Statul Burgundiei, puterea care a schimbat echilibrul Europei apusene

Pe câmpul de la Nancy, visul s-a frânt repede. Carol Temerarul voia mai mult decât o colecție de ducate și comitate. Voia un regat. Moartea lui timpurie în bătălia de la Nancy a pus capăt acestui proiect lotaringian, iar din clipa aceea moștenirea burgundă a intrat pe un drum nou, sub Habsburgi, prin căsătoria fiicei sale Maria cu Maximilian al Austriei. Între timp, Picardia și Ducatul de Burgundia au fost cucerite de regele Franței. Dintr-o mare putere a secolului al XV-lea a rămas o moștenire împărțită, dar cu urmări care aveau să marcheze Europa pentru secole.

Ceea ce numim astăzi Statul Burgundiei nu era, de fapt, un nume folosit de oamenii timpului. Termenul a fost inventat de istorici pentru a descrie un complex vast de teritorii legate de Valois-Bourgogne. Era o construcție formată din feude franceze și romano-germane, din ducatul și comitatul Burgundiei și din Țările de Jos Burgunde. Nu era o singură țară compactă și nici un stat unitar în sensul modern. Mai curând, era o uniune personală de teritorii separate, ținute împreună de persoana ducelui de Burgundia.

Tocmai aici stă miza poveștii. Cum a fost posibil ca un asemenea ansamblu, fără legislație comună și fără un nume recunoscut de contemporani, să devină una dintre marile puteri ale Europei? Răspunsul stă în bogăția regiunilor sale, în îndrăzneala ducilor și în felul în care au încercat să transforme o stăpânire feudală într-o putere aproape suverană.

Un nume născut târziu pentru o putere foarte reală

Statul Burgundiei este un concept istoric. Istoricii l-au creat pentru a descrie o realitate politică greu de prins într-un singur cuvânt. În vremea ducilor, nu exista un nume care să definească acest ansamblu altfel decât ca „țările și stările ducelui de Burgundia”. De aceea, mulți istorici au privit cu rezervă ideea de „stat” burgund. Din punct de vedere juridic, teritoriile ducilor formau mai degrabă o colecție de stăpâniri princiare decât un stat propriu-zis.

Și totuși, ceva le unea. Erau conduse de aceeași dinastie, casa de Valois-Burgundia, o ramură a casei regale franceze de Valois. Ducii au creat instituții comune și au încercat să dea coerență unor provincii foarte diferite. Nu au reușit să topească aceste teritorii într-un corp politic de tip modern, dar au împins această construcție suficient de departe încât ea să pară, în ochii Europei, o putere de sine stătătoare.

Această ambiguitate spune mult despre epocă. Ducii de Burgundia erau vasali ai regelui Franței și ai împăratului romano-german, chiar dacă se purtau adesea ca suverani. În feudele lor franceze, hotărârile puteau fi atacate înaintea Parlamentului din Paris. Tocmai pentru a evita această dependență, Carol Temerarul a creat Parlamentul de la Mechelen. Faptul în sine arată direcția în care mergea puterea burgundă: spre autonomie, spre centralizare, spre aparența unei suveranități care nu era pe deplin recunoscută de drept.

Din loialitate față de coroana Franței la rivalitate deschisă

La început, legătura cu regatul Franței a rămas puternică. În vremea lui Filip cel Îndrăzneț și a fiului său, Ioan fără Frică, slujirea regatului era o datorie însemnată. Filip a participat la guvernarea regatului în timpul minoratului nepotului său, regele Carol al VI-lea, alături de alți prinți ai sângelui. Când regele a început să dea semne de nebunie, ducele de Burgundia a ajuns să dețină efectiv puterea, deși influența lui a fost tot mai mult contestată de Ludovic, duce de Orléans.

Conflictul a crescut până la crimă. La 23 noiembrie 1407, Ludovic de Orléans a fost ucis pe străzile Parisului. A început astfel războiul civil dintre armagnaci și burgunzi. Ioan fără Frică a stăpânit situația până când armagnacii au preluat Parisul. Când Henric al V-lea al Angliei a reluat războiul, ducele Burgundiei a rămas neutru și a evitat înfrângerea franceză de la Azincourt. A recucerit Parisul și a controlat regele, dar delfinul Carol, partizan armagnac, a scăpat. Părea că lupta pentru putere nu se va încheia curând.

În 1419, cele două tabere au fost aproape de pace. Au avut loc tratative, însă pe 10 septembrie 1419, în timpul unei întâlniri între duce și delfin pe podul de la Montereau, Ioan fără Frică a fost ucis la rândul său. Acesta a fost momentul de cotitură. Noul duce, Filip, cunoscut mai târziu ca Filip cel Bun, a căutat răzbunare și s-a aliat cu englezii.

Ca regent, Filip a făcut ca regele Carol să semneze Tratatul de la Troyes, prin care propriul său fiu era înlăturat de la succesiune în favoarea lui Henric al V-lea al Angliei, care urma să se căsătorească cu Caterina de Valois. Era o încercare de unire a caselor Franței și Angliei. Dar moartea lui Henric, urmată la scurt timp de cea a lui Carol, a schimbat din nou situația. Henric al VI-lea era doar un copil, iar alianța anglo-burgundă, deși a obținut multe victorii și a controlat o mare parte a Franței, a fost zguduită de apariția Ioanei d’Arc. Ea a schimbat cursul războiului și i-a permis lui Carol al VII-lea să fie încoronat la Reims, în iulie 1429. Ioana a fost prinsă mai târziu de burgunzi și predată englezilor.

În 1435, Congresul de la Arras a adus împăcarea dintre Burgundia și Franța. Filip cel Bun l-a recunoscut pe Carol al VII-lea ca rege al Franței, iar Carol a recunoscut achizițiile teritoriale burgunde. Filip a fost scutit personal de obligația de a presta omagiu regelui. Pentru Burgundia, era mai mult decât o reconciliere. Era recunoașterea unei poziții de forță.

Țările bogate din nord și marea acumulare de putere

După 1435, Filip cel Bun nu a mai fost interesat de afacerile Franței. Și-a condus propriile teritorii ca pe o stăpânire a sa. Aici s-a văzut adevărata bază a puterii burgunde: Țările de Jos. Aceste provincii, dobândite treptat și în mare măsură prin moștenire, erau principala sursă de bogăție și prestigiu a ducilor.

Flandra și Brabant erau regiuni înfloritoare. Statul Burgundian a devenit un centru major de comerț și negoț și un punct focal al culturii curtenești. Moda curții de Burgundia a influențat casele regale europene. Ducii erau printre cei mai bogați și mai puternici prinți ai continentului, numiți uneori „Marii Duci ai Vestului”.

Filip cel Bun a extins considerabil această construcție în Țările de Jos. A cumpărat comitatul Namur de la marchizul sărăcit de Namur și l-a moștenit apoi de drept. A moștenit marca de Anvers și ducatelor Brabant, Limburg și Luxemburg. A profitat de o criză de succesiune și a devenit moștenitorul Jacquelinei de Hainaut, iar la moartea ei a preluat Hainaut, Olanda și Zeeland. A cumpărat apoi ducatul Luxemburg de la mătușa sa, Elisabeta de Görlitz. În cele din urmă, Țările de Jos au fost unite și au devenit Țările de Jos Burgunde.

Această acumulare de teritorii a fost făcută bucată cu bucată. Nu printr-o cucerire unică, ci prin cumpărări, moșteniri și folosirea inteligentă a crizelor dinastice. Aceasta este una dintre cheile puterii burgunde. Ducii au știut să transforme drepturile de familie în instrumente politice.

Curtea care dădea tonul Europei și orașele care se împotriveau

Sub Filip cel Bun, curtea Burgundiei a atins apogeul. Era o curte itinerantă. Nu exista o capitală propriu-zisă, deși Dijon era capitala tradițională a ducilor de Burgundia. Filip cel Bun și urmașii săi au preferat însă să stea în Țările de Jos, în orașe precum Bruxelles, Gent, Bruges, Lille, Arras și Hesdin. Acolo era bogăția. Acolo pulsa viața politică și economică a acestei puteri.

Curtea burgundă a devenit un mare centru artistic. Manuscrisele ilustrate ale ducilor erau renumite. Pictura neerlandeză timpurie a înflorit în mare măsură datorită patronajului ducelui de Burgundia. În muzică, membrii Școlii burgunde au fost compozitori de frunte ai Europei de la mijlocul secolului al XV-lea. Sărbătorile și banchetele burgunde aveau reputație internațională. În 1430, Filip a creat prestigiosul Ordin al Lânii de Aur, care promova cavalerismul și creștinătatea și era foarte influent în Europa.

Dar strălucirea curții ascundea o tensiune constantă. Orașele flamande erau mândre de autonomia și libertățile lor. Creșterea centralizării sub casa de Burgundia nu le plăcea. Filip a trebuit să înăbușe răscoala din Bruges și apoi revolta din Gent. De fiecare dată, forțele burgunde s-au putut sprijini pe alte orașe flamande. După aceste două episoade, libertățile urbane au fost grav afectate, iar dominația burgundă a crescut.

Rezistența nu a venit doar din orașele bogate. În războaiele de la Liège, principatul Liège s-a răsculat de trei ori, refuzând protectoratul burgund și pe Ludovic de Bourbon, nepotul lui Filip cel Bun, ca prinț-episcop. De trei ori rebelii au fost înfrânți. În cele din urmă, Carol Temerarul a jefuit și a distrus orașul în 1468.

Aici se vede latura dură a construcției burgunde. Eleganța curții și rafinamentul artistic mergeau mână în mână cu centralizarea forțată și cu supunerea unei lumi urbane foarte sensibile la vechile ei privilegii.

Visul regal al lui Carol Temerarul

Ambiția cea mai mare nu a aparținut însă lui Filip, ci fiului său. Carol Temerarul a urcat la putere după ce fusese vreme de doi ani locțiitorul tatălui său. Era ambițios și necruțător. Voia să stăpânească un regat continuu teritorial și independent, care să amintească de vechea Lotharingie, dar și de regatele Burgundiei și Galliei Belgica.

Tatăl său hrănise deja ambiția de a ridica stăpânirea burgundă la rangul de regat suveran în cadrul Imperiului romano-german. Purta discuții cu împăratul Frederic al III-lea, dar fără rezultat. Carol a dus acest proiect mai departe și mai agresiv. Prin Tratatul de la Péronne, regele Ludovic al XI-lea al Franței a retras feudele franceze ale ducelui de Burgundia de sub jurisdicția Parlamentului din Paris. Când regele s-a opus apoi înțelegerii și a declarat război, Carol a susținut că el și teritoriile sale sunt pentru totdeauna eliberați de coroana Franței.

În același timp, s-a apropiat de împăratul Frederic al III-lea de Habsburg. Cei doi s-au întâlnit la Trier și au negociat căsătoria fiicei lui Carol, Maria, cu fiul împăratului, Maximilian. În cursul acelei întâlniri, Frederic a luat în calcul fie alegerea lui Carol ca rege al romanilor și viitor împărat, fie reînvierea regatului Burgundiei. Coroana și sceptrul au fost pregătite, iar o dată pentru încoronare fusese fixată. Însă împăratul a întrerupt brusc negocierile și a fugit noaptea împreună cu fiul său.

Carol a continuat expansiunea. A cumpărat Brisgau și Sundgau de la Sigismund, arhiducele Austriei, a cucerit ducatul Guelders și comitatul Zutphen, apoi a cucerit ducatul Lorenei. Stăpânea în cele din urmă un teritoriu continuu de la Charolais la Friesland. A spus limpede că voia să facă din orașul loren Nancy capitala regatului său.

Obsesiile politice se văd uneori în gesturi mărunte. Carol era obsedat de regalitate. Se îmbrăca foarte bogat și, în fața regelui Franței sau a împăratului, se prezenta ca egalul lor. Își făcuse o pălărie de aur despre care un observator italian al vremii spunea că „părea o coroană de rege”. Detaliul spune totul. Carol nu voia doar putere. Voia forma supremă a puterii, recunoscută și văzută de toți.

Nancy și moștenirea împărțită

Această politică expansionistă a speriat Confederația Elvețiană. Au urmat războaiele burgunde. Armatele lui Carol Temerarul au suferit două mari înfrângeri, la Grandson și Morat. Ducele de Lorena a profitat și a recucerit Nancy. Cu o armată slăbită, Carol a vrut să asedieze orașul cât mai repede. Uniunea armatelor elvețiene și lorenze i-a învins pe burgunzi în bătălia din 5 ianuarie 1477, iar Carol a fost ucis.

De aici înainte, povestea nu mai este despre ridicarea unei puteri, ci despre împărțirea ei. După moartea lui Carol, Ludovic al XI-lea nu a așteptat mult și a invadat Burgundia, Artois și Flandra. Pentru a se apăra, Maria, singura moștenitoare a lui Carol, a convocat Stările Generale ale Țărilor de Jos. Nemulțumite de politica ducelui anterior, acestea au forțat-o să acorde Marele Privilegiu, care a suprimat mai multe instituții centralizate, a restabilit numeroase drepturi locale și comunale și a întărit puterea Stărilor Generale. Tot ele au încurajat-o să se căsătorească cu Maximilian al Austriei. Căsătoria a avut loc la Gent.

Venirea lui Maximilian a schimbat situația militară. Francezii au fost învinși la Guinegate, iar apoi s-a negociat un armistițiu. Dar moartea neașteptată a Mariei, survenită în urma unui accident de călărie, a slăbit poziția lui Maximilian, care a trebuit să facă față dificultăților de a fi acceptat ca regent legitim pentru fiul său Filip.

Tratatul de la Arras a prevăzut căsătoria Margaretei, fiica Mariei și a lui Maximilian, cu delfinul Carol. Burgundia-Habsburgii păstrau Flandra și restul Țărilor de Jos, în timp ce Franța câștiga Ducatul de Burgundia, Artois și Picardia, iar apoi și comitatul Burgundiei, ca zestre a Margaretei. Mai târziu, prin Tratatul de la Senlis, regele Franței a dat înapoi Artois, Charolais și comitatul Burgundiei. Și mai târziu, prin Tratatul de la Cambrai, regele Francisc I a renunțat definitiv la suveranitatea franceză asupra Artois și Flandrei, iar împăratul Carol al V-lea a renunțat la pretenția sa asupra Ducatului de Burgundia.

Împărțirea moștenirii Burgundiei a marcat începutul rivalității franco-habsburgice de secole. Acesta este marele efect istoric al statului burgund. Chiar după ce și-a pierdut rolul de entitate politică independentă, urma sa a rămas decisivă în politica europeană.

Odată cu abdicarea împăratului Carol al V-lea în 1555, Țările de Jos Burgunde au trecut sub stăpânirea Imperiului Spaniol al regelui Filip al II-lea. În timpul Revoltei Olandeze, provinciile nordice și-au câștigat independența și au format Republica Olandeză. Provinciile sudice au rămas sub stăpânire spaniolă până în secolul al XVIII-lea și au devenit cunoscute sub numele de Țările de Jos Spaniole sau Țările de Jos de Sud.

Statul Burgundiei a contat fiindcă a arătat cât de departe poate merge, în Europa târzie medievală, o putere născută din moșteniri, alianțe și orașe bogate. A fost o stăpânire compusă, nu un stat unitar. A fost aproape un regat, fără să ajungă să fie. Dar tocmai acest „aproape” a schimbat istoria Europei apusene.