Taurida, vechiul nume al Crimeii, și de ce a contat la răscrucea dintre greci, tătari și imperii

Iarna, Bosforul Cimerian îngheța. Strâmtoarea care lega Marea Neagră de Marea Azov nu era navigabilă decât vara, iar apa era atât de puțin adâncă încât anticii vedeau Azovul ca pe un lac mărginit de mlaștini. Și totuși, în jurul acestei treceri dificile s-a adunat o istorie lungă, densă, disputată. Acolo, între țărmurile Crimeii și ale Tamanului, grecii au ridicat cetăți, au încărcat corăbii cu grâne și au dat un nume unei peninsule care avea să fie cunoscută secole la rând drept Taurida.

Numele nu era întâmplător. Venea de la tauri, populația așezată pe coasta de sud a peninsulei, în munții Crimeii și pe fâșia îngustă de pământ dintre munți și Marea Neagră. Pentru grecii antici, Taurida, Taurica sau Hersonezul Tauric însemnau, în esență, „peninsula Taurizilor”. La început, numele privea mai ales sudul muntos. Cu vremea, s-a extins asupra întregii Crimei.

Dar Taurida nu a rămas doar un nume geografic. A devenit scena unei lupte lente pentru controlul unui spațiu aflat între mare și stepă, între porturi și căi de invazie, între puteri maritime și stăpâni ai interiorului. De la regatul Bosforului la hanii Crimeii, de la Bizanț la Imperiul Rus, istoria Tauridei este istoria unei peninsule care nu a stat niciodată în marginea lumii, ci chiar într-unul dintre nodurile ei.

Țara taurilor și a cetăților grecești

Taurii au dat numele peninsulei. Ei trăiau în sud, în zona muntoasă și pe litoralul îngust de la Marea Neagră. În nord, dincolo de Munții Crimeii, se aflau sciții. Sursele arată că, dinspre sfârșitul secolului al III-lea î.Hr., taurii s-au amestecat cu sciții și au apărut în scrierile grecești sub nume precum taurosciți sau scițotauri. Într-o altă tradiție, grecii îi vedeau ca pe un popor războinic și sălbatic, iar pirateria de pe Marea Neagră le-a păstrat această reputație mult timp.

Contactul cu grecii a schimbat însă radical litoralul. În secolele VII-VI î.Hr., cetățile grecești au început să se înșire pe coasta Crimeii. Theodosia și Panticapeea au fost întemeiate de milezieni. Hersones, lângă actualul Sevastopol, a fost creat pe la 600 î.Hr. de cetățeni ai polisului Heraclea Pontica. Pe malul opus, Fanagoria, fondată de Teos, a prosperat datorită pescuitului din Marea Azov.

Aceste orașe nu erau simple avanposturi. Ele au înflorit fiindcă aveau o funcție vitală pentru lumea greacă: aprovizionarea cu grâne. Pământurile bogate din răsăritul Tauridei și din Meotida dădeau grâul care pleca spre cetățile grecești, între care Atena, prea populată ca să-și asigure singură hrana. Ruta trecea pe mare, prin Hersonesul Traciei. Comerțul lega astfel peninsula de un sistem mai vast, iar porturile ei deveneau verigi esențiale între stepa cerealieră și bazinul egeean.

La început, contactele dintre coloniștii greci și triburile indigene au fost pașnice. Acest echilibru a permis dezvoltarea rapidă a noilor orașe și legătura lor cu restul lumii grecești. Dar pacea nu a durat neîntrerupt. Cetățile au fost distruse spre sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., în vremea expediției lui Darius împotriva sciților, la care ele participaseră.

După acest șoc, a urmat o reorganizare. La începutul secolului al V-lea î.Hr., mai multe cetăți-state din regiunea Bosforului Cimerian s-au regrupat sub dominația Arheanactizilor. În 438 î.Hr./437 î.Hr., o nouă dinastie a luat puterea: Spartocizii. Spartokos I s-a instalat la Panticapeea și a făcut din ea capitala noului regat. Relațiile comerciale cu cetățile grecești, mai ales cu Atena, au rămas o prioritate.

Regatul Bosforului și echilibrul fragil al peninsulei

Din această concentrare de cetăți și interese s-a născut regatul Bosforului. Centrul său era de o parte și de alta a strâmtorii Kerci, numită în Antichitate Bosforul Cimerian. Regatul cuprindea aproape toată Crimeea și peninsula Taman spre vest, iar spre est limitele lui, în bazinul Kubanului, rămâneau vagi. Controla ieșirea „lacului Meotid”, actuala Marea Azov. Taurida propriu-zisă era mai întinsă decât regatul, dar se afla sub influența lui.

Acest stat a trăit mult timp din poziția sa de intermediar și din abilitatea de a se așeza în umbra marilor puteri fără a dispărea. De-a lungul istoriei sale, a fost adesea aliat, „client” sau vasal al unor puteri mai mari: Imperiul Persan, imperiile elenistice, Regatul Pontului, apoi Imperiul Roman devenit Bizantin. În același timp, întreținea relații comerciale cu populațiile scitice din stepa pontică.

În secolul al II-lea î.Hr., partea estică a Tauridei a intrat în regatul Bosforului, iar în secolul I î.Hr. acesta a devenit un regat clientelar al Romei. Sub stăpânirea romană, iar apoi bizantină, zona a rămas cultural grecească vreme îndelungată. În primele secole ale erei noastre, la Charax au staționat legiuni și coloniști romani, colonia fiind întemeiată sub Vespasian pentru a apăra Hersonesul și alte centre comerciale bosforane de sciți. Dar chiar și în această etapă, stabilitatea era relativă, nu definitivă.

De fapt, istoria regatului este istoria unui echilibru ținut greu între mare și stepă. El a durat până la regele Savromatis al VI-lea. Apoi, acest echilibru s-a rupt. Sursa românească leagă ruptura de perturbarea climei din secolele IV-XIII, care a înfometat popoarele din nordul Europei și al Asiei și a provocat năvălirile barbare. Regatul Tauridei, numit și Bosforan, a fost distrus de goți, apoi de huni.

În nordul peninsulei și în stepă, stăpânirea s-a schimbat mereu. Sursele pomenesc succesiv hazarii, cumanii, mongolii din Hoarda de Aur și tătarii din Hanatul Crimeii. Interiorul și nordul Crimeii au fost, în Evul Mediu, terenul unor invazii și cuceriri repetate. Taurida nu mai era demult doar lumea porturilor grecești. Devenise un spațiu în care nici o putere nu putea ignora presiunea stepelor.

Greaca a rămas în sud

Chiar după distrugerea vechiului regat, prezența grecească nu a dispărut din Crimeea. Sudul peninsulei a rămas bizantin sub denumiri precum Thema Hersonezului, Goția sau Thema Theodoros. În acest spațiu, urban, limba și cultura greacă au continuat. Sursa engleză subliniază că, pe întreaga durată a perioadei bizantine, zonele urbane au fost grecofone și creștine răsăritene.

Mai mult, acest sud a avut capacitatea de a-i eleniza chiar și pe goții rămași în zonă. Din această continuitate s-a născut, în cele din urmă, un stat elin independent: Principatul de Theodoros, patria Mariei de Mangop. El a rezistat până în 1476, iar sursa engleză notează continuitatea cultural greacă prin Imperiul de Trapezunt, între 1204 și 1461, și prin acest principat independent până în 1475.

În același timp, estul Crimeii și vestul Kubanului, adică inima fostului regat bosforan, au trecut în secolul al IX-lea în stăpânirea Rusiei Kievene, în cnezatul Tmutarakan. Crimeea devenise astfel un spațiu disputat între Bizanț, Rus și Khazaria. Interesele se suprapuneau. Lumea slavă timpurie, cea turcică și cea greacă se atingeau aici direct.

Porturile au rămas miza cea mai clară. Între secolul al XIII-lea și secolul al XV-lea, Cembalo, Caulita, Lusta, Soldaia, Caffa, Chimmero și Vosporo au trecut succesiv sub controlul Veneției, între 1204 și 1235, și al Genovei, între 1315 și 1475. Sursa engleză insistă că genovezii au ajuns să controleze economia Crimeii și comerțul din Marea Neagră vreme de două secole. Dar interiorul era mult mai puțin stabil decât litoralul. Aici, orașele comerciale trebuiau să trăiască mereu cu presiunea puterilor din stepă.

Hanatul și umbra Porții

În secolul al XV-lea s-a produs o altă cotitură. Din destrămarea Hoardei de Aur s-a format Hanatul Crimeii. Sursa engleză îl fixează în anii 1440, iar cea românească spune că, din a doua jumătate a secolului al XV-lea până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, peninsula a devenit centrul acestui hanat.

Noua putere controla stepele întinse de la Kuban până la Nistru, dar nu stăpânea de la început orașele comerciale genoveze de pe litoral. Tocmai această limită avea să deschidă poarta intervenției otomane. După ce tătarii crimeeni au cerut ajutorul otomanilor, o invazie condusă de Gedik Ahmed Pașa, în 1475, a adus Kaffa și celelalte orașe comerciale sub controlul Porții. Sultanul l-a ținut captiv pe hanul Meñli I Giray și l-a eliberat apoi în schimbul acceptării suzeranității otomane. Hanii au rămas însă cu un grad mare de autonomie.

De aici înainte, nordul Crimeii și estul Kubanului au fost sub controlul efectiv al vasalilor Porții, tătarii Hanatului Crimeii și cerchezii, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Peninsula se afla sub stăpânirea otomană, dar printr-o formulă indirectă în zonele hanatului, și directă în fostele porturi independente.

Hanatul avea și o sursă de venit pe cât de profitabilă, pe atât de violentă. Sursa engleză arată că raidurile frecvente în Rusia și Europa Răsăriteană pentru capturarea de sclavi au devenit o practică centrală. Între 1450 și 1586 sunt înregistrate optzeci și șase de raiduri tătare, iar între 1600 și 1647, alte șaptezeci. În anii 1570, aproape 20.000 de sclavi pe an erau vânduți la Kaffa. Ultimul mare raid tătar, în 1769, în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, a adus capturarea a 20.000 de sclavi.

Peninsula era, în același timp, pradă și rampă de lansare. Cazacii au lovit și ei acest spațiu. În 1553-1554, hatmanul Dmytro Vyshnevetsky a adunat grupuri de cazaci și a ridicat o fortăreață menită să stăvilească raidurile tătare în Ucraina. De aici a lansat atacuri împotriva Crimeii și a turcilor otomani, lovind mai ales ținutul rural al Eyaletului Kefe și provocând plecarea în masă a unei populații predominant creștine către interiorul tătar.

Independența care a deschis drumul anexării

Secolul al XVIII-lea a adus momentul decisiv. Între 1768 și 1774, Imperiul Rus și Imperiul Otoman au purtat un nou război. El s-a încheiat prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat la 21 iulie 1774. Prin tratat, Hanatul Crimeii a obținut independența. Numai că independența aceasta era, în realitate, începutul dependenței de Rusia. Sursa românească spune limpede că hanatul a devenit un protectorat rusesc, aliat al Imperiului Rus. Sursa engleză formulează la fel de clar: hanatele crimeene au căzut sub influență rusă.

Acesta a fost punctul de cotitură. După două secole de conflict, Rusia învinsese Poarta. Flota rusă distrusese marina otomană, iar armata rusă lovise greu forțele terestre otomane. Hanatul ieșea formal de sub sultan, dar nu pentru a intra într-o libertate stabilă, ci pentru a fi absorbit curând de noua putere dominantă din nord.

În 1783, Grigori Potemkin, favoritul Ecaterinei a II-a, a primit titlul de „prinț al Tauridei”, drept recompensă pentru acțiunile sale din conflictele care au dus la anexarea hanatului. Sursa engleză amintește că, la 28 decembrie 1783, Poarta a recunoscut printr-un acord comercial pierderea Crimeii și a altor teritorii ținute de hanat. Sursa românească, în schimb, leagă recunoașterea otomană de Tratatul de la Iași din 1792 și afirmă că în 1793 Ecaterina cea Mare a anexat Crimeea Imperiului Rus, la nouă ani după independență. Ambele texte coincid asupra faptului esențial: sub Ecaterina, Taurida a fost încorporată în Imperiul Rus.

Importanța acestui pas era uriașă. Sursa engleză spune că această încorporare a crescut puterea Rusiei în zona Mării Negre și că Crimeea a fost primul teritoriu musulman care a ieșit de sub suzeranitatea sultanului. Frontiera otomană urma să se retragă treptat, iar Rusia să-și împingă hotarul spre vest, până la Nistru.

Gubernia Taurida și schimbarea peninsulei

După anexare, Taurida a intrat într-o nouă epocă administrativă și socială. Sub Imperiul Rus, regiunea a constituit gubernia Tauridei între octombrie 1802 și octombrie 1921, cu centrul administrativ la Simferopol. Sursele arată și etapele premergătoare: întâi oblast în 1784, apoi alipiri și reforme, înainte de stabilirea noii gubernii în 1802.

Gubernia cuprindea totalitatea Crimeii și, în funcție de epocă, și teritorii de pe continentul apropiat. Sub stăpânirea rusească, ea a făcut parte din Novorusia. Transformarea nu a fost doar politică. Sursa românească afirmă că imperiul a „des-islamizat-o”, alungând majoritatea tătarilor spre Imperiul Otoman, între altele spre Dobrogea, și a creat o „nouă Arcadie” colonizată cu ruși, ucraineni și germani. Au fost ridicate orașe noi cu denumiri evocând elenismul: Tiraspol, Ovidiopol, Odesa, Herson, Simferopol, Sevastopol, Melitopol, iar în Kuban, Stavropol.

Plecarea unei părți dintre tătari și a turcilor, colonizarea cu ruși și ucraineni și, mult mai târziu, deportarea tătarilor în anii stalinismului au redus treptat populația musulmană la mai puțin de 15% dintre crimeeni, spune sursa românească. Sursa engleză completează că, după războiul Crimeii, mulți tătari au fugit în masă spre Dobrogea, Anatolia și alte părți ale Imperiului Otoman, sub presiunea războiului, a persecuțiilor și a exproprierilor.

Între 1853 și 1856, poziția strategică a peninsulei, aceea de a controla Marea Neagră, a făcut din ea teatrul principal al Războiului Crimeii. Aliații au debarcat în peninsulă în septembrie 1854 și au asediat Sevastopolul, baza Flotei Mării Negre a țarului. După lupte grele, orașul a căzut la 9 septembrie 1855. Războiul s-a încheiat cu o înfrângere a Rusiei, în februarie 1856. Peninsula plătise încă o dată prețul poziției sale.

După 1917, în timpul Războiului Civil Rus, Taurida a fost din nou prinsă între puteri. În 1918, bolșevicii au instaurat efemera Republică Sovietică Socialistă Taurida în gubernie. Sursele engleze arată că în Crimeea armata albă anti-bolșevică a generalului Wrangel a făcut ultima rezistență în 1920. Mulți au fugit pe mare spre Istanbul, iar după înfrângere au urmat execuții și teroare.

În toată această istorie lungă, numele de Taurida a făcut mai mult decât să desemneze un loc. A legat între ele straturi foarte diferite de trecut: lumea taurilor și a grecilor, regatul Bosforului, continuitatea bizantină din sud, hanatul tătar, cucerirea rusă și gubernia imperială. De aceea a contat. Pentru că în el se vede, concentrată, povestea unei peninsule pe care geografia a împins-o mereu în centrul competiției dintre imperii, credințe, economii și popoare.