Senatul Roman și puterea care a modelat Roma

În Curie, acolo unde se adunau senatorii, nu se hotăra doar ordinea unei ședințe. Se hotăra felul în care avea să fie condusă Roma. Doi consuli erau aleși în fiecare an, magistrații aveau puterea executivă, adunările populare votau, dar deasupra tuturor stăruia greutatea acestui consiliu de cetățeni în vârstă, al cărui nume venea chiar din cuvântul senex, „bătrân”. Din sfat, Senatul a devenit comandă. Din tradiție, a devenit autoritate. Iar din această autoritate s-a născut unul dintre marile mecanisme politice ale lumii vechi.

Istoria Senatului Roman este o istorie a unei puteri care nu a apărut dintr-odată. La început, în zilele regatului, era în primul rând un consiliu al regelui. Apoi a venit prăbușirea monarhiei, complotul împotriva lui Tarquinius și fondarea republicii. Abia după această ruptură Senatul a început să urce, generație după generație, până la apogeul puterii sale republicane. Iar când Roma s-a schimbat din nou, când republica a făcut loc imperiului, aceeași instituție a rămas în picioare, dar și-a pierdut miezul. A continuat să existe. A continuat să poarte prestigiu. Dar puterea adevărată plecase în altă parte.

Din adunarea bătrânilor la sfatul regelui

Originea Senatului se află în cea mai veche structură socială a Romei. În tradiția romană, el era o adunare a bătrânilor, o instituție alcătuită din oamenii vârstnici ai comunității. În regatul roman, acest organism a fost o instituție politică de bază. Senatul, în această fază timpurie, era în general mai mult un consiliu consultativ al regelui decât centrul efectiv al puterii.

Sursele engleze spun că Senatul ar fi fost creat de primul rege al Romei, Romulus, și că la început ar fi avut 100 de oameni. Descendenții acestora au format apoi clasa patriciană. Mai târziu, al cincilea rege, Lucius Tarquinius Priscus, a ales încă 100 de senatori, luați dintre familiile conducătoare mai mici, numiți patres minorum gentium. Ultimul rege, Lucius Tarquinius Superbus, a executat mulți dintre oamenii de seamă din Senat și nu i-a înlocuit, micșorând astfel numărul membrilor.

În zilele monarhiei, Senatul avea trei atribuții principale. Era depozitarul ultim al puterii executive, funcționa ca sfat al regelui și avea un rol legislativ alături de poporul Romei. Cea mai importantă funcție a sa era însă alegerea noilor regi. Deși regele era, în mod formal, ales de popor, în realitate Senatul era cel care alegea fiecare nou rege. Între moartea unui rege și alegerea următorului se deschidea perioada numită interregnum, iar în acest interval puterea revenea Senatului.

Această idee a supraviețuit și în republică. În secolul al V-lea î.Hr., în senatul roman s-au impus trei componente moștenite din perioada regală: consilium, patrum auctoritas și interregnum. Interregnum era perioada dintre două domnii, când se alegeau purtători ai puterii regale. În republică, importanța sa a scăzut mult, dar principiul rămânea limpede: în momentele de gol politic, puterea regală revenea Senatului.

Consilium arăta că puterea reală se afla în mâinile magistraților. Senatorii apăreau, în această logică, ca sfătuitori ai acestora. La început, Senatul avea spre hotărâre doar acele chestiuni care îi erau atribuite de magistratură. Dar tocmai aici s-a produs marea transformare. Cu timpul, consilium publicum a devenit un organ suprem de conducere al republicii romane, iar dreptul senatorilor de a da sfaturi magistraturii s-a transformat într-o îndatorire obligatorie.

Complotul împotriva regelui și nașterea republicii

Momentul de cotitură a venit odată cu căderea monarhiei. Senatorii, numiți patres, au desființat monarhia prin complotul împotriva lui Tarquinius și au reușit să centralizeze puterea în noua republică. Din acel punct, Senatul nu mai era doar o instituție veche păstrată în noul regim. Devenea unul dintre stâlpii lui.

Demonstrația a arătat și cum a fost consolidată această nouă ordine. În rândul senatorilor au fost incluse persoane care nu erau patres, dar care meritau loc în Senat. Aceștia au primit denumirea de patres minorum gentium și erau egali în drepturi cu vechii senatori. În tradiția istorică, în 509 î.Hr., primii și al treilea consuli ai Romei, Lucius Junius Brutus și Publius Valerius Publicola, au ales dintre principalii equites oameni noi pentru Senat, numiți conscripti, și au ridicat numărul senatorilor la 300.

Totuși, puterea Senatului în republica timpurie nu a fost, de la început, absolută. Lucrările de referință subliniază că, în primii ani ai republicii, Senatul a fost politic slab, în timp ce magistrații executivi, cei care îi numeau pe senatori pe viață sau până la excluderea de către cenzori, erau foarte puternici. Trecerea de la monarhie la o ordine constituțională a fost, cel mai probabil, treptată. Au trebuit să treacă mai multe generații până când Senatul a reușit să se impună în fața magistraturilor executive.

Dar tocmai această lentoare spune mult despre istoria romană. Republica nu s-a născut gata făcută. Ea s-a așezat prin echilibre, prin tradiții adaptate și printr-o acumulare de autoritate. La mijlocul republicii, Senatul ajunsese deja la apogeul puterii sale.

Aristocrația și lupta pentru locul în cetate

În interiorul Senatului, puterea nu era împărțită egal. Dinastiile aristocrate conduceau Senatul și dețineau puterea totală. Această situație și-a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. Acolo se vede una dintre marile tensiuni ale istoriei romane: Senatul era inima guvernării republicane, dar această inimă bătea în ritmul aristocrației.

Relația cu plebea a fost una dintre cele mai sensibile linii de fractură. În anii 90 î.Hr., în Senat au fost primiți conducători ai plebei, numiți conscripti, dar după 15 ani ei au fost excluși de la dreptul de interregnum și au fost lipsiți de drepturi. De asemenea, izvoarele istorice arată că, după anul 480 î.Hr., conscripti, senatorii plebei, au rămas practic fără drepturi și au pierdut încrederea plebei după aprobarea interzicerii căsătoriilor dintre patricieni și plebei, în cadrul legilor „celor XII table”. În acest fel, conscripti au fost discreditați de către patres în fața plebei și au fost lipsiți de șansa de a fi aleși consuli.

Dincolo de contradicțiile cronologice din tradiția păstrată de surse, sensul politic este limpede. Senatul a fost și locul unei integrări controlate. Roma a putut primi oameni noi, dar sub condițiile stabilite de vechile familii. Admiterea nu însemna întotdeauna egalitate reală. În joc era accesul la magistraturi, la prestigiu și la puterea efectivă.

În primele perioade ale republicii, doar patricienii au fost membri ai Senatului. Plebeii au fost admiși mai târziu, deși li s-au refuzat pentru mai multă vreme magistraturile superioare. Odată intrat în Senat, un om primea semne clare ale rangului său. Senatorii aveau dreptul să poarte togă cu o bandă lată purpurie, încălțăminte de culoare castanie și un inel de fier, mai târziu de aur. Asemenea detalii nu erau simple podoabe. Ele făceau puterea vizibilă pe străzile Romei.

Locul unde se conducea republica

Senatul se întrunea în clădirea Curiei. Acolo se discuta modul în care să fie condusă Roma și se ofereau sugestii consulilor, cei mai puternici oameni din cetate. Formula poate părea modestă: sugestii. În practică, greutatea acestor „sfaturi” era uriașă. Hotărârile Senatului, numite senatus consulta, aveau forma unor recomandări făcute unui magistrat. Ele nu aveau, în sine, forță legală. Dacă un senatus consultum intra în conflict cu o lege votată de o adunare, legea prevala. Și totuși, în practică, aceste decrete erau de obicei ascultate.

Aici stă una dintre cheile puterii senatoriale. Autoritatea Senatului se sprijinea pe precedent, pe prestigiu și pe controlul mecanismelor reale ale statului. Senatorii controlau toate veniturile și cheltuielile statului. Senatul avea responsabilitățile fiscale ale tezaurului republicii și puterea de reglementare asupra tranzacțiilor care intrau și ieșeau. Tot el era, în ultimă instanță, responsabil de crearea și întreținerea clădirilor publice, deoarece numai el putea distribui fonduri către cenzori.

Senatul supraveghea și procedurile judiciare în cazuri extreme de infracțiuni violente din Italia. La cererea aliaților din Italia, putea supraveghea și procedurile lor judiciare în cazuri grave, care cereau investigații suplimentare. Tot el se ocupa de măsurile diplomatice prin care Republica Romană era reprezentată.

În chestiunile militare, puterea sa era încă și mai limpede. Prin decretele sale, Senatul îi dirija pe magistrați, mai ales pe consuli, în purtarea conflictelor militare. Pe măsură ce republica a crescut, Senatul a supravegheat și administrarea provinciilor, conduse de foști consuli și pretori, hotărând ce magistrat urma să guverneze fiecare provincie.

În cazuri de criză, greutatea sa devenea hotărâtoare. Din secolul al III-lea î.Hr., Senatul a jucat un rol esențial în situațiile de urgență. Putea cere numirea unui dictator. După 202 î.Hr., această magistratură a ieșit din uz și a fost reînviată doar de două ori. În locul ei a apărut senatus consultum ultimum, „decretul ultim al Senatului”, prin care consulii erau autorizați să folosească orice mijloace necesare pentru rezolvarea crizei.

Și totuși, puterea Senatului nu era fără limite. Senatul avea drept de veto. În același timp, înainte de adoptarea unei moțiuni, aceasta putea fi blocată, de regulă de un tribun. Chiar și un dictator, deși avea nominal puterea supremă, putea vedea deciziile sale oprite de veto-ul senatorial.

Felul în care funcționa o ședință spune multe despre acest echilibru complex. Reuniunile puteau avea loc înăuntrul sau în afara graniței formale a orașului, dar nu mai departe de o milă. Înainte de a începe, se aducea un sacrificiu zeilor și se căutau semne divine. Ședințele începeau de obicei în zori și erau convocate de un magistrat. Erau publice și conduse de un magistrat prezidând, de obicei un consul. Senatorii vorbeau în ordinea rangului. Fiecare putea interveni înainte de vot, iar pentru că toate reuniunile trebuiau să se încheie la căderea nopții, un grup hotărât sau chiar un singur senator putea vorbi până când o propunere murea prin simpla trecere a timpului.

De la apogeu la umbră

La mijlocul republicii, Senatul ajunsese la apogeul puterii sale. Apoi a început coborârea. Istoricii fixează începutul declinului în republica târzie, după reformele tribunilor Tiberius și Gaius Gracchus. Când republica a trecut în Principat, Senatul a pierdut mult din puterea sa politică, dar și din prestigiu.

Sub imperiu, echilibrul constituțional al puterii s-a mutat de la Senat la împărat. Din punct de vedere juridic, Senatul și-a păstrat poziția pe care o avusese în republică. În fapt, autoritatea sa reală era neglijabilă, iar adevărata putere se afla la împărat. Tocmai de aceea apartenența la Senat a ajuns să fie căutată mai ales pentru prestigiu și poziție socială.

Primul împărat, Augustus, a redus dimensiunea Senatului de la 900 de membri la 600, deși în același timp existau doar aproximativ 100 până la 200 de senatori activi. După acest moment, numărul său nu a mai fost modificat drastic. Accesul în Senat continua să treacă prin magistraturi, mai ales prin alegerea ca chestor, dar împăratul putea ridica direct un om la rangul necesar sau îl putea numi senator prin decret.

În timpul ședințelor, împăratul stătea între cei doi consuli și de obicei acționa ca președinte al reuniunii. Senatorii de rang mai înalt vorbeau înaintea celor de rang inferior, dar împăratul putea lua cuvântul oricând. Cum niciun senator nu putea candida la o magistratură fără aprobarea împăratului, senatorii de obicei nu votau împotriva proiectelor prezentate de acesta. Dacă un senator dezaproba un proiect, își arăta opoziția mai ales prin absență în ziua votului.

Formal, puterile Senatului păreau chiar întărite. Adunările romane au continuat să se întrunească după fondarea imperiului, dar toate puterile lor au fost transferate Senatului, iar senatus consulta au căpătat deplină forță de lege. Senatul imperial avea puteri legislative mai ales financiare și administrative și a păstrat o serie de atribuții asupra provinciilor. A primit și puteri judiciare, inclusiv jurisdicție în procese criminale. Tiberius a transferat Senatului și toate puterile electorale ale adunărilor. Dar de fiecare dată hotarul real era același: aprobarea împăratului era necesară.

După reformele lui Dioclețian, în jurul anului 300, Senatul a devenit politic irelevant. Împăratul și-a afirmat dreptul de a lua puterea fără consimțământul teoretic al Senatului, iar instituția și-a pierdut statutul de depozitar ultim al puterii supreme. Au dispărut și iluziile rămase despre independența sa legislativă, judiciară sau electorală. A păstrat doar unele competențe privind jocurile publice din Roma, ordinul senatorial, anumite procese de trădare și alegerea unor magistrați, dar numai cu permisiunea împăratului.

O instituție mai lungă decât republica

Istoria Senatului Roman nu s-a încheiat odată cu republica. Lucrările de specialitate urmăresc această instituție din primele zile ale orașului Roma, întemeiat în mod tradițional în 753 î.Hr., până la Senatul Bizantin al Imperiului Roman de Răsărit, care a supraviețuit în epoca postclasică și în Evul Mediu. În Occident, după depunerea lui Romulus Augustulus în 476, Senatul a continuat să funcționeze sub Odoacru și apoi sub stăpânirea ostrogotă. A fost restaurat după recucerirea Italiei de către Iustinian I, dar în cele din urmă a dispărut, ultimul său act public consemnat fiind din 603.

La Constantinopol, Senatul a continuat să existe cel puțin până la începutul secolului al XIII-lea. Acolo devenise o instituție diferită, numită în greacă synkletos, alcătuită din actuali sau foști deținători ai rangurilor și funcțiilor înalte, precum și din descendenții lor. Ultimul său act cunoscut a fost alegerea lui Nicholas Kanabos ca împărat în 1204, în timpul celei de-a patra cruciade.

Dar, dincolo de această lungă supraviețuire instituțională, sensul istoric decisiv rămâne legat de republică. Acolo Senatul a fost organul de conducere al Romei. Acolo s-au strâns laolaltă autoritatea vechilor familii, controlul banului public, direcția războaielor, supravegherea provinciilor și capacitatea de a transforma sfatul în comandă.

De aceea Senatul Roman contează atât de mult în istorie. El arată cum o cetate a încercat să îmbrace puterea în reguli, cum aristocrația a putut da formă unei republici și cum o instituție poate rămâne în picioare mult după ce și-a pierdut esența. În zilele sale de glorie, Roma se conducea în Curie. Mai târziu, Curia a rămas, dar centrul de greutate al lumii romane se mutase deja în altă parte.