tarim

Dacă limba ne spune cine au fost toharienii, orașele lor arată cum au trăit. În ultimele două secole î.Hr., izvoarele chineze înregistrează 36 de mici state în bazinul Tarim. Aceste oaze erau stații pe rutele comerciale care mergeau pe la marginile Taklamakanului. Kucha era cel mai mare centru. Agni era un alt oraș important. Loulan apare și el în surse. Aici, în aceste mici societăți urbane de margine, se juca o miză disproporționat de mare: controlul Drumului mătăsii.

Dar un oraș-oază nu trăia singur. El era umbrit de popoarele nomade de la nord și de imperiile chineze de la est. Tocmai această poziție a făcut din Tarim un câmp de rivalitate permanentă. În 177 î.Hr., xiongnu i-au alungat pe yuezhi din Gansu de vest, iar apoi au supus statele din Tarim, integrate într-o parte vitală a imperiului lor. Din perspectiva dinastiei Han, era prea mult. Slăbirea xiongnu cerea smulgerea acestei zone din mâinile lor.

Han au pornit o serie de campanii începute în 108 î.Hr. și încheiate cu crearea Protectoratului Regiunilor de Vest în 60 î.Hr., sub Zheng Ji. Mijloacele au fost dure. Sursele pomenesc comploturi pentru asasinarea conducătorilor locali, atacuri directe asupra unor state, ca Kucha în 65 î.Hr., și chiar masacrarea întregii populații din Luntai, la 80 km est de Kucha, după rezistență. Tarimul era important, dar tocmai de aceea prețul controlului său era mare.

În perioada Han târzie, între anii 25 și 220 d.Hr., bazinul a redevenit teren de concurență între xiongnu și chinezi. În 74, trupele chineze au început să preia controlul asupra Tarimului prin cucerirea Turfanului. Kucha a rezistat în secolul I d.Hr., aliindu-se cu xiongnu și cu yuezhi împotriva generalului Ban Chao. Chiar și Imperiul Kușan al lui Kujula Kadphises a trimis o armată în Tarim pentru a sprijini Kucha, deși aceasta s-a retras după ciocniri minore. În 124, Kucha s-a supus formal curții chineze, iar până în 127 China cucerise întregul bazin.

În acest cadru a înflorit și budismul. Controlul asupra Drumului mătăsii a facilitat circulația artei și propagarea budismului din Asia Centrală. Din secolul al III-lea, Kucha a devenit un centru al studiilor budiste. Textele budiste au fost traduse în chineză de călugări din Kucha, dintre care cel mai cunoscut a fost Kumārajīva. Capturat în 384, în urma unui atac asupra Kucha, el a învățat chineza în anii de captivitate din Gansu, apoi, în 401, a fost dus la Chang’an, unde a rămas în fruntea unui birou de traduceri până la moartea sa, în 413.

La 65 km vest de Kucha se află peșterile de la Kizil, cu peste 236 de temple budiste. Picturile lor murale sunt datate între secolele III și VIII. Aici se vede, poate cel mai clar, felul în care lumea tohariană a preluat și a transformat influențe religioase și artistice venite din afară. Budismul nu a fost un strat superficial, ci una dintre fibrele de bază ale acestei civilizații târzii.

Kucha, orașul în care se vede o civilizație

Dintre toate orașele-oază, Kucha se detașează. Era cel mai mare, uneori condus autonom, alteori ca vasal al unor puteri din afară. Pentru chinezi, regii săi purtau nume marcate de prefixul Bai, „alb”, probabil o trimitere la tenul deschis al kucheenilor. Dincolo de această observație, sursele păstrează câteva detalii care transformă Kucha dintr-un punct pe hartă într-un loc recognoscibil.

They have a walled city and suburbs. The walls are threefold. Within are Buddhist temples and stupas numbering a thousand. The people are engaged in agriculture and husbandry. The men and women cut their hair and wear it at the neck. The prince’s palace is grand and imposing, glittering like an abode of the gods.

Acest portret din Book of Jin concentrează esențialul. Un oraș întărit. Temple și stupe numeroase. Agricultură și creșterea animalelor. Un palat impunător. Viața de aici era susținută de culturi diverse: mei roșu, grâu, orez, leguminoase, cânepă, struguri și rodii. Locuitorii creșteau cai, vite, oi și cămile. Extrăgeau metale și minerale din munții din jur. Meșteșugurile produceau articole din piele, fetru fin și covoare.

Există și un aspect vizual al acestei lumi. În peșterile Kizil apar portrete de familii regale, cu rege, regină și prinț tânăr, însoțiți de călugări și de bărbați în caftan. Istoricii menționează aprecierea istoricului de artă Benjamin Rowland, potrivit căreia aceste portrete îi arată pe toharieni ca având înfățișare europeană, cu ten deschis, ochi albaștri și păr blond sau roșcat. Tot în Kucha, călugărul chinez Xuanzang, aflat în pelerinaj spre India, a ajuns în 630 și a descris o țară cu circa o sută de mănăstiri și peste cinci mii de discipoli, aparținând școlii Sarvāstivāda din ceea ce el numea „Micul Vehicul”. Pentru el, Kucha era un mare centru budist, cu reguli și texte asemănătoare celor din India.

Uneori, tocmai astfel de detalii mici spun cel mai mult. Nu doar că existau mănăstiri. Existau registre, traduceri, călugări, curți regale, ambasade, tribut, ziduri triple și caravane care aveau nevoie de permise de trecere. O civilizație se recunoaște atunci când o poți vedea lucrând, rugându-se și administrându-se în același timp.

Sub stăpâni străini

Prosperitatea orașelor-oază nu a însemnat libertate sigură. Timp de secole, bazinul Tarim a fost stăpânit, pe rând sau parțial, de xiongnu, de dinastia Han, de Imperiul Tibetan și de dinastia Tang. Între aceste dominații au intervenit și alte puteri. În a doua jumătate a secolului al V-lea, heftaliții, cu baza în Tokharistan, s-au extins spre est, prin Pamir, și au ocupat vestul Tarimului, apoi, în 479, au ajuns la extremitatea estică a bazinului, în jurul Turfanului. În 497-509 au împins controlul până la regiunea Urumchi. Au rămas în Tarim până aproape de sfârșitul imperiului lor, în jur de 560.

După 560, primii turci ai Khaganatului Turkic au preluat controlul asupra zonelor Turfan și Kucha. Familiile regale tohariene au continuat să conducă la Kucha ca vasale ale turcilor occidentali, furnizând tribut și trupe. Multe dintre textele toharice păstrate datează tocmai din această perioadă și privesc teme administrative, religioase și cotidiene. Acesta este un detaliu important. Tohariana scrisă pe care o cunoaștem atât de bine este, în mare măsură, limba unei lumi deja aflate sub suzeranitate străină.

În 618, regele Suvarnapushpa din Kucha a trimis o ambasadă la curtea Tang, recunoscând vasalitatea. Dar echilibrul nu avea să dureze. În secolul al VII-lea, împăratul Taizong al Tangilor, după ce i-a învins pe turcii răsăriteni, și-a trimis armatele spre vest împotriva turcilor occidentali și a statelor-oază. Turfan a căzut în 630. Agni, tributar Tang din 632, a încetat să mai trimită tribut și s-a aliat cu turcii occidentali. Kucha a făcut la fel. În 644, Tang a cucerit Agni și l-a obligat pe Suvarnadeva din Kucha să reia tributul.

Când Suvarnadeva a fost înlăturat de o rudă, Haripushpa, în 648, Tang a trimis o armată sub comanda generalului turc Ashina She’er pentru a instala pe tron un membru docil al familiei regale. Campania a mers mai departe. Kucha a fost capturată și transformată în sediul Protectoratului General Tang pentru Pacificarea Vestului. Forțele kucheene au recucerit orașul și l-au ucis pe protectorul general Guo Xiaoke. Răspunsul lui Ashina She’er a fost devastator: 11.000 de locuitori au fost executați ca represalii pentru uciderea lui Guo. Sursele mai spun despre alte orașe că „a distrus cinci mari orașe și odată cu ele multe zeci de mii de bărbați și femei”, iar ținuturile apusene au fost cuprinse de teroare.

Aici este adevăratul punct de cotitură. Orașele tohariene nu și-au mai revenit niciodată după cucerirea Tang. Tarimul a trecut apoi din nou între Tang și Imperiul Tibetan. Chinezii l-au pierdut în 670, l-au recâștigat în 692 și l-au stăpânit până când tibetanii l-au recucerit în 792. Ultima mențiune a familiei conducătoare Bai din Kucha în sursele chinezești este din 787. După aceea, liniștea izvoarelor spune aproape la fel de mult ca un dezastru.

Dispariția unei limbi, amestecul unui popor

Din secolul al VIII-lea, în regiune s-au stabilit uigurii, vorbitori ai unei limbi turcice, care au întemeiat Regatul Qocho și au stăpânit bazinul Tarim. Istoricii români vorbesc despre nenumărate invazii ale uigurilor în regiunile locuite de toharieni, în urma cărora aceștia au fost în mare parte exterminați, iar supraviețuitorii au fost asimilați treptat de nomazii uiguri. Cercetările insistă asupra amestecului dintre populațiile orașelor-stat și uiguri, asupra contactului îndelungat, a căsătoriilor mixte și a faptului că limba veche uigură s-a răspândit prin regiune. Din această conviețuire și contopire avea să iasă o lume nouă.

Un lucru este sigur în ambele surse: limbile toharice au dispărut în cursul secolului al IX-lea. Nu au pierit dintr-odată, într-o singură zi de cucerire. Au fost împinse spre margine, apoi abandonate de populația urbană care a trecut la vechea uigură. Textele religioase, registrele și permisele de caravană au rămas. Limba vie s-a stins.

Aceasta este, poate, partea cea mai tulburătoare a istoriei toharienilor. Nu vorbim doar despre dispariția unui popor din izvoare, ci despre stingerea unei ramuri întregi a familiei indo-europene din locul unde ajunsese cel mai departe spre răsărit. Toharienii au contat pentru că în ei se întâlnesc trei istorii mari. Istoria Drumului mătăsii, unde oazele puteau deveni centre de putere și cultură. Istoria budismului, care a găsit la Kucha unul dintre marile sale noduri de transmitere. Și istoria vechilor limbi indo-europene, obligată să accepte că una dintre cele mai surprinzătoare ramuri ale sale a înflorit, pentru o vreme, între deșertul Taklamakan, munți, caravane și imperii rivale.

Toharienii nu au lăsat în urmă un stat care să le poarte numele până azi. Au lăsat ceva mai fragil și, poate, mai prețios: doveada că istoria Eurasiei a fost mai amestecată, mai mobilă și mai puțin previzibilă decât par să arate hărțile simple. Din nisipul Tarimului au ieșit la lumină niște pagini. Din ele se reconstruiește o lume întreagă.