Sciții, călăreții stepelor care au schimbat lumea pontică

La sfârșitul secolului VI î.Hr., un mare rege al lumii vechi a pornit împotriva lor. Darius I al Persiei a trecut Istrul și a intrat în ținutul sciților cu o armată uriașă. În fața lui nu stătea însă un regat așezat între ziduri, cu cetăți pe care să le poți asedia și drumuri pe care să le poți controla. Stătea stepa. Și, în ea, niște călăreți care știau să lovească repede, să se retragă și să facă din depărtare o armă.

Aceasta este una dintre cheile istoriei scitice. Sciții au fost, pentru autorii antici, aproape sinonimi cu primejdia venită din răsărit: neamuri de păstori și războinici, arcași călări, greu de prins și greu de supus. Dar numele lor ascunde mai mult decât imaginea clasică a nomadului cu arc. „Sciți” era un nume folosit larg de scriitorii antici pentru mai multe popoare din răsăritul Europei, iar ceea ce numim astăzi sciți trebuie înțeles, așa cum spun sursele, ca un conglomerat de popoare. În sensul mai restrâns, este vorba despre acei sciți care au dominat stepa pontică dintre Dunăre și Don și care au dat acestei regiuni, pentru secole întregi, o fizionomie nouă.

Au venit dinspre spațiul Caspica-Oxus, din marea mișcare a nomazilor iranici ai Asiei Centrale. În secolul VIII î.Hr. au ocupat stepele nord-pontice, luând locul cimerienilor. De acolo începe povestea lor mare. Nu doar o istorie de migrație, ci una de putere: despre cum un popor de călăreți a împins alte neamuri, a intrat în legătură cu imperii și orașe grecești, a trăit din război și comerț, apoi a fost împins la rândul lui spre margine.

Dinspre răsărit spre stepa pontică

Originea sciților este legată de Asia Centrală. Sursele în limba română îi arată venind dinspre Caspica-Oxus, iar cele în limba engleză completează că migrarea lor spre stepa pontică s-a petrecut în secolele IX-VIII î.Hr. Înainte de această deplasare, ei se aflau preponderent la est de Volga. Între secolele VIII și VII î.Hr. au început să se extindă spre apus.

Primul mare obstacol au fost cimerienii, uniunea tribală care ocupa stepele. Conflictul cu ei a schimbat întreaga regiune. Sciții i-au înlocuit ca forță dominantă pe stepa eurasiatică apuseană. În tradiția istorică păstrată de Herodot și reluată în sintezele moderne, acești sciți „adevărați” sunt sciții regești, sau scoloții, de rasă indo-iraniană, amestecați într-o oarecare măsură cu alte neamuri asiatice.

Extinderea lor a mers până la Nistru și Prut. În acel moment, teritoriile actualei Românii și Moldove erau dominate de cultura Basarabi, de origine geto-dacă, deja afectată de migrațiile cimerienilor. Despre efectul exact al venirii sciților în acest spațiu se cunoaște limpede că nu este cunoscut decât prin cercetarea culturii materiale. Dar urmele sunt destul de puternice pentru a lăsa să se vadă tensiunea. Așezările din estul și sud-estul României scad ca număr. Între secolele VI-IV î.Hr. se ridică în Moldova mari cetăți de refugiu. În perioada La Tène, dacii își adaptează apărarea și construiesc așezări mai mari, fortificate, în centrul celor mici, deschise. Toate acestea indică relații tumultuoase între autohtoni și nomazii invadatori.

Spațiul controlat de sciți nu are granițe pe deplin sigure în surse. Totuși, punctul de vedere considerat cel mai verosimil este că țara lor se identifica în principal cu stepa pontică, de la Dunăre până la Don. Era ținutul care se potrivea felului lor de viață. Puterea lor se exercita mai ales în regiunile de stepă. Acolo mobilitatea conta mai mult decât zidul, iar arcul mai mult decât cetatea.

Arcul, calul și spaima pe care o aduceau

Sursele românești îi descriu apăsat: un neam de păstori, foarte buni luptători, călăreți neînfricați. Principala lor armă era arcul. Trăgeau săgeți din fuga calului. Năvala lor era înspăimântătoare. Loveau pe neașteptate, acolo unde nimeni nu știa că vor lovi. În ochii vecinilor, acesta era marele lor avantaj: nu forța brută singură, ci combinația dintre viteză, mobilitate și surpriză.

Această imagine este confirmată și de felul în care au fost percepuți de perși și de greci. Când Darius I a atacat stepele sciților, se spune că i-a socotit aproape imposibil de cucerit, tocmai fiindcă știau să se replieze și să atace pe neașteptate. Lucrările de referință arată că, în 513 î.Hr., campania persană a apărut ca un moment de cumpănă: Darius a trecut Istrul și a atacat regatul scitic cu o armată de 700.000 până la 800.000 de soldați, probabil urmărind anexarea lui. Rezultatul rămâne neclar. Darius a pretins că i-a cucerit pe sciții de dincolo de Marea Neagră, în timp ce tradiția greacă, urmându-l pe Herodot, a susținut că expediția a fost înfrântă. Istoricii moderni avertizează însă că relatarea lui Herodot pare exagerată și că e posibil să fi existat o anumită formă de autoritate ahemenidă în Sciția pontică fără ca aceasta să fi fost anexată.

Și totuși, chiar și în varianta cea mai prudentă, un fapt rămâne. Expansiunea scitică spre vest a fost oprită. Asta spun și sursele românești despre anii 514-512 î.Hr., când Darius a organizat expediția împotriva lor. Nu este probabil, notează ele, să fi fost un eșec în sensul povestit de Herodot. Cert este că perșii au putut apoi să se îndrepte spre Grecia.

Viața și puterea sciților se sprijineau pe ceea ce știau să facă cel mai bine. Practicau un nomadism legat de creșterea ovinelor și caprinelor. Mormintele căpeteniilor puteau avea chiar și 20 de metri, iar întregul ansamblu funerar se numea kurgan. Aceste morminte mari spun, la fel de limpede ca orice victorie, că lumea scitică avea ierarhii puternice și elite capabile să concentreze bogăție și prestigiu.

Despre obiceiurile lor, autorii antici au lăsat și imagini crude. Sursele românești îi numesc vestiți pentru cruzimea lor și spun că obișnuiau să bea sângele dușmanilor uciși și să se hrănească din carnea acestora, potrivit relatărilor istoricilor antici. Ca în multe cazuri când vorbim despre popoare privite din afară, asemenea note trebuie citite și ca parte din felul în care lumea sedentară își imagina barbarul. Dar ele arată, fără îndoială, reputația pe care sciții o aveau.

La porțile Daciei

Pentru spațiul românesc, sciții contează nu ca o apariție trecătoare, ci ca o prezență de durată. Triburile lor rătăcitoare au ocupat părți din Dacia până prin secolul II î.Hr., când urma lor se pierde printre geți. Timp de trei sute de ani s-au dat lupte între sciți și daci. Miza era clară. Sciții erau atrași de bogățiile dacilor și au încercat să supună Dacia.

Grupuri de călăreți sciți au ajuns în Transilvania, iar altele au pătruns în Dobrogea. În acest peisaj apare și cazul agatârșilor, trib de sciți care a izbutit să se așeze în Transilvania. Ei au fost însă asimilați de daci. Sursele păstrează și detaliul care spune multe despre motivația acestei pătrunderi: atrași de bogățiile Transilvaniei, agatârșii au folosit aurul și argintul găsite acolo pentru podoabe.

Raporturile cu lumea tracică și getică au fost mereu tensionate. În secolul V î.Hr., declinul puterii scitice devine vizibil și în această zonă. Pe la 470 î.Hr., locul stăpânirii persane în Balcani este luat de regatul odrișilor, care se opune înaintării scitice. Agatârșii din Transilvania au fost întotdeauna ostili sciților și nu au fost niciodată supuși de aceștia. Mai mult, regele scit Ariapeithes, care stabilise relații prietenești cu odrișii și se încuscrise cu regele odris Teres, a fost asasinat de regele agatârs Spargapeithes. Informația vine fragmentar, prin Herodot, iar studiile istorice avertizează că nu permit reconstituirea completă a evenimentelor. Dar e suficientă pentru a arăta un lucru esențial: puterea scitică avea limite, iar la marginile ei întâlnea rezistență, rivalități și alianțe schimbătoare.

Întinderea acestor confruntări a fost și mai largă. După mutarea centrului de putere în stepa pontică, de pe la 600 î.Hr., sciții au făcut adesea incursiuni în regiunile vecine, inclusiv în Transilvania și în părți din Europa centrală și de sud-est. Din secolul VII î.Hr. au atacat și triburile din silvostepa est-europeană, care au ridicat multe așezări fortificate pentru a le respinge atacurile. Tensiunea dintre nomazi și comunitățile sedentare nu era deci o excepție locală. Era una dintre legile întregii regiuni.

Între imperii și cetăți grecești

Istoria sciților nu s-a jucat numai pe linia raidurilor. Ea a avut și un al doilea front, la fel de important: contactul cu marile puteri și cu orașele grecești. În secolul VII î.Hr., sciții au trecut Caucazul și au acționat des în Asia de Vest, uneori împreună cu cimerienii. Au fost pomeniți în izvoarele neo-asiriene în jurul anului 680 î.Hr. Primul rege scit cunoscut din aceste izvoare, Išpakāya, a fost ucis. Succesorul său, Bartatua, a negociat cu Esarhaddon și până în 672 î.Hr. ceruse să se căsătorească cu fiica cea mare a acestuia. În acest fel, Sciția din Asia de Vest a devenit vasală și extensie nominală a Asiriei.

Sub Madyes, fiul lui Bartatua, puterea scitică din Asia de Vest a atins apogeul. El a ajutat la reprimarea revoltei babiloniene și a impus hegemonia scitică asupra Mediei. În jurul anului 635 î.Hr., sciții sub Madyes au cucerit Urartu, au intrat în Anatolia centrală și i-au înfrânt pe cimerieni alături de lydieni. Pentru o vreme, teritoriile stăpânite de regatul scitic s-au întins de la râul Halys până la Marea Caspică. A fost momentul lor de maximă expansiune în Asia de Vest.

Dar acest vârf a trecut. După moartea lui Așurbanipal, imperiul neo-asirian s-a clătinat. În 625 î.Hr., regele med Cyaxares i-a chemat pe conducătorii sciți la un ospăț și i-a ucis, răsturnând dominația asiro-scitică. Sciții au profitat încă pentru a face raiduri până în Palestina, însă ridicarea Mediei i-a împins în cele din urmă înapoi spre stepa ciscaucaziană și apoi spre stepa pontică.

Retragerea aceasta a avut o urmare decisivă. După slăbirea activității lor în Asia de Vest, legăturile cu coloniile grecești de la Marea Neagră au crescut. Grecii veniseră în Pont încă din secolul VIII î.Hr. și întemeiaseră emporii precum Histria, Tyras și așezarea de pe insula Borysthenes. Contactele cu sciții au fost în mare parte pașnice. Aristocrația scitică cumpăra bunuri de lux, mai ales vin și vase, iar grecii furnizau ceramică, bijuterii și obiecte de preț. În schimb, primeau grâu, vite, produse animale și sclavi.

Istoricii arată limpede că sciții făceau comerț cu grecii, de la care aduceau vin, ceramică luxoasă și bijuterii, și cărora le ofereau grâu și sclavi. De asemenea, din mijlocul secolului VI î.Hr., grecii foloseau mercenari sciți, mai ales arcași călări. Cu alte cuvinte, relația nu era una între două lumi închise, ci între două sisteme care se alimentau reciproc: orașul avea nevoie de stepa din jur, iar stepa avea nevoie de luxul, piața și meșteșugul orașului.

Regat, bogăție și fisurile dinăuntru

Secolul V î.Hr. a adus o consolidare politică a regatului scitic. În fața presiunii persane, această lume de triburi a evoluat spre o formațiune statală timpurie, capabilă să acționeze mai coerent. Regii scitici și-au sporit puterea și bogăția concentrând autoritatea economică în mâinile lor. În același timp, controlul asupra părții vestice a regatului a devenit mai strâns.

Consolidarea a încurajat și expansionismul. În 496 î.Hr., sciții au făcut un raid până la Hellespont. În cele din urmă însă, în vest, avansul lor a fost oprit de apariția regatului odrisian, iar Istrul a devenit în jurul anului 480 î.Hr. hotarul comun dintre sciți și traci. În nord și nord-vest, sciții și-au impus stăpânirea asupra populațiilor din silvostepă, după distrugerea așezărilor lor fortificate. Din acest proces a ieșit o dominare mai apăsată, care a lovit modul de viață sedentar și agrar al acestor comunități.

Tot atunci se schimbă și raporturile cu cetățile grecești. Relațiile pașnice de până atunci se tensionează în prima parte a secolului V î.Hr., când regii sciți încearcă pentru întâia oară să-și impună stăpânirea asupra coloniilor. Unele orașe ridică instalații defensive și își pierd baza agricolă. Altele cad sub influența scitică. Sub Scyles, controlul asupra unor colonii precum Nikonion, Tyras, Olbia pontică și Kerkinitis devine mai ferm. Dar alte aproximativ 30 de colonii reușesc să-și apere independența și se unesc apoi în regatul bosporan.

Secolul IV î.Hr. a fost, după o perioadă de instabilitate, vremea cea mai bogată a culturii scitice. Cele mai multe monumente și cele mai bogate morminte regale datează din această perioadă. Prosperitatea coloniilor grecești de pe țărmul nordic al Mării Negre a mers în paralel cu prosperitatea aristocrației scitice. Relațiile dintre nobilimea scitică și cea bosporană au devenit strânse. Regatul bosporan oferea stabilitate și o piață activă. Cu sprijinul regilor sciți, agricultorii sciți sedentarizați vindeau până la 16.000 de tone de grâu la Pantikapaion, care îl revindea Atenei.

Această bogăție a schimbat și chipul lumii scitice. Sursele engleze vorbesc despre o elenizare rapidă, mai ales în rândul aristocrației. Mormintele devin mai luxoase, umplute cu podoabe de aur, obiecte de argint și aur, vase și arme placate cu aur. Dar prosperitatea nu era împărțită egal. Oamenii de rând nu par să fi beneficiat de ea în aceeași măsură, iar luxul lipsește din mormintele lor.

Căderea puterii și retragerea spre margine

Sub regele Ateas, între anii 360 și 339 î.Hr., regatul scitic a cunoscut încă o afirmare puternică. Ateas este cel mai faimos dintre regii lor. El a încercat să extindă hegemonia scitică spre sudul Istrului și s-a confruntat cu tribalii și cu histrienii daci. La un moment dat a existat chiar o alianță cu Filip al II-lea al Macedoniei împotriva histrienilor, dar ea s-a rupt curând. Războiul dintre cele două regate s-a încheiat în 339 î.Hr., într-o bătălie la estuarul Istrului, unde Ateas a fost ucis.

Înfrângerea nu a distrus pe loc regatul. Puterea scitică nu s-a prăbușit imediat după moartea lui Ateas, iar cetatea Kamianka a continuat să prospere. Dar urmează o serie de lovituri. În 331 sau 330 î.Hr., generalul lui Alexandru, Zopyrion, a atacat regatul scitic. Armata sa a fost înfrântă de sciți, însă atacul a grăbit declinul final al Olbiei. În 309 î.Hr., regele scit Agaros a intervenit în războiul civil bosporan, oferind 20.000 de pedestrași și 10.000 de călăreți.

Începutul secolului III î.Hr. a adus însă o schimbare mult mai grea decât o singură bătălie. Regatul scitic a început să decadă economic, în condițiile în care Egiptul ptolemaic redevenea furnizor de grâne pentru Grecia. În același timp, o serie de condiții nefavorabile s-au legat unele de altele: schimbări climatice în stepă, crize economice provocate de suprapășunat, eșecuri militare și intensificarea sosirii sarmaților din est, care au pus mâna pe pășunile scitice.

Pierderea pășunilor a fost lovitura decisivă. Capitala Kamianka a fost abandonată. Cultura materială scitică a dispărut în primele decenii ale secolului III î.Hr. Populațiile din silvostepă și-au recăpătat independența și s-au întors la modul lor de viață sedentar, iar elementele scitice au dispărut din cultura lor. Triburile sarmatice au devenit noua forță dominantă a stepei pontice, iar numele de „Sarmatia Europa” a luat locul numelui „Sciția”.

Totuși, sciții nu au dispărut dintr-odată. Împinși spre marginile regiunii nord-pontice, s-au retras în așezări fortificate de-a lungul marilor râuri și în două regiuni numite amândouă „Mica Sciție”. Prima, cu capitala la Neapolis Scytică, cuprindea teritoriile Chersonesului Tauric și cursurile inferioare ale râurilor Borysthenes și Hypanis. A doua se afla în nord-estul Traciei, imediat la sud de gura Istrului și la vest de Marea Neagră, pe teritoriul corespunzător Dobrogei de astăzi.

În aceste ultime refugii, lumea scitică se schimba profund. În Chersonesul Tauric, deși au păstrat o parte din vechiul stil de viață, aria restrânsă i-a împins spre sedentarizare, creșterea vitelor și agricultură. Așezările fortificate și nefortificate au înlocuit vechile tabere nomade. Aristocrația scitică retrasă aici a îmbrățișat repede un mod de viață elenistic. Până în secolul I î.Hr., acești sciți deveniseră pe deplin agricultori sedentari. Cultura lor nu mai semăna decât în mică măsură cu aceea a sciților clasici. Era deja un amestec de tradiții scitice, taurice, grecești, cu influențe sarmatice și celtice La Tène.

Povestea lor nu se încheie printr-o singură dată glorioasă sau tragică, ci prin absorbție. După dispariția sciților ca putere, numele lor a continuat să circule. Autorii antici, medievali și chiar ai epocii moderne timpurii l-au aplicat adesea și altor populații ale stepelor, fără legătură directă cu sciții regești. Dar dincolo de confuziile de nume, moștenirea lor istorică rămâne clară. Timp de secole, ei au fost una dintre marile forțe care au modelat stepa pontică, raporturile dintre nomazi și sedentari, contactul dintre lumea greacă și interiorul continental, precum și istoria veche a spațiului dintre Dunăre și Don.