Sarmații, stăpânii stepelor care au împins lumea antică spre o nouă frontieră

La un moment dat, numele vechi al stepelor s-a schimbat. Ceea ce autorii mai vechi numiseră scitic a început să fie numit sarmatic. Nu pentru că pământul se mutase, ci pentru că se schimbase puterea. Din răsăritul Donului, din partea centrală a stepei euroasiatice, au venit triburi de călăreți care, până în jurul anului 200 î.Hr., îi dominaseră deja pe sciții cu care erau îndeaproape înrudiți. Din acel moment, pentru multe secole, istoria nordului Mării Negre nu mai poate fi spusă fără ei.

Sarmații au fost o mare confederație de triburi nomade iranice din antichitate. Au existat din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al IV-lea d.Hr., iar la apogeul extinderii lor au ocupat stepele dintre Volga, Caucaz și gurile Dunării. Erau descriși ca popor războinic, buni călăreți și buni arcași. Dar forța lor nu stătea numai în război. Stătea și în mișcare. În capacitatea de a împinge alte neamuri, de a absorbi populații, de a redesena frontiere și de a obliga imperii și regate să reacționeze.

Povestea lor este, de fapt, povestea unei lungi deplasări a centrului de greutate al stepelor. Dinspre Ural și Volga spre Don, de la Don spre Nipru și Dunăre, apoi spre frontiera romană. Și, în cele din urmă, povestea felului în care o putere care dominase stepa nord-pontică a fost zdrobită de alte valuri de migratori, de goți și de huni, lăsând totuși urme care au supraviețuit mult după dispariția lumii în care se născuseră.

Dincolo de Don, înaintea marii mutări

Cele mai timpurii mențiuni cunoscute despre sarmați apar în sursele vechi. Herodot și Hipocrate îi pomenesc când ei se aflau încă la răsărit de Don. O altă referință foarte veche este indicată de tradiția iraniană, în Avesta, unde apar sub numele Sairima-. Din acest fond de nume și de amintire începe să se contureze un popor care făcea parte din culturile scitice în sens larg și din marea familie a popoarelor de stepă iranice.

Originea lor este plasată în partea centrală a stepei euroasiatice. Sursa engleză completează că formarea sarmaților s-a produs între secolele al VI-lea și al IV-lea î.Hr., când nomazi veniți din Asia Centrală au migrat în teritoriul sauromaților din sudul Uralilor. Din această mișcare s-a născut un nou ansamblu de triburi, iar numele de „sarmați” a ajuns să fie aplicat întregului popor astfel format.

Aici stă unul dintre punctele importante ale poveștii. Sarmații nu apar în istorie ca un trib unic și fix, ci ca o confederație mare și schimbătoare. Între triburile pomenite în surse se află iazigii, roxolanii, alanii, aorsii și siracii. Această structură explică și elasticitatea lor politică. Puteau ocupa spații vaste, puteau împinge alte populații, puteau absorbi grupuri mai vechi și puteau supraviețui ca putere chiar dacă echilibrul dintre triburi se schimba.

În sensul dat de etnografii greco-romani, țara lor se numea Sarmația. După Ptolemeu, Sarmația europeană se întindea din Germania și Dacia până la Don, iar Sarmația asiatică de la Don până la Volga. La cea mai mare întindere consemnată, în jurul anului 100 î.Hr., triburile sarmatice ajungeau de la Vistula până la gura Dunării și spre răsărit până la Volga, având la sud țărmurile Mării Negre și ale Mării Caspice și Caucazul.

Când sciții au fost împinși înapoi

Migrația lor spre vest a început în jurul secolelor al IV-lea și al V-lea î.Hr., iar sursa engleză precizează mai strâns secolele al IV-lea și al III-lea î.Hr. Mișcarea nu a fost întâmplătoare. În stepă, presiunea venea din mai multe direcții. Sciții, până atunci puterea dominantă în stepa de la nordul Mării Negre, suferiseră înfrângeri militare și intrau într-o perioadă de slăbire. În același timp, în est, alte popoare de stepă puneau presiune spre apus.

Sarmații au profitat de acest moment. Au trecut Donul, au invadat Scitia și au coborât și spre nordul Caucazului. Până în jurul anului 200 î.Hr., îi dominaseră pe sciți. Această dominație nu a însemnat, potrivit sursei engleze, simpla alungare a sciților din stepa pontică. Mai degrabă, triburile scitice au fost absorbite de sarmați. De aceea, faptul că autorii eleniști și romani au început să folosească pentru aceleași regiuni numele de sarmați în locul celui de sciți spune mult despre schimbarea politică produsă atunci.

Primele valuri ale acestei înaintări spre vest au avut propriile lor nume. În secolul al II-lea î.Hr. apar sarmații regali, sau saii, și iazigii, care s-au așezat inițial între Don și Nipru. Roxolanii au urmat și au ocupat stepele Mării Negre până la Nipru, făcând incursiuni în Crimeea în același secol. Mai târziu, alte triburi, precum aorsii și siracii, au trecut Volga spre vest și au ajuns la poalele Caucazului, sporind presiunea asupra triburilor sarmatice mai occidentale.

Rezultatul a fost o nouă hartă a puterii. În locul unei lumi nord-pontice dominate de sciți, apare o lume în care sarmații sunt principala forță politică. Mormintele sarmatice încep să apară în stepă din secolul al II-lea î.Hr., iar populațiile care continuau să se identifice drept scitice se reduc la Crimeea și la Dobrogea.

Drumul spre Dunăre și umbra Romei

Din acest punct, povestea sarmaților se apropie tot mai mult de lumea romană. Pe timpul lui Augustus, ei apar la gurile Dunării. Sursa engleză spune limpede că, în secolul I d.Hr., sarmații au început să apese asupra Imperiului Roman în alianță cu triburi germanice. Înainte de asta însă, înaintarea spre vest dusese deja o parte dintre ei până în bazinul panonic și în regiunile dintre Nipru și Dunăre.

Iazigii au mers spre vest până la Dunăre. Roxolanii s-au mutat între Nipru și Dunăre, apoi și mai la vest. De acolo, ambele grupuri au atacat zonele Tomisului, Moesiei și provinciei romane Thracia. În secolul I î.Hr., diverși sarmați au ajuns în Câmpia Panonică, iar iazigii au trecut prin teritoriile corespunzătoare Moldovei și Țării Românești de astăzi înainte de a se stabili în valea Tisei, pe la mijlocul secolului.

În raport cu Roma, sarmații nu au avut o singură politică. Uneori au atacat, alteori au negociat. În jurul anului 16 î.Hr., Lucius Tarius Rufus a trebuit să respingă un atac sarmatic asupra Thraciei și Macedoniei. Alte atacuri, în jurul anilor 10 î.Hr. și 2 î.Hr., au fost înfrânte de Gnaeus Cornelius Lentulus. În același timp, alte triburi sarmatice, posibil aorsii, au trimis soli la Augustus, care a încercat să stabilească o înțelegere diplomatică cu ei.

Această alternanță dintre raid și diplomație arată locul pe care îl ocupau sarmații în politica vremii. Nu erau doar niște vecini turbulenți ai limesului dunărean, ci o putere de stepă cu care Roma trebuia să se lupte, să trateze și să calculeze permanent. Când râul îngheța, pericolul devenea imediat. Roxolanii, de pildă, erau în anul 69 d.Hr. suficient de aproape de Dunărea de Jos încât să poată ataca peste fluviul înghețat în timpul iernii.

În spațiul dacic, sursa română menționează prezența unor triburi izolate de sarmați: iazigii între Dunăre și Tisa și roxolanii în zona Moldovei, în secolele al II-lea și al III-lea d.Hr. Această prezență spune ceva esențial despre lunga durată a influenței lor în regiunile de la nordul Dunării. Ei nu au fost o simplă apariție trecătoare, ci parte din realitatea politică și etnică a acestui spațiu timp de generații.

O putere de triburi, alianțe și absorbții

Forța sarmaților nu a stat numai în cucerire. A stat și în felul în care au reorganizat lumea stepelor. Sursele arată că, după cucerirea Scitiei, sarmații au devenit puterea dominantă în stepa pontică nordică și au intrat adânc în afacerile regiunilor pontică și dunăreană. Au fost aliați cu sciții împotriva lui Diophantus, general al lui Mithridates VI Eupator, apoi s-au aliat cu Mithridates împotriva romanilor și au luptat pentru el atât în Europa, cât și în Asia.

În același timp, în interiorul confederației sarmatice se produceau schimbări importante. Siracii și aorsii, ostili între ei, au participat de părți opuse la războiul romano-bosporan din secolul I d.Hr. Alanii, un alt grup sarmatic nou, format în Asia Centrală prin contopirea unor grupuri mai vechi cu massageții, au fost împinși spre vest și au ajuns între anii 50 și 60 d.Hr. la poalele Caucazului. De acolo au atacat Caucazul, Transcaucazia și Imperiul Part.

Extinderea alanilor a schimbat din nou echilibrul intern al lumii sarmatice. În secolul I d.Hr., ei au trecut Volga spre vest, au absorbit o parte dintre aorsi și i-au deplasat pe ceilalți. Presiunea lor i-a împins mai departe pe iazigi și roxolani spre frontiera romană. Până în secolul al II-lea d.Hr., alanii cuceriseră stepele nordului Caucazului și ale nordului Mării Negre și crease o puternică confederație de triburi sub conducerea lor.

Asta înseamnă că istoria sarmaților nu este liniară. Nu avem un singur centru, un singur conducător, un singur popor care merge în bloc dintr-un loc în altul. Avem o lume de triburi aflate în mișcare, de hegemonii care se ridică și cad, de alianțe schimbătoare și de absorbții succesive. Tocmai această fluiditate a făcut posibilă rezistența lor pe spații atât de mari și pe durate atât de lungi.

Și tot această structură explică de ce numele de „sarmați” a putut fi folosit mai târziu și pentru alte popoare aflate la nord de Marea Neagră. Cronicarii bizantini au dat această denumire și unor popoare asiatice sau slave care au locuit ulterior în acele regiuni. Numele devenise, într-un fel, și o etichetă geografică și istorică pentru lumea de dincolo de frontieră.

Arcași călări și lumea stepelor

Sursele îi descriu pe sarmați ca popor războinic, buni călăreți și buni arcași. Aceasta nu este o formulă goală. Ea trimite la un mod de viață întreg. Sarmații făceau parte dintre popoarele ecvestre nomade iranice ale stepei. Stăpânirea unor teritorii atât de vaste, de la Volga până spre Dunăre, nu putea exista fără mobilitate, fără război călare și fără o cultură adaptată spațiilor deschise.

Sursa engleză adaugă și câteva detalii despre înzestrare. Roxolanii foloseau coifuri și platoșe din piele crudă de bou, scuturi de nuiele, precum și sulițe, arcuri și săbii. Triburile sarmatice mai estice foloseau armură solzoasă și o lance lungă numită contus, alături de arcuri. Din aceste puține date se vede că lumea lor militară era diversă, adaptată poziției și contactelor fiecărui trib.

Arheologia a definit și o cultură sarmatică întinsă de la Marea Neagră până dincolo de Volga, vizibilă mai ales în morminte de tip kurgan. Boris Grakov a împărțit-o în patru faze, de la sauromatian la sarmatic târziu, între secolul al VI-lea î.Hr. și secolul al IV-lea d.Hr. Tot arheologia arată schimburi culturale și comerciale largi. În morminte apar mărgele de sticlă care sugerează legături extinse, iar în perioadele mijlocie și târzie se găsesc numeroase oglinzi chinezești.

Arta lor a supraviețuit mai ales în metal. Lucrările sarmatice reflectă influențe chineze și persane și au influențat, la rândul lor, dezvoltări artistice ulterioare în Europa medievală. Se amintește și comoara de la Novocherkassk, din secolele I-II d.Hr., cu diadema sarmatică împodobită cu un Arbore al Vieții.

În toate aceste urme materiale se ghicește aceeași realitate: sarmații nu au fost o margine închisă a lumii antice, ci o punte de mișcare între spații vaste. Între sudul Uralilor, nordul Mării Negre, Caucaz și chiar frontierele romane, ei au purtat nu doar război, ci și obiecte, tehnici și influențe.

Prăbușirea și urmele rămase

În secolul al III-lea d.Hr., stăpânirii sarmaților asupra stepei nord-pontice i-a pus capăt un nou adversar: goții. Sursa engleză fixează momentul decisiv în jurul anului 200, când goții germanici, veniți din regiunea Mării Baltice, au cucerit stepa pontică. După secole în care fuseseră ei înșiși poporul care împinge și reface echilibre, sarmații au început să fie împinși.

Apoi a venit valul hunic. În secolul al IV-lea, invaziile hunice au lovit lumea sarmatică în plin. În 375, hunii au cucerit cei mai mulți dintre alanii aflați la est de Don, au masacrat un număr însemnat dintre ei și i-au absorbit în propriul lor ansamblu tribal. Alanii de la vest de Don au rămas liberi de dominația hunică, dar lumea veche a stepelor era deja ruptă.

Mulți sarmați s-au alăturat goților și altor triburi germanice, precum vandalii, și au început să colonizeze Imperiul Roman de Apus. Alți alani au fugit în munții Caucazului. Unii au supraviețuit în Crimeea. Alții au mers mai departe, în Europa Centrală și Occidentală, iar unii s-au unit cu vandalii în traversarea strâmtorii Gibraltar și în întemeierea regatului vandal din Africa de Nord.

Dezintegrarea lor nu a însemnat dispariție simplă. Sarmații din regatul Bosporan s-au asimilat în civilizația greacă. Alții au fost absorbiți de meoți, de alani și de goți. În Evul Mediu timpuriu, populațiile proto-slave din Europa de Est au absorbit, la rândul lor, grupuri sarmatice. Dar o ramură înrudită, aceea a alanilor, a supraviețuit în Caucazul de Nord până în Evul Mediu timpuriu și a dat în cele din urmă naștere grupului etnic ossetic modern. Sursa română spune același lucru în alți termeni: urmașii alanilor au supraviețuit în Caucazul de Nord, unde locuiesc în republica autonomă Osetia de Nord-Alania.

Există și o urmă mai apropiată de spațiul românesc. În secolul al XIV-lea, alanii s-au împărțit în mai multe ramuri, între care iașii, stabiliți în zona Moldovei, unde au lăsat numele lor orașului Iași. Este una dintre acele supraviețuiri discrete ale unei lumi foarte vechi, păstrată nu într-un regat și nici într-o cronică de glorie, ci într-un nume de loc.

Până la urmă, de aceea au contat sarmații. Pentru că au fost mai mult decât o populație de stepă. Au fost o putere care a schimbat raporturile dintre sciți, Caucaz, Pont și Dunăre. Au împins lumea antică spre frontiera romană și au fost, la rândul lor, zdrobiți de marile mișcări care au închis Antichitatea. În urma lor au rămas nume de triburi, morminte, obiecte, urme de limbă și de populație, dar mai ales dovada că stepa nu era o margine a istoriei. Era unul dintre locurile ei decisive.