Romulus și Remus, frații din care s-a născut Roma

Pe malurile Tibrului, într-o vreme în care un rege se temea de copii încă nenăscuți, s-a luat o hotărâre crudă: gemenii trebuiau să moară. Ordinul venea de la Amulius, stăpânul din Alba Longa, care știa că puterea se păstrează uneori prin aur, alteori prin teamă. De data aceasta, teama lui avea un nume de familie.

În centrul legendei stau doi frați, Romulus și Remus, considerați în mitologia romană fiii Rheei Silvia și ai lui Marte, zeul războiului. Tradiția consemnată de Plutarh și Livius îl numește pe Romulus primul rege al Romei. Drumul până la Roma a fost însă lung: o uzurpare de tron, o naștere primejdioasă, o copilărie printre păstori, o răsturnare de putere și, în final, o ceartă sfârșită cu moartea unuia dintre frați.

Legenda aceasta a devenit una dintre marile povești de origine ale lumii antice. În forma ei cea mai cunoscută, imaginea lupoaicei care îi hrănește pe gemeni a rămas simbol al orașului Roma și al romanilor cel puțin din secolul al III-lea î.Hr. Deși faptele povestite sunt plasate înainte de întemeierea Romei, în 753 î.Hr., cea mai veche relatare scrisă a mitului este abia din târziul secolului al III-lea î.Hr. Între legendă și istorie, între memorie și construcție politică, povestea a continuat să fie spusă, reluată și apărată.

Un tron luat cu aur și cu frică

Înainte ca Romulus și Remus să fie abandonați pe malul râului, conflictul începuse deja în Alba Longa. La moartea tatălui lor, Numitor și fratele lui mai mic, Amulius, primiseră împreună tronul. Numitor preluase puterile suverane, ca drept al nașterii, în timp ce Amulius primise trezoreria regală, inclusiv aurul adus de Eneas din Troia.

Această împărțire a generat dezechilibrul care a dus la răsturnarea lucrurilor. Deținând averea, Amulius avea mai multă putere decât fratele său. L-a detronat pe Numitor. Apoi a mers mai departe. Fiica lui Numitor, Rhea Silvia, putea naște copii care, într-o zi, să ceară înapoi ce fusese luat. De aceea, Amulius a silit-o să devină vestală, preoteasă a zeiței Vesta, obligată să jure că va rămâne virgină.

În unele surse, Marte vine la Rhea Silvia într-un loc sacru închinat lui; în relatarea românească, el vine într-o seară, în templul zeiței Vesta. Mai târziu, Rhea naște doi gemeni, „de mărime și frumusețe remarcabile”, Romulus și Remus. Pentru Amulius, acești copii reprezentau un pericol, nu o binecuvântare. A întemnițat-o pe Rhea și a poruncit moartea gemenilor prin înec.

Totul pornea dintr-o teamă politică limpede: puterea furată putea fi revendicată. Iar copiii erau, chiar înainte de a vorbi sau de a lupta, dovada vie că uzurparea nu era definitivă.

Coșul de pe Tibru

Cel însărcinat să împlinească ordinul nu a putut duce crima până la capăt. I-a pus pe cei doi într-un coș și l-a lăsat pe malurile Tibrului. Fluviul era în inundație. Apa s-a ridicat și a purtat ușor coșul în aval.

Aici legenda capătă chipul ei cel mai cunoscut. Romulus și Remus sunt salvați de Tiberinus, zeul râurilor, care îi așază pe Dealul Palatin. Acolo sunt îngrijiți de o lupoaică și hrăniți de o ciocănitoare, sub un smochin. Ambele animale erau sacre pentru Marte. În versiunea engleză, episodul cu lupoaica este legat de o peșteră cunoscută sub numele de Lupercal, aflată la poalele Palatinului. Imaginea aceasta, a gemenilor alăptați de lupoaică, avea să ajungă una dintre reprezentările definitorii ale Romei.

După această salvare miraculoasă, povestea revine în lumea oamenilor. Copiii sunt descoperiți de Faustulus, un păstor al lui Amulius. El îi duce acasă, iar Faustulus și soția sa, Acca Larentia, îi cresc ca pe propriii lor fii. În alte relatări târzii, amintite în sursa engleză, fantoma lui Remus i s-ar arăta chiar lui Faustulus și Accăi, semn că acești părinți adoptivi au rămas o parte importantă a legendei.

Această dublă naștere, mai întâi din sânge regal, apoi din viața aspră a păstorilor, spune mult despre felul în care romanii și-au imaginat începuturile. Întemeietorii Romei sunt fiii unui zeu și ai unei vestale, dar cresc printre turme, pe câmp, în marginea sălbatică a lumii. Au sânge înalt, dar se formează într-o comunitate simplă.

Copiii care au început să semene cu niște conducători

Pe măsură ce creșteau, spune legenda, originea lor nobilă se vedea în statură și în frumusețe. Când au ajuns la vârsta bărbăției, se remarcaseră prin curaj și îndrăzneală. Dintre cei doi, Romulus era socotit mai înțelept și mai abil în politică. Discuțiile sale cu vecinii despre păscut și vânătoare îi arătau o fire făcută pentru comandă, nu pentru supunere.

Cei doi erau iubiți de confrații lor și de săraci, dar îi urau pe ofițerii și aprozii regelui. Viața lor nu era una de retragere, ci de acțiune. Exersau, vânau, apărau pământul împotriva tâlharilor și îi răzbunau pe cei care suferiseră fără vină. Astfel au devenit cunoscuți în întregul Latium.

Sursa engleză rezumă această parte printr-o formulă importantă: cu timpul, au devenit lideri naturali și au atras în jurul lor un grup de susținători din comunitate. Este una dintre cheile legendei. Înainte de a li se dezvălui originea, ei se impun prin fapte. Nu identitatea îi face conducători, ci felul în care se poartă.

Totuși, această ascensiune nu putea rămâne fără urmări. Într-o zi, când gemenii aveau optsprezece ani, a izbucnit o ceartă între păstorii lui Numitor și cei ai lui Amulius. O parte dintre oamenii lui Numitor speriaseră multe dintre vitele lui Amulius. Romulus și Remus i-au adunat pe păstori, i-au găsit și i-au ucis pe cei ai lui Numitor, recuperând vitele rătăcite. Gestul a stârnit nemulțumirea lui Numitor, mai ales pentru că frații adunaseră în jurul lor mulți oameni nevoiași și sclavi ai lui Numitor, arătându-și astfel cutezanța și temperamentul.

A urmat momentul de cotitură. În timp ce Romulus era ocupat cu unele sacrificii, fiind iubitor față de sacrificii și zei, păstorii lui Numitor l-au atacat pe Remus și pe prietenii acestuia. Lupta a fost grea, ambele părți au avut răni grave, dar oamenii lui Numitor au ieșit învingători. Remus a fost luat prizonier și dus la Numitor pentru a fi pedepsit.

Recunoașterea și căderea lui Amulius

Numitor nu l-a pedepsit pe Remus. Se temea de Amulius și de aceea a mers la el să ceară dreptate, ca unui frate care trebuia să repare o insultă venită din partea servitorilor regali. Oamenii din Alba Longa îi înțelegeau motivele și socoteau că fusese victima unui jaf nemeritat. În cele din urmă, Amulius a hotărât să-l lase pe Remus pe mâna lui Numitor.

Ajuns acasă cu tânărul prizonier, Numitor a fost surprins de statura și puterea lui. Auzise și despre faptele sale și despre virtuțile lui nobile. L-a întrebat despre naștere și identitate. Când Remus i-a spus că fusese găsit și îngrijit de o lupoaică pe malurile Tibrului, iar Numitor i-a intuit vârsta după înfățișare, bătrânul a mers să vorbească cu fiica sa, Rhea, despre această posibilă legătură.

În același timp, de cealaltă parte, Faustulus i-a spus lui Romulus că fratele său fusese capturat și l-a trimis în ajutorul lui. Romulus a plecat să strângă o armată pentru a lupta împotriva lui Numitor, la Alba Longa. Faustulus însuși a alergat spre oraș, dar a fost oprit la porți de paznici. Întâmplarea a făcut ca unul dintre ei să fie chiar servitorul care dusese cândva copiii la râu. Recunoscându-l pe Faustulus, l-a dus degrabă la Amulius. Păstorul a mărturisit că băieții sunt în viață, deși a spus că trăiesc departe de Alba Longa, ca ciobani.

De aici înainte, evenimentele se precipită. Cuprins de frică și furie, Amulius trimite pe cineva apropiat de Numitor ca să afle dacă există vreo dovadă că gemenii trăiesc. Omul intră în casa lui Numitor și îi găsește pe acesta și pe Remus îmbrățișându-se. Semnul este limpede: Remus este nepotul lui Numitor. Solul îi sfătuiește să se grăbească, fiindcă Romulus mărșăluiește spre oraș cu o armată alcătuită din cei care îl urau și se temeau de Amulius. Sursa românească precizează și cifra: armata lui Romulus avea 200 de bărbați maniples.

Remus îi îndeamnă pe cetățenii din interiorul cetății să se răscoale, în timp ce Romulus atacă din afară. Amulius, cuprins de confuzie totală și fără să facă vreun pas pentru siguranța sa, este capturat și ucis. Numitor este repus în stăpânirea statului alban și, în versiunea engleză, reinstalat ca rege al Albei Longa.

În multe dintre sursele antice indicate de tradiție, conflictul cu Amulius ocupă partea cea mai mare a relatării. Nu este întâmplător. Înainte de a fi întemeietori, Romulus și Remus apar ca restauratori ai unei ordini răsturnate. Mai întâi repară o nedreptate de familie și de tron. Abia apoi își caută propriul oraș.

Semnele de pe dealuri

După ce Numitor și-a recăpătat puterea, pe Romulus și Remus i-a cuprins dorința de a întemeia un oraș chiar în locurile în care fuseseră părăsiți și crescuți. Legenda explică limpede motivele: populația albanilor și latinilor era prea numeroasă, iar acestei mulțimi i se adăugau și păstorii. Toți erau convinși că atât Alba, cât și Lavinium aveau să pară „ca niște furnici” pe lângă orașul pe care aveau să-l ridice.

Dar în clipa aceasta, când totul părea pregătit pentru început, se trezește între frați ceea ce sursa numește „un păcat strămoșesc”: pofta de a rămâne singur la domnie. Cearta pornește dintr-o pricină mică, dar atinge miza cea mai mare. Fiind gemeni și neputând fi deosebiți prin înfățișare, hotărăsc să lase zeilor alegerea. Semnul urma să vină prin zborul păsărilor.

Romulus își alege drept loc de observație Palatinul. Remus alege Aventinul. Tradiția spune că lui Remus i se arată mai întâi semnele: șase vulturi. După ce vestea este adusă celor de față, lui Romulus i se arată un număr dublu, doisprezece. De aici înainte, totul se rupe în două. Mulțimea din jurul fiecăruia își aclamă favoritul. Unii îl vor pe Remus, pentru că a văzut primul semnul. Ceilalți îl vor pe Romulus, pentru că a văzut un număr mai mare de vulturi.

În varianta rezumată de sursa engleză, disputa privește și dealul pe care urma să fie clădit orașul. Romulus prefera Palatinul, deasupra Lupercalului; Remus prefera Aventinul. Când nu s-au putut înțelege, au recurs la augur, adică la citirea voinței divine prin semnele păsărilor. Ceea ce trebuia să aducă o hotărâre sfântă a adus, în schimb, o nouă ruptură.

Moartea lui Remus și singurătatea întemeietorului

Ura din ambele tabere i-a împins la o încăierare sângeroasă. În această luptă, Remus, lovit grav, a fost lăsat fără suflare. Aceasta este una dintre versiunile consemnate de Livius în tradiția reprodusă de sursa românească.

Există însă și o altă legendă, considerată mai răspândită. Potrivit ei, Remus ar fi sărit peste noile ziduri ridicate de Romulus, în batjocură. Mâniat, Romulus l-a ucis și a rostit cuvintele păstrate de tradiție:

„așa să piară de aci’ înainte oricine va sări peste zidurile ridicate de mine!”

Prin această moarte, Romulus rămâne singurul stăpân al puterii. Cetatea zidită de el primește numele întemeietorului său: Roma. Palatinul, dealul pe care crescuse, este primul loc pe care îl întărește. Tradiția adaugă și un detaliu semnificativ: slujbele religioase pentru ceilalți zei au fost săvârșite după rânduiala albană, numai pentru Hercule după ritul grec, așa cum fusese statornicit de Evandru.

Sursa engleză reține și ea existența a două posibilități: Remus a fost ucis fie de Romulus, fie de unul dintre susținătorii săi. Tocmai această nesiguranță a surselor arată cât de discutat a rămas episodul. Însă un lucru nu se schimbă: întemeierea orașului este legată de fratricid. Roma se naște dintr-o alegere a zeilor, dintr-o luptă pentru putere și din moartea unui frate.

Ce a rămas din legendă

După întemeiere, tradiția