Renașterea și lumea nouă a Europei

La un moment dat, în Florența, ceva s-a schimbat în felul în care oamenii priveau lumea. Nu într-o singură zi și nu printr-un singur gest, ci printr-o sumă de întoarceri decisive: la textele vechi, la oraș, la om, la realitate. În biblioteci de mănăstiri se căutau manuscrise latine uitate. După 1453, savanți greci ajungeau în Italia cu texte prețioase în greaca veche. În ateliere, pictorii încercau să redea lumina, umbrele și perspectiva mai natural. În școli și în cancelarii, latina clasică, retorica, gramatica și istoria căpătau din nou greutate. Din această mișcare, începută în Italia și răspândită apoi în restul Europei, avea să se nască una dintre marile cotituri ale istoriei culturale europene: Renașterea.

Istoricii o văd, în general, ca pe o perioadă de tranziție între Evul Mediu și epoca modernă timpurie. Dar simpla formulă nu spune destul. Renașterea a fost, în același timp, o redescoperire a realizărilor literare, filosofice și artistice ale Antichității clasice și o mutare lentă, dar hotărâtă, a centrului de greutate spre experiența umană, spre lumea seculară și spre observația directă. Nu a rupt pur și simplu totul de trecut. Multe dintre marile sale opere au fost dedicate Bisericii, iar tradiții medievale importante au continuat. Tocmai această tensiune o face atât de puternică: întoarcere la vechi și, din această întoarcere, invenție.

Florența, locul unde s-a aprins focul

Renașterea a debutat în secolele XIV-XVI, în Florența, și s-a răspândit apoi în restul Europei. De ce tocmai acolo? Un amestec de condiții greu de separat una de alta explică acest fenomen. Italia, mai ales jumătatea nordică a peninsulei, era una dintre cele mai urbanizate și mai secularizate zone ale Europei. În orașele sale, educația era supravegheată adesea de administrațiile orășenești și pregătea oameni pentru comerț, pentru contabilitate, aritmetică și redactarea scrisorilor de afaceri. În această lume citadină, clerul era mai puțin probabil să domine guvernarea și educația.

Florența avea, în plus, o bogăție imensă, produsă de comercianți și bancheri locali care controlau operațiile bancare ale papalității. Banii veniți din împrumuturi, investiții și schimb monetar au alimentat industriile locale și vitalitatea economică a orașului. În același timp, republicile italiene, de fapt oligarhii dominate de familii de comercianți și bancheri, trăiau în competiție permanentă pentru supremație. Din această lume a concurenței au ieșit nu numai mecenatul și ambiția artistică, ci și o inovație politică importantă: instituția ambasadorului permanent.

Diverse teorii au încercat să explice originea Renașterii și s-au concentrat pe particularitățile sociale și civice ale Florenței, pe structura sa politică, pe patronajul familiei Medici și pe migrarea savanților greci în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor. Nici una singură nu e suficientă. Împreună, ele descriu însă un mediu în care redescoperirea trecutului putea deveni un program al prezentului.

În cercurile umanistice ale epocii apare și conștiința unei rupturi. Între prăbușirea Imperiului roman și timpul lor, mulți vedeau o „epocă a tenebrelor”, marcată de războaie, de decăderea vieții urbane și de barbarie intelectuală și artistică. Această imagine a Evului Mediu avea să fie mai târziu nuanțată de cercetările istorice, dar pentru oamenii Renașterii ea a avut forță mobilizatoare. Ei se vedeau pe sine drept cei care readuc lumina.

Umaniștii și manuscrisele uitate

Baza spirituală a Renașterii a fost umanismul. El nu înseamnă, în sursele acestei epoci, o doctrină simplă, ci mai ales o metodă de studiu și o mutare de interes. Umaniștii s-au orientat spre poezie, gramatică, istorie, filosofie morală și retorică. Au căutat textele Antichității, le-au studiat în limbile lor și au vrut să recupereze nu doar formele, ci și valorile culturii greco-romane.

Francesco Petrarca este creditat cu această revenire la sursele clasice încă din secolul al XIV-lea. După el, căutarea a căpătat un ritm nou. Umaniști precum Poggio Bracciolini au cercetat bibliotecile mănăstirești europene pentru a găsi texte literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului, în 1453, a adus în Occident un exod de savanți greci și manuscrise în limba greacă veche, dintre care multe căzuseră în obscuritate în Europa de Vest.

Accentul nou pus pe texte literare și istorice a schimbat climatul intelectual. Nu dispăreau interesul pentru științele naturale, pentru filosofie și matematică, nici moștenirea traducerilor din greacă și arabă. Dar centrul de greutate se muta. Umaniștii voiau să citească autorii vechi cât mai aproape de original și să recupereze o cultură a limbii, a argumentului și a discernământului. În această lume, latina clasică și greaca redeveneau instrumente de formare.

Reprezentanți importanți ai umanismului au fost, între alții, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Giovanni Pico della Mirandola a dat acestei mișcări una dintre formulele ei cele mai cunoscute prin „De hominis dignitate”, scrisă în 1486, o serie de teze filosofice despre gândirea naturală și credință. În același timp, mulți gânditori se orientau spre neoplatonism, în vreme ce aristotelismul oficial pierdea din importanță.

Din această mutare intelectuală s-a născut și o schimbare mai largă de perspectivă. Viziunea teocentrică a trecutului a făcut loc unei viziuni antropocentrice: în studii și în artă, omul devenea centrul atenției. De aici și imaginea celebră a „omului Renașterii”, homo universalis renascentista, o ființă deschisă oricărei idei, cu simț al frumosului, dorință de afirmare și dezvoltare multilaterală.

Arta învață să privească altfel

Una dintre cele mai vizibile schimbări ale Renașterii s-a produs în artă. Aici, noua epocă nu s-a mulțumit să admire Antichitatea. A încercat să redea lumea mai convingător. Dezvoltarea perspectivei liniare, a luminii și umbrelor naturale, interesul pentru realism și pentru emoția umană au modificat radical pictura și sculptura.

Întoarcerea artistică la clasicism poate fi văzută, de timpuriu, în sculptura lui Nicola Pisano. În pictură, Cimabue și Giotto apar drept precursori, iar Masaccio este socotit deschizătorul de drum al Renașterii timpurii. Pictorii florentini conduși de el s-au străduit să înfățișeze figura umană cât mai realist, dezvoltând tehnici de redare a perspectivei, a luminii și umbrelor cât mai naturale.

În Florența începutului de secol XV, Filippo Brunelleschi descoperă perspectiva liniară și realizează cupola Domului din Florența, în 1436. Lorenzo Ghiberti devine cunoscut prin porțile de bronz ale Baptisteriului, numite mai târziu de Michelangelo „Porțile Paradisului”. Donatello, prin statuia de bronz a lui David, aduce din nou în sculptură corpul omenesc gol, fără veșminte, așa cum apărea în Antichitate.

După această primă generație, drumul continuă prin Paolo Uccello, Fra Angelico, Jacopo Bellini, Piero della Francesca, Antonio Pollaiuolo, Andrea del Verrocchio, Domenico Ghirlandaio, Andrea Mantegna, Giovanni Bellini și Giorgione. Școala venețiană pune accent pe organizarea spațială, pe lumină și culoare, în timp ce stilul florentin păstrează primatul desenului. Sandro Botticelli, care a lucrat pentru familia Medici și pentru Vatican, lasă lucrări precum „Pallas și centaurul”, „Nașterea lui Venus” și „Primăvara”.

În jurul anului 1500, centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea. Leonardo da Vinci se întoarce atunci la Florența, după ce pictase „Cina cea de Taină” la Milano. Michelangelo lucrează la statuia de marmură a lui „David”, devenită semnul distinctiv al Florenței. Donato Bramante proiectează Domul „Sfântul Petru”, Michelangelo pictează plafonul și fundalul din „Capela Sixtină”, iar Rafael Sanzio decorează camerele Vaticanului, între care și celebra „Școală din Atena”. În Veneția, Tiziano este marele reprezentant al epocii, iar Correggio lucrează mai ales la Parma.

Mai târziu, aproximativ din 1590, prevalează manierismul, în care formele devin exagerate, corpurile apar șerpuitoare și crispate, iar tablourile sunt încărcate decorativ, anunțând barocul. Pontormo, Rosso Fiorentino, Benvenuto Cellini, Giorgio Vasari, Paolo Veronese și Tintoretto se numără printre figurile sale importante.

Tiparul, cărțile și schimbarea minții europene

Renașterea nu ar fi avut aceeași putere de răspândire fără o revoluție tehnică. Apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea. Un eveniment determinant a fost punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile, tipografia, de către Johannes Gutenberg, în 1440. Tiparul a contribuit la răspândirea largă a cunoștințelor și a făcut cărțile mai accesibile.

Autorii renascentiști au început să folosească tot mai mult limbile vernaculare. Împreună cu tiparul, această schimbare a permis unui număr mai mare de oameni să aibă acces la cărți, inclusiv la Biblie. În Italia, limba italiană a devenit, pentru multă vreme, a doua limbă a oricărui individ educat, iar gusturile italiene în literatură, arhitectură, îmbrăcăminte și mobilă s-au impus în toată Europa.

În literatură, Renașterea italiană continuă opera începută deja în secolul al XIV-lea de Dante Alighieri, Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio. Se reiau genuri ale Antichității, precum epopeea, satira, epigrama și biografia, și se dezvoltă genuri precum sonetul și nuvela. Niccolò Machiavelli, Ludovico Ariosto, Baldassare Castiglione, Matteo Bandello, Pietro Aretino și Torquato Tasso ilustrează această lume literară în plină înflorire.

Tiparul a schimbat și ritmul în care ideile au traversat Europa. Din Italia, Renașterea a trecut în Franța, Țările de Jos, Germania, Spania și Anglia. Învățați, artiști, negustori și meseriași mergeau în orașele italiene și se întorceau cu noi cunoștințe și cu alt gust în artă și în modul de viață. În Franța, spiritul Renașterii italiene a fost purtat de personalități precum Leonardo da Vinci și Benvenuto Cellini, iar în literatură de François Rabelais și Joachim du Bellay. În Țările de Jos, Jan van Eyck, Rogier van der Weyden și Hieronymus Bosch arată o altă față a acestei epoci, în timp ce Erasmus din Rotterdam dă umanismului o anvergură europeană. În Germania, Albrecht Dürer leagă tradiția locală de modelul italian. În Anglia, termenul de „Renaștere engleză” desemnează mișcarea culturală de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul celui de al XVII-lea, cu nume precum Edmund Spenser, Christopher Marlowe, William Shakespeare, Thomas Morus și Francis Bacon.

Politică, religie și o lume care se lărgește

Renașterea nu a fost doar o schimbare artistică și literară. Ea a influențat și politica, diplomația, religia, geografia și știința. În plan politic, a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice și la apariția unei diplomații moderne, capabile să evite războaiele și să devină un instrument politic important. Filosofi politici precum Niccolò Machiavelli au încercat să descrie viața politică așa cum era în realitate, pentru a o înțelege rațional.

În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, mai întâi în statele-orașe italiene și apoi în Germania, Franța și Spania. Tot atunci, structurile politice și bisericești devin mai receptive, iar republicile italiene preiau principii ale capitalismului, ducând la o înflorire comercială fără precedent. În același timp, marile regate europene, precum Franța și Spania, rămân monarhii absolutiste, iar altele se află sub controlul direct al Bisericii.

Schimbarea se vede și în religie. Umaniștii nu au respins creștinismul. Dimpotrivă, multe dintre cele mai importante lucrări renascentiste au fost patronate de Biserică. Dar modul în care intelectualii au abordat religia s-a schimbat subtil. Multe texte creștine grecești, inclusiv Noul Testament în greacă, au fost aduse din Bizanț și cercetate în Occident. Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam au susținut întoarcerea la originalul grec al Noului Testament, iar acest gest a deschis calea spre Reforma protestantă. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor a contribuit la apariția Reformei inițiate în Germania de Martin Luther.

În același timp, descoperirile geografice au schimbat radical concepțiile asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani și descoperă America. În același an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei, dispare ultimul bastion al prezenței arabe în Peninsula Iberică. În 1497, Vasco de Gama descoperă drumul spre India pe la Capul Bunei Speranțe. Între 1519-1522, expediția lui Magellan risipește ultimele îndoieli asupra formei sferice a Pământului. Lumea se lărgea, iar autoritatea vechilor modele geografice era pusă la încercare.

Și știința se mișca. În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse importante lucrări grecești de matematică. Nicolai Copernic, Tycho Brahe și Johannes Kepler depășesc viziunea geocentrică a lui Ptolemeu și conduc spre reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârșitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice.

Apogeu, ruptură și moștenire

Renașterea italiană a cunoscut și un moment de echilibru favorabil. După Pacea de la Lodi, din 1454, un anumit echilibru între forțele politice a adus o perioadă de relativă liniște și a favorizat dezvoltarea economică a orașelor din centrul și nordul Italiei, precum și înflorirea artei și literaturii. Marile familii, între care Medici, Este și Sforza, alături de ducii de Urbino, de dogii venețieni și de papalitatea romană, au susținut financiar această cultură.

Dar aceeași mișcare care a eliberat energii noi a purtat în ea și tensiuni puternice. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, Italia intră într-o perioadă de decădere politică și economică, bântuită de războaie. Momentul de mare ruptură este jefuirea Romei, „Sacco di Roma”, în 1527, de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Puterea și prestigiul papalității slăbesc, iar orașe-state precum Florența și Milano decad. Descoperirea noului drum spre India slăbește, la rândul ei, situația economică a Veneției și Genovei.

Ca reacție la Reforma religioasă, Biserica Catolică instituie Contrareforma și tribunalele inchizitoriale. După Conciliul din Trient, desfășurat între 1545-1563, este alcătuită lista cărților interzise, „Index librorum prohibitorum”, în 1559. Galilei este constrâns să-și abjure public convingerea asupra rotației pământului în jurul soarelui. Giordano Bruno este ars pe rug ca eretic. La Geneva, Miguel Servet sfârșește la fel, condamnat pentru blasfemie de un tribunal protestant. Libertatea de gândire, una dintre marile promisiuni ale Renașterii, intră într-o confruntare dură cu instituțiile religioase.

Și totuși, ideile Renașterii nu pot fi înăbușite. Ele sunt apărate de oameni precum Erasmus din Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes, iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez. Aici stă, poate, miza ei cea mai mare. Renașterea nu a fost doar epoca unor capodopere și a unor nume uriașe. A fost momentul în care Europa a început să creadă altfel despre cunoaștere, despre trecut, despre politică, despre credință și despre om. Din această schimbare de privire s-a născut lumea modernă timpurie.