Războaiele civile romane și felul în care au schimbat Roma

La capătul republicii, războiul ajunsese în inima Romei. Nu mai era vorba despre un dușman de dincolo de hotare, ci despre romani împotriva romanilor, despre armate, senat, comandanți și facțiuni care își disputau puterea chiar în centrul lumii romane. Din această ruptură s-a născut una dintre marile tragedii politice ale Antichității: o succesiune de conflicte interne care au însoțit sfârșitul Republicii și au pregătit ridicarea Imperiului.

Sursele definesc războaiele civile romane drept o serie de lupte pentru putere purtate de diferite facțiuni ale republicii romane târzii sau ale imperiului roman. Formula este sobră. În spatele ei stă însă o istorie lungă, în care criza politică, rivalitatea dintre lideri și competiția pentru tron au revenit mereu. Din secolul I î.Hr. și până în 476, aceste confruntări au schimbat felul în care era guvernată Roma și au lăsat urme adânci în întreaga sa istorie.

Criza care a rupt republica

Potrivit sursei în limba engleză, de la întemeierea Republicii în 509 i.Hr. până în secolul I i.Hr. a existat doar un număr redus de războaie civile. Apoi a început ceea ce aceeași sursă numește criza Republicii Romane, plasată între 134-44 î.Hr., o perioadă de instabilitate politică considerabilă. Chiar și cauza exactă a războaielor civile din această epocă rămâne discutată, la fel ca întrebarea dacă ele au provocat sfârșitul Republicii sau au fost, la rândul lor, produsul acestei destrămări. Cert este altceva: un șir aproape neîntrerupt de războaie civile a marcat sfârșitul republicii și a vestit ridicarea Imperiului Roman în 27 î.Hr.

În lista conflictelor din republica târzie, primele mari nume sunt cele ale lui Lucius Cornelius Sulla și Gaius Marius. În 88 î.Hr.-87 î.Hr. a avut loc războiul dintre suporterii lui Lucius Cornelius Sulla și forțele lui Gaius Marius, încheiat cu victoria lui Sulla. Nu a fost ultimul. În 82 î.Hr.-81 î.Hr. a urmat al doilea război civil între suporterii lui Sulla și cei ai lui Marius, din nou cu victorie pentru Sulla.

Sursele suplimentare arată cât de fragmentată devenise lupta. În 82 î.Hr. sunt menționate mai multe bătălii: la râul Asio, la Sacriporto, la Faventia, la Fidentia, două bătălii la Clusium și, mai ales, bătălia de la Colline Gate, unde Sulla i-a învins pe samniții aliați cu partida populară din Roma, în bătălia decisivă a războiului civil. Nu mai era o simplă rivalitate între doi lideri, ci o confruntare între tabere, armate și loialități politice care se adunaseră în jurul lor.

În aceiași ani, conflictul s-a prelungit și în Hispania. Sursa în limba română vorbește despre o revoltă în provincia romană Hispania Baetica-Hispania Tarraconensis, în 83 î.Hr.-72 î.Hr., condusă de proconsulul Quintus Sertorius, și încheiată tot cu victoria lui Sulla. Sursa în limba engleză o numește războiul sertorian, desfășurat între 80 î.Hr. și 72 î.Hr., între Roma și provinciile din Hispania aflate sub conducerea lui Quintus Sertorius, fost susținător al lui Marius și Cinna, tot cu victorie sullană. Chiar și departe de Roma, fisura din republică continua să ardă.

Nici după această serie de victorii ale regimului sullan lucrurile nu s-au liniștit. În 78 î.Hr. a izbucnit revolta consulului Marcus Aemilius Lepidus, iar rezultatul a fost o victorie pentru Lucius Cornelius Sulla și pentru Senatul Roman. În 63 î.Hr.-62 î.Hr. a urmat conspirația lui Catilina, descrisă ca o victorie a Senatului Roman. Lucrările de referință o definesc ca un puci eșuat al adepților nemulțumiți ai lui Catilina împotriva Senatului. În ianuarie 62 î.Hr., la bătălia de la Pistoria, forțele conspiratorului Catilina au fost înfrânte de armatele loiale conduse de Gaius Antonius.

Cezar, republicanii și războiul care a decis totul

Adevărata fractură finală a republicii apare în 49 î.Hr.-45 î.Hr., când s-a desfășurat războiul civil roman al lui Cezar contra republicanilor conservatori, încheiat cu victoria lui Iulius Cezar. Războiul s-a purtat între Iulius Cezar și optimați, conduși inițial de Pompei cel Mare, Gnaeus Pompeius Magnus. Victoria a fost cezariană.

Lista campaniilor arată desfășurarea acestui conflict decisiv. În februarie 49 î.Hr. a avut loc asediul de la Corfinium, care a durat doar o săptămână, iar apărătorii s-au predat lui Cezar. Între 9 și 18 martie 49 î.Hr. a urmat asediul de la Brundisium: Cezar a încercat să blocheze portul, dar Pompei a abandonat orașul. În iunie 49 î.Hr., la Ilerda, armata lui Cezar a încercuit forțele pompeiene și le-a forțat să se predea.

Războiul nu a mers însă într-o singură direcție. La 24 august 49 î.Hr., în bătălia de la râul Bagradas, generalul lui Cezar, Gaius Curio, a fost înfrânt în Africa de Nord de pompeienii conduși de Attius Varus și de regele Iuba I al Numidiei; Curio a murit în luptă. La 10 iulie 48 î.Hr., în bătălia de la Dyrrhachium, Cezar a evitat la limită o înfrângere catastrofală în fața lui Pompei, în Macedonia. A urmat asediul de la Gomphi, la 29 iulie 48 î.Hr., oraș care a căzut în câteva ore.

Momentul de cotitură a venit la 9 august 48 î.Hr., la Pharsalus. Acolo, Cezar l-a învins decisiv pe Pompei, care a fugit în Egipt. Conflictul a continuat apoi în alte teatre. În februarie 47 î.Hr., la bătălia Nilului, Cezar a învins forțele regelui egiptean Ptolemeu al XIII-lea. În 46 î.Hr., la Ruspina, el a pierdut poate până la o treime din armată în fața lui Titus Labienus, dar la 6 februarie, la Thapsus, a învins armata pompeiană a lui Metellus Scipio în Africa de Nord. Ultima sa victorie a venit la 17 martie 45 î.Hr., la Munda, în Hispania, unde Cezar a înfrânt forțele pompeiene ale lui Titus Labienus și Gnaeus Pompey cel Tânăr.

Victoria lui Cezar nu a adus pacea. Dimpotrivă, ea a fost urmată de alte războaie civile, semn că republica nu mai putea fi readusă la vechiul echilibru.

După asasinarea lui Cezar

Anul 44 î.Hr. a deschis o nouă fază a violenței politice. După războiul civil al lui Cezar, s-au dus lupte între armata senatului, condusă prima dată de Cicero și apoi de Octavian, și armata lui Marc Antoniu, Lepidus și aliații lor. Acest conflict este numit războiul de la Mutina, desfășurat între decembrie 44 și aprilie 43 î.Hr., între armata Senatului și armata lui Marc Antoniu, Lepidus și colegii lor. Un armistițiu a dus la unirea forțelor.

În 43 î.Hr., pe 14 aprilie, la Forum Gallorum, Antoniu, care îl asedia pe Decimus Brutus la Mutina, a învins forțele consulului Pansa, ucis în luptă, dar a fost apoi înfrânt de armata celuilalt consul, Hirtius. La 21 aprilie, în bătălia de la Mutina, forțele senatoriale l-au învins pe Marc Antoniu. Totuși, aceeași sursă arată că Decimus Brutus a fost ucis la scurt timp, iar conflictul s-a transformat rapid.

Între 44 î.Hr. și 42 î.Hr. a urmat războiul civil al eliberatorilor, între Al doilea Triumvirat și Liberatores, Brutus și Cassius, asasinii lui Cezar. Victoria a revenit celui de-al doilea Triumvirat. Bătăliile decisive au avut loc la Philippi. La 3 octombrie 42 î.Hr., prima bătălie a fost indecisă: Brutus l-a învins pe Octavian, dar Antoniu l-a învins pe Cassius, care s-a sinucis. La 23 octombrie 42 î.Hr., a doua bătălie de la Philippi a adus înfrângerea decisivă a armatei lui Brutus de către Antoniu și Octavian; Brutus a scăpat, dar s-a sinucis curând.

În același deceniu, republica muribundă a fost sfâșiată și de alte războaie. Între 44 î.Hr. și 35 î.Hr. s-a desfășurat revolta siciliană, între Al doilea Triumvirat și Sextus Pompeius, fiul lui Pompei, încheiată cu victoria triumvirilor. Războiul, datat 42 î.Hr.-36 î.Hr., a inclus două bătălii navale din 36 î.Hr.: la Mylae, unde Agrippa a învins flota pompeiană condusă de Papias, și la Naulochus, unde flota lui Octavian, sub comanda lui Marcus Vipsanius Agrippa, a învins forțele rebelului Sextus Pompeius.

Între 41 î.Hr. și 40 î.Hr. a avut loc și războiul civil roman al lui Fulvia, între forțele lui Lucius Antonius și Fulvia Antonia, fratele mai mic și soția lui Marc Antoniu, și Octavian. Victoria a fost a lui Octavian. În 41 î.Hr., la Perugia, Lucius Antonius și Fulvia au fost înfrânți de acesta.

Ultimul act a venit în 32 î.Hr.-30 î.Hr., în ultimul război al republicii romane. Acesta este descris drept o confruntare între provinciile din Vest, aflate sub comanda lui Octavian și Agrippa, și cele din Est, sub comanda lui Marc Antoniu și Cleopatra, soldată cu victoria Vestului imperiului. Conflictul este numit războiul de la Actium sau războiul final al Republicii Romane. La 2 septembrie 31 î.Hr., în bătălia de la Actium, Octavian i-a învins decisiv pe Antoniu și Cleopatra într-o bătălie navală lângă Grecia.

După anul 30 î.Hr., Republica a fost unificată sub conducerea lui Octavian. În 27 î.Hr. Octavian a primit din partea senatului titlul de Augustus. Aceste două date sunt considerate semnele sfârșitului Republicii și ale nașterii Imperiului Roman. Perioada de conducere de către Cezari a fost cunoscută sub numele de Pax Augusti și a fost începutul erei numite Pax Romana.

Imperiul și războaiele pentru tron

Noul regim nu a pus capăt pentru totdeauna războaielor civile. Le-a schimbat forma. Dacă în republica târzie lupta era între facțiuni și comandanți care se înfruntau pentru controlul statului, în imperiu miza a devenit adesea tronul. Primul secol al imperiului a fost marcat de revolte răspândite în teritoriile cucerite de Roma, al doilea secol a fost relativ pașnic, iar instabilitatea politică a revenit odată cu criza secolului al III-lea.

Primul mare război civil imperial a venit după sinuciderea lui Nero în 68 d.Hr. Anul celor patru împărați a fost marcat de Galba, Otho și Vitellius, înainte de ascensiunea finală la tron a lui Vespasian. Perioada este definită drept un război de succesiune între diferiți pretendenți romani după moartea lui Nero. În 69, la prima bătălie de la Bedriacum, pe 14 aprilie, Vitellius, comandant al armatelor Rinului, l-a învins pe împăratul Otho și a preluat tronul. La 24 octombrie, în a doua bătălie de la Bedriacum, forțele lui Antonius Primus, loiale lui Vespasian, au învins forțele împăratului Vitellius. Vespasian a fost victorios și a întemeiat dinastia flaviană.

După o perioadă mai liniștită, anul 193 a adus anul celor cinci împărați. Împăratul Commodus a fost asasinat la 31 decembrie 192, iar la 28 martie 193 Pertinax a fost executat de Garda Pretoriană. Între 193 și 197, cei cinci împărați care au dus lupte civile au fost Pertinax, Didius Julianus, Pescennius Niger, Clodius Albinus și Septimius Severus. Bătăliile s-au desfășurat la Cyzicus și Nicaea în 193, apoi la Issus în 194, Severus l-a învins pe rivalul său oriental Pescennius Niger. La 19 februarie 197, în bătălia de la Lugdunum, Septimius Severus l-a învins și ucis pe Clodius Albinus, asigurându-și controlul deplin asupra imperiului.

Anul 238 a fost anul celor șase împărați. Bătălia de la Cartagina și succesiunea rapidă a împăraților sunt notate: Gordian I, Gordian al II-lea, Pupienus și Balbinus au fost numiți de Senatul Roman pentru a lupta cu Maximin Tracul. Gordian I s-a sinucis când a aflat că fiul său murise în luptă; Gordian al II-lea a fost ucis în bătălia de la Cartagina, pe 12 aprilie; Pupienus și Balbinus au fost uciși de Garda Pretoriană; Maximin a fost ucis de propriile trupe. După asasinarea lui Pupienus și Balbinus, a devenit împărat Gordian al III-lea.

Criza secolului al III-lea

Între 235 și 284, lucrările de specialitate vorbesc despre criza secolului al III-lea și arată că cel puțin 26 de pretendenți s-au luptat între ei pentru a deveni împărat, în timp ce împărații s-au confruntat cu uzurpatori. Rezultatul a fost un șir de războaie civile frecvente. În istoriografia românească, această epocă apare prin câteva repere majore.

În 284-285 a avut loc războiul civil dintre Dioclețian și Carinus, încheiat cu victoria lui Dioclețian. Este amintită și bătălia de la Margus, din 285, unde uzurpatorul Dioclețian a învins armata împăratului Carinus, care a fost ucis. Victoria aceasta a fost una dintre cele care au pus capăt lungii crize.

Dar între 238 și 285 tabloul rămâne cel al unei puteri mereu contestate. Perioada este marcată de uzurpări, asasinate, împărați răsturnați de propriii soldați și provincii desprinse de autoritatea centrală. Chiar fără a urmări fiecare nume din această succesiune, imaginea generală este limpede: imperiul nu mai era amenințat numai de la hotare, ci și de propriile sale armate și de propriii săi pretendenți.

Din tetrarhie până la căderea Occidentului

După Dioclețian, războaiele civile nu s-au încheiat. În 306-324 au avut loc războaiele civile din tetrarhie, între împărații Imperiului Roman. Ele au început cu uzurparea lui Maxentius și înfrângerea lui Severus și s-au încheiat cu înfrângerea lui Licinius de către Constantin I. Tetrarhia instituită de Dioclețian s-a destrămat tocmai din cauza acestor războaie.

Drumul lui Constantin poate fi urmărit prin câteva bătălii. În 312, la Torino și Verona, el a învins forțele loiale lui Maxentius. La 28 octombrie 312, în bătălia de la Podul Milvius, Constantin I l-a învins pe Maxentius și a preluat controlul asupra Italiei. În răsărit, la 30 aprilie 313, la Tzirallum, forțele lui Licinius l-au învins pe Maximinus. Apoi confruntarea s-a mutat între Constantin și Licinius: la Cibalae, la 8 octombrie 316, Constantin a învins; la Mardia, în 316 sau 317, a învins din nou, iar Licinius a cedat Illyricum. În 324, la Adrianople, Hellespont și Chrysopolis, Constantin a obținut victoria finală și controlul unic asupra imperiului.

Secolul al IV-lea și al V-lea, au fost caracterizate de ridicarea regulată a uzurpatorilor. Analele rețin câteva dintre aceste confruntări. În 350-351, între Constantius al II-lea și Magnentius, victoria a aparținut lui Constantius. În 360-361, între Constantius al II-lea și Iulian Apostatul, victoria a fost a lui Iulian Apostatul. În 387-388, între Teodosiu I și Magnus Maximus, victoria a revenit lui Teodosiu I. În 394, între Teodosiu I și Arbogast, victoria a fost din nou a lui Teodosiu I. Istoricii fixează pentru acest ultim conflict bătălia de la Frigidus, din 5-6 septembrie 394, când Teodosiu I l-a învins pe uzurpatorul Eugenius și pe Arbogast.

În Occidentul târziu, războaiele civile s-au înmulțit iarăși. Lucrările de referință enumeră conflictul din 407-415, în care o serie de uzurpatori au încercat să ia tronul împăratului Honorius; războiul civil din 425, în care uzurpatorul Joannes a fost învins de armata lui Valentinian al III-lea; conflictul din 432, în care Flavius Aetius a fost învins de Bonifacius, dar a ajuns apoi să controleze întreg Imperiul Roman de Apus; războiul civil din 456, când împăratul Avitus a fost învins de Majorianus și Ricimer; războiul civil din 461, după asasinarea lui Majorian; și răsturnările succesive din ultimele decenii.

Ultimele acte sunt scurte și grave. În 472, Anthemius a fost răsturnat de Ricimer. În 474, Glycerius a fost răsturnat de Julius Nepos. În 475, Julius Nepos a fost răsturnat de Orestes. În 476, Orestes a fost răsturnat de Odoacru, iar Romulus Augustulus a fost depus. Istoricii arată limpede că răsturnarea ultimului împărat roman de Apus în 476 de către regele germanic Odoacer a marcat ultima răzvrătire sau ultimul război civil și, în același timp, sfârșitul Imperiului Roman de Apus.

Aici se vede, poate, cel mai bine de ce au contat războaiele civile romane. Ele nu au fost simple episoade de violență internă. Au decis trecerea de la Republică la Imperiu, au frânt sau au ridicat dinastii, au dat puterea unor împărați și au distrus-o pe a altora. Iar în 476, același tip de conflict care sfâșiase Roma în secolul I î.Hr. a însoțit și sfârșitul ei în Occident. Istoria romană nu a fost modelată doar de cuceriri. A fost modelată, la fel de profund, de luptele Romei cu ea însăși.