Principatul roman, puterea ascunsă sub chipul republicii

În ianuarie 27 î.Hr., Octavian a făcut un gest care, la suprafață, părea o renunțare. A arătat că întoarce puterea Senatului, că lasă din mână provinciile și armatele. Roma, obosită de războaie civile, putea vedea în această scenă promisiunea unei întoarceri la vechea ordine. Numai că tocmai acest pas a fixat noua realitate. Senatul i-a propus din nou comanda provinciilor, iar pe 16 ianuarie i-a dat și un nume nou, augustus. Din acel moment, ceea ce se năștea nu era o republică refăcută, ci un regim în care un singur om concentra puterea, fără a spune răspicat că domnește ca monarh.

Aceasta este tensiunea esențială a Principatului. În istoria Imperiului Roman, termenul vine din latinul princeps, „primul” sau „șeful”, și desemnează regimul dominat de un asemenea conducător. Mai precis, de princeps senatus sau princeps civitatis, „primul om din stat”, titlu adoptat de Octavian, primul împărat roman. Alegerea nu era întâmplătoare. După asasinarea lui Iulius Cezar, care refuzase formal coroana, Roma rămânea marcată de teama față de orice monarhie legală. Era nevoie de stabilitate, dar și de o formulă care să nu pară o revenire la regat. Așa s-a conturat un regim de fapt nou, așezat în scheletul constituțional al republicii.

De aceea, Principatul contează atât de mult. El arată cum poate fi schimbată radical o ordine politică fără a-i distruge imediat decorul. Sub deviza SPQR, Senatul și poporul roman, puterea împăratului a rămas mult timp acoperită de formele și convențiile moștenite din republica neîncoronată. În aparență, Roma continua să vorbească limbajul vechilor magistraturi. În realitate, autoritatea se strângea tot mai mult în jurul unei singure persoane.

Un nume vechi pentru o putere nouă

În epoca republicană, princeps senatus era cel mai influent membru al Senatului roman. Poziția fusese desființată de Sulla și reînviată de Augustus în 28 î.Hr. Dar Augustus a schimbat treptat sensul lucrurilor. A luat ideea de princeps, „primul cetățean” sau „cetățeanul conducător”, folosită înainte pentru aristocrații care se distingeau în slujba republicii, și a transformat-o într-un titlu pentru unicul stăpân al Romei.

Gestul era de mare finețe politică. Octavian nu se prezenta drept rege și nici nu se proclama dictator. El își cultiva imaginea de restaurator al republicii. Istoricii Werner Eck și Sarolta Takács explică temelia autorității lui Augustus prin trei factori: puterile de funcție delegate de Senat și popor, averea sa privată uriașă și rețeaua numeroasă de relații de patronaj pe care a construit-o în întregul imperiu. Împreună, acestea alcătuiau baza auctoritas-ului său, adică acea autoritate recunoscută care îi întărea acțiunea politică.

Inițial, Augustus și-a început domnia având funcția și autoritatea unui consul. Mai târziu, într-o nouă înțelegere cu Senatul, a dobândit puterile tribunului plebei, ale censorului și, în cele din urmă, a devenit și pontifex maximus, adică deținătorul celei mai înalte funcții religioase din Roma. Puterea lui se forma astfel în straturi, nu printr-un singur act deschis de ruptură. Tocmai această acumulare treptată a făcut Principatul atât de durabil și, în același timp, atât de greu de definit într-o formulă simplă.

Istoricul Theodor Mommsen, în secolul al XIX-lea, a văzut Principatul ca pe un sistem constituțional în care autoritatea imperială era încorporată formal în instituțiile republicane. El a introdus și ideea de diarhie, considerând că puterea era împărțită formal între Augustus, ca princeps, și Senat. Mai târziu, această interpretare a fost criticată pentru că punea prea mare accent pe latura juridică. Istoricii influențați de Ronald Syme au ajuns să privească Principatul mai degrabă ca pe o variantă de monarhie. Schimbarea de accent este importantă. Nu mai vedem doar instituții și reguli, ci și rețele de oameni, raporturi de forță, felul în care conducătorii interacționau cu comunitățile și foloseau prestigiul, banii și armata.

Actium și nașterea unei ordini noi

Drumul spre Principat trece printr-o victorie. După Bătălia de la Actium și înfrângerea lui Antoniu și Cleopatra, Octavian s-a aflat în poziția de a conduce întreaga Republică romană. Nu a făcut-o printr-o singură lovitură de teatru constituțional, ci prin câștiguri de putere succesive. A curtat Senatul și poporul, menținând cu grijă tradițiile republicane și aparența că nu urmărește nici dictatura, nici monarhia.

În august 29 î.Hr., i s-au acordat la Roma trei triumfuri pentru victoriile din Iliria, Grecia și Egipt. El și Agrippa au fost aleși consuli pentru 28 î.Hr. și au primit anumite puteri ale censorului, fără funcția însăși, mai ales pentru organizarea recensământului Romei. Toate acestea pregăteau scena pentru marele compromis din 27 î.Hr.

Pe 13 ianuarie 27 î.Hr., Octavian a simulat întoarcerea puterii depline către Senat și renunțarea la controlul direct asupra provinciilor și armatelor. Dar soldații activi și veteranii îi rămâneau loiali. Senatul a propus ca învingătorul războaielor civile să preia din nou comanda provinciilor. Sub aparența unei rugăminți, această propunere ratifica puterea lui extra-constituțională. Octavian a mimat reticența și a acceptat o răspundere de zece ani asupra provinciilor considerate tulburi. Odată cu ele, primea și controlul asupra majorității legiunilor romane.

Aici se vede mecanismul intim al Principatului. Senatul păstra controlul asupra unor provincii, ceea ce întreținea fațada republicană. Octavian, ca și consul la Roma, trimitea senatori în provinciile aflate sub comanda lui, pentru a administra treburile locale și a-i pune în aplicare ordinele. Provinciile din afara controlului său erau conduse de guvernatori aleși de Senat. Numai că, prin imperium maius, Augustus ajungea să dea instrucțiuni și edicte nu doar propriilor legați, ci și proconsulilor independenți din provincii aflate, nominal, sub control senatorial.

Pe 16 ianuarie 27 î.Hr., Senatul i-a acordat lui Octavian titlul de augustus. Era, un titlu cu autoritate religioasă mai degrabă decât politică și arăta că Octavian se apropia acum de divinitate. Tot Senatul i-a confirmat poziția de princeps senatus, membrul cu cea mai mare întâietate în Senat. În limbajul oficial, republica părea să respire încă. În realitatea puterii, se născuse deja altceva.

Masca republicană și autoritatea unui singur om

Până în 23 î.Hr., implicațiile nerepublicane ale înțelegerii din 27 î.Hr. deveniseră tot mai clare. După o boală gravă, Augustus a făcut un nou pas. La 1 iulie 23 î.Hr. a renunțat la consulat, dar a dorit să păstreze puterea consulară nu doar în provinciile sale, ci în întregul imperiu. A urmat un al doilea compromis cu Senatul, menit să înlăture confuziile și să formalizeze autoritatea sa legală de a interveni și în provinciile senatoriale.

Senatul i-a acordat o formă generală de imperium proconsulare valabilă în întregul imperiu, nu doar în provinciile sale. Mai mult, acest imperium a fost întărit în imperium proconsulare maius, ceea ce îi dădea lui Augustus o putere constituțională superioară tuturor celorlalți proconsuli. În cadrul aceleiași înțelegeri, a primit pe viață și puterea unui tribun, tribunicia potestas, deși nu titlul oficial. Aceasta îi permitea să convoace Senatul și poporul când voia, să supună afaceri dezbaterii, să se opună hotărârilor adunării sau Senatului, să prezideze alegeri și să vorbească primul la orice reuniune.

În cele din urmă, Senatul a decis că imperium proconsulare maius al lui Augustus nu înceta nici când se afla în interiorul zidurilor orașului. Până atunci, forțele armate din oraș fuseseră sub controlul pretorilor urbani și al consulilor. De acum, situația îl punea pe Augustus drept singura autoritate deasupra lor. Republica își păstra magistraturile; Principatul lua în stăpânire centrul puterii.

Sub acest Principat, în sensul său strict, realitatea politică a domniei autocratice a împăratului rămânea mascată cu scrupulozitate de formele și convențiile autoguvernării oligarhice moștenite din republică. La început, teoria presupunea că „primul cetățean” trebuia să-și câștige poziția extraordinară prin merit, așa cum Augustus își câștigase auctoritas-ul. În timp, propaganda imperială a construit o ideologie paternalistă: princeps trebuia să fie întruchiparea virtuților unui conducător ideal, precum clemența, dreptatea și conducerea militară.

Ceea ce se aștepta de la împărat putea varia de la o epocă la alta și de la un observator la altul. Dar, în linii mari, el trebuia să fie generos, fără a fi risipitor, să-și folosească și averea personală pentru jocuri publice, lupte de gladiatori, curse de care și spectacole artistice, pentru distribuții de hrană și pentru opere publice care ofereau lucru săracilor. Puterea Principatului nu era, așadar, numai o chestiune de legi și funcții. Era și o artă a prestigiului, a prezenței publice și a așteptărilor morale pe care societatea romană le proiecta asupra conducătorului ei.

Patronajul, bogăția și armata

Dacă vrem să înțelegem de ce Principatul a rezistat, trebuie privite trei legături esențiale: cu elitele, cu populația și cu armata. În lumea romană, patronajul era o relație de schimb între două persoane cu statut și resurse inegale. În vremea Principatului, cercetătorii au insistat asupra rolului său într-o societate ordonată și asupra legăturii dintre guvernare și oameni. În special patronajul civic pare să fi jucat un rol important în romanizarea Occidentului. Augustus a urmărit această poziție de „sursă ultimă a patronajului” pentru că ea întărea imperiul prin loialitate și printr-o identitate comună.

Puterea financiară a lui Augustus era fără egal, iar aceasta îi susținea patronajul. Cucerirea Egiptului ptolemaic i-a înlăturat datoriile financiare din timpul războaielor civile. Apoi a controlat direct Egiptul roman, le-a interzis senatorilor romani să călătorească acolo și a păstrat un control strâns asupra fiscalității lui foarte profitabile. Augustus a primit și titlul de pater patriae, „părintele patriei”, înscris în mai multe locuri din Roma, inclusiv în sălile Senatului din Forum Romanum. În cultura romană, tatăl, ca șef al casei, se bucura de mare respect, iar sursa arată că Augustus pare să fi preferat titlul de pater celui de patronus.

La fel de importantă a fost armata. Ascensiunea lui Augustus la putere și siguranța domniei sale s-au sprijinit pe loialitatea militarilor, obținută prin mijloace deliberate. Împărțirea administrării provinciilor cu Senatul a fost explicată prin faptul că el urma să se ocupe de provinciile mai dificile. Chiar dacă Senatul controla la început unele legiuni, Augustus a ajuns în cele din urmă să dețină controlul complet asupra armatei. Comanda militară a fost instituționalizată în chiar structura Principatului. Într-un stat născut din război civil, aceasta era cheia tuturor cheilor.

De la Augustus la un regim tot mai formalizat

Tiberius, asemenea lui Augustus, și-a dobândit puterile pe bucăți și ținea să sublinieze că rămâne „primul cetățean”. Sursa păstrează chiar o formulă atribuită lui, care arată perfect tensiunea dintre aparență și autoritate:

„a good and healthful princeps, whom you have invested with such great discretionary power, ought to be the servant of the Senate, and often of the whole citizen body”

În spatele acestor cuvinte, rolul de princeps se instituționaliza însă tot mai clar. Dio Cassius rezuma schimbarea spunând că Caligula „a luat într-o singură zi toate onorurile pe care Augustus le acceptase cu greu”. Ceea ce la Augustus fusese construit pas cu pas putea fi de acum preluat ca o poziție deja conturată.

O cotitură importantă a venit după căderea dinastiei iulio-claudiene în 68. Din 69, sub Vespasian, principatul s-a formalizat mai mult. Poziția de princeps a devenit o entitate distinctă în cadrul constituției romane, care rămânea formal republicană. Multe dintre așteptările culturale și politice ale epocii lui Augustus au supraviețuit, dar latura civilă a idealului augustan a cedat treptat în fața rolului militar al lui imperator.

Că legea romană nu oferea o schiță explicită pentru succesiunea împăraților sau pentru cine putea deveni princeps s-a văzut limpede odată cu prăbușirea dinastiei iulio-claudiene. Vespasian a încercat să dea o bază legală succesiunii sale, enumerând funcțiile și puterile moștenite de la Augustus, Tiberius și Claudius în lex quae dicitur de imperio Vespasiani. Din acel moment, domnia nu mai era extinsă, nici măcar în teorie, pe baza meritului sau a auctoritas-ului, ci pe o temelie mai fermă, care îi permitea lui Vespasian și împăraților de după el să-și desemneze moștenitorul fără ca acesta să-și câștige locul prin ani de succes și de favoare publică.

Sub dinastia Antoninilor, a devenit obișnuit ca împăratul să numească drept urmaș un om de succes și promițător politic. Mai târziu, unii cercetători au văzut aici un sistem ideal în care succesiunea la poziția de princeps se baza pe capacitate, nu pe ereditate. Sursa atrage însă atenția că istoriografia recentă respinge, în general, ideea că aceasta ar fi fost intenția împăraților înșiși. În acest răstimp, s-a produs și trecerea puterii către Commodus, primul fiu născut dintr-un împărat aflat deja pe tron care a moștenit astfel conducerea. Domnia lui de 12 ani a fost urmată de un război civil între generali rivali și apoi de ultima dinastie a Principatului, cea severă.

De ce a rămas Principatul o noțiune esențială

Istoricii de astăzi folosesc încă Principatul ca schemă de periodizare pentru prima fază a Imperiului Roman, de la Augustus până la încheierea Crizei secolului al III-lea. Chiar și așa, termenul poartă în el o dispută. Pentru unii, moștenirea lui Mommsen face noțiunea utilă, pentru că descrie felul în care puterea imperială s-a prezentat mult timp prin instituții republicane. Pentru alții, tocmai această bază juridică este înșelătoare și poate crea impresia greșită că în prima perioadă imperială ar fi existat mai multă libertate decât în realitate.

În lucrările moderne, accentul a căzut tot mai apăsat pe „Principatul augustan”, pe felul în care s-a format și a evoluat, mai degrabă decât pe opoziția rigidă dintre Principat și Dominat ca două constituții complet separate. Totuși, distincția a rămas puternică. În faza următoare, împăratul apare stilizat ca dominus, „stăpân”, iar cetățenii cu care împărțea, în limbajul constituțional, suveranitatea, devin supuși. Acest proces este adesea legat de Domițian, când forme orientale de domnie, precum dominus, au devenit curente, deși nu legale. Dar punctul exact al cotiturii nu poate fi stabilit limpede. O dezvoltare graduală a avut loc.

După Criza secolului al III-lea, care a adus imperiul aproape de colaps politic, Dioclețian a înlocuit principatul unei singure persoane cu tetrarhia. Odată cu aceasta, pretextul formelor republicane vechi a fost în mare parte înlăturat, stilul princeps nu a mai fost folosit, iar unitatea teritorială a imperiului a fost și ea afectată. Aici se vede, în sfârșit, ce fusese Principatul vreme de secole: o formulă de putere capabilă să țină împreună un imperiu uriaș, tocmai pentru că nu s-a prezentat de la început în numele gol al monarhiei.

Povestea lui este, în fond, povestea unei ficțiuni politice care a modelat lumea romană. Nu o simplă minciună, ci o convenție puternică, acceptată, negociată și refăcută din generație în generație. Augustus a înțeles că Roma, după războaie civile, nu avea nevoie doar de un stăpân, ci de un stăpân care să nu pară rege. Din această lecție s-a născut Principatul. Și din ea s-a născut, pentru multe secole, chiar forma imperiului roman.