Slavii au schimbat harta Europei în mileniul I și au lăsat una dintre cele mai mari familii de popoare ale continentului

La un moment dat, izvoarele încep să-i vadă peste tot. La Dunăre, la hotarele Bizanțului. Spre Elba. Spre Alpii de est. Până în Peloponez. Pentru istoricii antici și bizantini, numele lor se schimbă: Veneți, Sclavini, Anți, Spori, Venzi. Dar mișcarea este aceeași. Un grup de populații pornite din răsăritul Europei iese din umbra preistoriei și ajunge să ocupe, în mileniul I, teritorii uriașe din estul, nordul, sudul și centrul continentului. De aici începe povestea slavilor, una dintre marile transformări etnice și culturale ale Europei.

Nu a fost o singură ruptură și nici un singur marș. A fost un proces lung. Slavii căutau pământuri mai bune pentru agricultură și pășunat. S-au așezat pe spații foarte întinse, s-au amestecat cu alte populații, au lăsat în urmă diferențieri de limbă și drumuri istorice distincte. Din acest fond comun aveau să se nască, în timp, slavii de răsărit, de apus și de sud. Iar odată cu ei, o parte esențială din istoria Europei medievale și moderne.

Între Nipru și Baltica

Originea vechilor slavi este plasată în zona cuprinsă între râul Nipru, Munții Carpați din Ucraina, râul Oder și Marea Baltică. Ei făceau parte din marea familie indo-europeană, iar într-o epocă foarte veche, în jurul anului 3000 î.Hr., vechii slavi și vechii balți alcătuiau încă același grup etno-lingvistic, cel al balto-slavilor. Abia între 1500 și 1000 î.Hr. se desfășoară procesul de individualizare și desprindere a slavilor de balți.

Acest început îndepărtat nu este luminat de surse bogate. Primele mențiuni istorice apar mult mai târziu, în secolele 1 și 2 d.Hr., la autori greci și romani precum Strabon, Plinius cel Bătrân, Ptolemeu și Tacit. Ei îi pomenesc sub numele de Veneți. Mai târziu, cronicile bizantine ale secolelor V-VIII folosesc alte nume: Sclavini, Anți, Spori, Veneți și Venzi.

Numele de Sclavini trimite, la cuvântul proto-slav Slověninŭ, la plural Slověně, din care derivă și numele actual, slavi. La rândul lui, termenul este legat de slovo, adică „cuvânt”. În documentele vechi, acesta nu este doar un detaliu lingvistic. Spune ceva despre felul în care se recunoștea o comunitate: oameni care se înțeleg între ei prin aceeași vorbire.

În jurul acestor începuturi, izvoarele schițează și lumea din jurul slavilor. În vest aveau triburile germanice, celții și geto-dacii. În est și sud-est, seminții iraniene precum alanii, cimerienii, sarmații și sciții, dar și populații caucaziene și turcice. În nord și nord-est, triburi baltice și fino-ugrice. Slavii nu s-au format în izolare. De la început, povestea lor este una de vecinătate, contact și, în timp, amestec.

Momentul în care au ieșit în istorie

Slavii timpurii trăiesc în epoca migrațiilor și în Evul Mediu timpuriu, aproximativ din secolele V-X d.Hr. În secolele VI-VII ajung să controleze mari părți din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est. În sursele bizantine apar în număr mare la frontierele imperiului, venind din aria Munților Carpați, a Dunării de Jos și a Mării Negre către provinciile dunărene ale Imperiului de Răsărit.

Expansiunea slavă a fost legată, în relatarea surselor, de marea mișcare a altor populații. Deplasarea spre apus a triburilor germanice în secolele V și VI, în legătură cu mișcările hunilor, iar mai târziu ale avarilor și bulgarilor, a deschis spații noi. Slavii s-au așezat pe pământurile părăsite de triburile germanice care fugiseră din calea hunilor și a aliaților lor. Au înaintat spre vest între Oder și linia Elba-Saale, spre sud în Boemia, Moravia, mare parte din Austria de astăzi, în câmpia panonică și în Balcani, iar spre nord de-a lungul Niprului superior.

Sursele bizantine insistă asupra dimensiunii acestei mișcări. În jurul secolului al VI-lea, slavii apar la granițele Bizanțului în număr mare. Este menționat chiar că erau atât de numeroși, încât iarba nu mai creștea pe unde treceau. Până la sfârșitul secolului al VI-lea, se așezaseră și în regiunile Alpilor de Est. Mișcarea lor spre sud a lăsat urme până în Peloponez și, pentru câteva sute de ani, chiar în Asia Mică.

În această ieșire în istorie, izvoarele le surprind și felul de organizare. Slavii erau organizați în triburi și uniuni de triburi, iar forma de guvernământ era descrisă drept democrație militară, întâlnită și la alte popoare europene numite de surse „barbare”. Ei erau conduși de cnezi sau jupâni, ajutați de Sfatul Bătrânilor. În viața comunității funcționa un principiu puternic al egalității în drepturi între toți membrii, inclusiv între femei și bărbați. Hotărârile trebuiau luate în unanimitate. La început, termenul mir desemna atât adunarea obștii, cât și unanimitatea hotărârilor ei; mai târziu a ajuns să însemne și pacea și lumea.

Un autor bizantin din secolul al VI-lea, Procopius, păstrează una dintre cele mai apăsate imagini despre ei. El scria că Sclavinii și Anții avuseseră odinioară un singur nume și că trăiau sub o formă de democrație. Descrierea lui privește și credințele lor: se rugau la forțele naturii, reprezentate de zei și spirite, ridicau idoli și temple în păduri, iar printre divinități era pomenit zeul legat de fulger, Perun. Înainte de creștinare, lumea slavă era una profund păgână, așezată în contact direct cu pădurea, apa și cerul.

O Europă slavă în trei mari ramuri

Pe măsură ce triburile slave s-au răspândit pe spații foarte întinse și s-au amestecat cu alte populații, între ele au apărut diferențieri de limbă. Din această evoluție au rezultat cele trei mari ramuri cunoscute și astăzi.

Slavii de răsărit sunt rușii, ucrainenii și bielorușii de astăzi. Slavii de apus sunt cehii, slovacii și polonezii. Slavii de sud, cei care au migrat la sud de Dunăre, sunt strămoșii bulgarilor, sârbilor, croaților, macedonenilor, slovenilor, bosniacilor și muntenegrenilor.

Această împărțire nu este doar geografică. Ea reflectă și felul în care fiecare ramură a intrat în alte contacte, în alte sisteme politice și religioase. Slavii de apus au fost influențați de lumea latină și de Biserica Catolică. Slavii de răsărit și o parte a celor de sud au intrat puternic în sfera Bizanțului și a creștinismului ortodox. În Balcani, o parte dintre grupurile slave au ajuns în timp să fie musulmane.

În acest drum lung, raportul dintre slavi și ceilalți a fost adesea decisiv. Izvoarele arată limpede că, la sud de Dunăre, slavii i-au asimilat pe traci, iliri, celți și sciți. În alte regiuni s-a întâmplat contrariul. În teritoriile de la nordul Dunării, slavii au fost asimilați între secolele VIII-X de daco-romani. În Grecia, studiile notează că slavii au fost elenizați. În alte părți, bulgarii, deși stăpânitori la început, au fost treptat slavizați. Povestea lumii slave nu este doar una de extindere. Este și una de transformare reciprocă.

De la obște la stat

Un prag important este trecut între secolele VII și IX. Atunci, triburile slave încep să își constituie state. După încheierea marilor migrații, apar primele organizații statale, fiecare condusă de un principe, cu tezaur și forță de apărare. În secolul al VII-lea, Samo, un negustor franc, i-a sprijinit pe slavi împotriva avarilor și a devenit conducătorul primului stat slav cunoscut din Europa Centrală, statul cehilor, numit și statul lui Samo.

Sursa mai amintește dintre formațiunile timpurii statul sârbilor, cu capitala la Rașka, și cnezatele ruse. În lumea slavă de apus și de sud, se conturează astfel primele cadre politice mai stabile. În secolele următoare apar sau se consolidează mai multe state medievale slave. Până în secolul al XII-lea, slavii formează populația de bază a unui număr de state creștine medievale.

Acest pas de la trib la stat schimbă totul. Conducerea nu mai stă doar în adunarea obștii și în autoritatea cnezului în vreme de război. Apar centre de putere, capitale, structuri de apărare și dinastii. Lumea slavă intră în istoria marilor construcții politice medievale.

Drumul Niprului și nașterea unui centru la Kiev

Pentru slavii de est, râurile au fost coloana vertebrală a istoriei. Ei trăiau în sate și târguri de-a lungul Niprului. Pe acest drum de apă, care pornea de la Marea Baltică și cobora spre Marea Neagră și Constantinopol, negoțul s-a dezvoltat de timpuriu. Nu întâmplător traseul era numit drumul de la varegi la greci. El era folosit și de normanzii numiți varegi.

Aici apare unul dintre momentele de cotitură cele mai clare din surse. În anul 862, trei frați normanzi au traversat Marea Baltică și au întemeiat primele state rusești. Unul dintre ei, Rurik, care a domnit între 862 și 879, s-a stabilit la Novgorod. Alți doi șefi varegi, Askold și Dir, s-au stabilit la Kiev.

Apoi, în anul 880, fratele lui Rurik, Cneazul Oleg, care a domnit între 879 și 912, i-a omorât pe Askold și Dir și a creat un stat slav cu capitala la Kiev. În această succesiune scurtă se vede perfect felul în care drumurile comerciale, războinicii veniți din nord și masa populației slave au dat naștere unui nou centru politic. Sursa subliniază un lucru esențial: varegii erau puțini la număr și au fost repede asimilați de masa slavă.

Acesta este unul dintre acele episoade în care istoria se schimbă prin câteva gesturi violente și decisive. Două așezări varege la Novgorod și Kiev, o eliminare a rivalilor, o capitală fixată la Kiev. Din acel punct, slavii de răsărit intră într-o fază nouă a istoriei lor.

Credință nouă, alfabet nou, lume nouă

În secolele IX și X începe o altă transformare majoră: popoarele slave adoptă creștinismul. Procesul de creștinare, început treptat încă din secolul al VII-lea, schimbă profund lumea slavă. Vechile rugăciuni către forțele naturii, idolii și templele din păduri cedează locul unei noi ordini religioase și culturale.

De aici înainte, ramurile slave se așază și confesional în două mari arii. Slavii de est, rușii și ucrainenii, și o parte a celor de sud, bulgarii, sârbii, macedonenii și muntenegrenii, sunt creștini ortodocși. Cei de la apus, cehii, slovacii și polonezii, precum și o parte a slavilor de sud, croații și slovenii, sunt creștini catolici. Musulmani sunt bosniacii, precum și o parte a sârbilor din Sangeac, a bulgarilor, pomacii, și a macedonenilor, torbeși și gorani.

Schimbarea religioasă a fost însoțită de una culturală uriașă. Una dintre marile realizări culturale ale slavilor a fost inventarea, în secolul al IX-lea, a alfabetului chirilic. În lumea slavă, alfabetul și religia au rămas strâns legate. Folosirea alfabetelor pentru limbile slave este, de regulă, în raport cu religia dominantă a diferitelor grupuri.

Această moștenire culturală a mers mult dincolo de Evul Mediu. Sursa amintește, pentru epoca modernă, mari creatori de origine slavă: în literatură, Feodor Dostoievski și Lev Tolstoi; în muzică, Piotr Ilici Ceaikovski, Serghei Rahmaninov și Ignacy Paderewski. Nu este un adaos marginal la istorie, ci urmarea lungă a unei lumi care, după ce și-a găsit statele și credința, și-a găsit și marile expresii culturale.

La nord și la sud de Dunăre

Istoria slavilor atinge direct și spațiul românesc. Slavii au pătruns în regiunile Moldovei și Munteniei de la sfârșitul secolului al V-lea și în prima jumătate a secolului al VI-lea. În Transilvania, primele urme datează din ultima treime a secolului al VI-lea, venind dinspre sud-est și nord-vest.

Mai târziu, în secolul al VIII-lea, avarii, dorind să controleze rutele către ocnele din Transilvania, au instalat un alt grup de slavi vestici, din Moravia și Slovacia, în partea de nord a Transilvaniei și în Crișana. Ei au intrat în conviețuire cu românii.

La sud de Dunăre, procesul de slavizare a provinciilor romane a avut efecte adânci. Populația autohtonă s-a retras din zonele fertile de câmpie spre deal și munte, în zone împădurite. Modului de viață i s-a schimbat centrul de greutate: păstoritul a devenit ocupația principală a populației romanice. După ce slavii plecau în căutarea altor teritorii, populația autohtonă revenea din zonele de refugiu în cele de proveniență. Așa au ajuns să conviețuiască între secolele VIII-X două populații, una românească și una slavă.

Și aici, deznodământul nu a fost același pe ambele maluri ale fluviului. La sud de Dunăre, slavii stabiliți au asimilat celelalte grupuri etnice existente. La nord de Dunăre, ei au fost asimilați de daco-romani între secolele VIII-X, într-o etapă pe care sursa o numește ultima în finalizarea etnogenezei românești. Este una dintre acele răscruci în care aceeași mișcare istorică produce rezultate opuse, în funcție de loc, densitate și împrejurări.

De aceea, când vorbim despre slavi, nu vorbim despre un simplu capitol etnic din Evul Mediu timpuriu. Vorbim despre o mișcare de populații care a redesenat continentul, a schimbat raporturile dintre limbi și credințe, a ridicat state noi și a intrat până în fibra istoriei Europei de Est și de Sud-Est. Din spațiul dintre Nipru și Baltica, povestea lor a ajuns până la Kiev, până în Balcani, până în Alpii de est și până în istoria popoarelor care trăiesc și astăzi pe acest vast arc european.