Principatul de Capua și miza lui în sudul Italiei medievale

În 841, Capua a fost jefuită și aproape distrusă în întregime de sarazini aflați în solda lui Radelchis I de Benevento. Din acel dezastru începe, de fapt, marea poveste a principatului. Landulf I cel Bătrân și fiul său cel mare, Lando I, au ales atunci să întărească o colină din apropiere, la Triflisco. Acolo s-a ridicat „Noua Capua”, orașul de astăzi. Puține episoade spun mai limpede ce avea să fie istoria acestei puteri longobarde: lovită, mutată, refăcută și mereu obligată să se definească în raport cu vecini mai mari, cu împărați, cu Bizanțul, cu papalitatea și, mai târziu, cu normanzii.

Principatul de Capua a fost un stat longobard, iar mai târziu normand, din sudul Italiei, centrat pe orașul Capua. La început a fost un gastaldat, apoi un comitat în cadrul Principatului de Salerno. Independent de facto, a rămas însă nominal sub suzeranitatea când a Imperiului occidental, când a celui bizantin. Spre sfârșitul secolului al X-lea, a atins apogeul, ocupând cea mai mare parte a regiunii Terra di Lavoro. Iar sub monarhia siciliană, fostul principat a rămas una dintre cele două componente principale ale stăpânirii regale de pe continent, alături de Apulia.

Din ruină spre autonomie

Capua veche era un oraș cu rădăcini adânci, descris în surse drept cel mai mare oraș roman din sud. După epoca antică, a devenit centrul unui gastaldat longobard din cadrul ducatului de Benevento. Despre această fază se știu puține. Capua intră cu adevărat în istorie ca stat longobard în 839, odată cu asasinarea ducelui Sicard de Benevento. Landulf cel Bătrân și fiii săi au fost atunci partizanii lui Siconulf de Salerno.

Din conflictul dintre Benevento și Salerno a ieșit și noua poziție a Capuei. În 849, împăratul Ludovic al II-lea a pus capăt războiului civil hotărând împărțirea Beneventului în două principate distincte, Benevento și Salerno. În 851, ca parte a acestei împărțiri, Capua a fost inclusă în Salerno.

Dar Capua nu avea să rămână multă vreme o simplă piesă în ordinea altora. În 861, Pando de Capua, supranumit „cel Lacom”, a declarat Capua independentă de Salerno. Era un gest de afirmare politică, dar moartea lui, survenită în anul următor, a aruncat imediat comitatul într-o criză de succesiune. Fiul său a fost înlăturat de episcopul Landulf, care a unit astfel conducerea ecleziastică și cea seculară a regiunii. A fost un aranjament puternic, dar fragil.

După moartea lui Landulf, disputele au reizbucnit. Pandenulf, fiul depus al lui Pando, și Lando al III-lea, un alt nepot al lui Landulf I, au tras Capua într-un război civil. Salerno l-a susținut pe Lando. Benevento s-a aliat cu Pandenulf. A urmat o nouă criză de succesiune, iar în 887 Atenulf I s-a impus cu ajutorul lui Athanasie de Neapole. El nu a câștigat doar puterea. A schimbat ambiția politică a Capuei. De acum înainte, scopul era limpede: principatul trebuia să-și apere pretențiile de independență la fel ca Benevento și Salerno și să evite, pe cât posibil, repetarea vechilor crize.

Capua și Benevento, o unire cu pretenții mari

În 899, Atenulf I l-a înfrânt pe Radelchis al II-lea și a cucerit Benevento. A fost momentul în care Capua a ieșit din logica strict locală și a încercat să conducă un spațiu mai larg. Atenulf a declarat Capua și Benevento inseparabile și a introdus principiul co-guvernării: fiii puteau fi asociați de tați, iar frații puteau domni împreună. Formula a fost curând împrumutată și de Salerno.

Decizia nu era doar una dinastică. Era un răspuns direct la istoria violentă a succesiunilor din Capua. În locul unei singure transmisii a puterii, mereu contestabile, Atenulf a încercat să așeze autoritatea pe continuitate și asociere. L-a ridicat pe fiul său Landulf la rangul de co-principe și a construit alianțe cu statele grecești locale, mai ales cu Neapole și Gaeta. Aceste alianțe au fost continuate de succesorul său.

Atenulf a început și să pregătească recucerirea teritoriilor ocupate de musulmani în regiune. A murit însă înainte ca aceste planuri să ajungă la momentul lor decisiv, la bătălia de la Garigliano din 915. După aceea, Landulf a urmat în linii mari politica tatălui său. Și-a petrecut cea mai mare parte a carierei încercând să slăbească autoritatea bizantină din Apulia și Campania. Rezultatele au fost doar moderate.

Fiul său, Landulf al II-lea, a căutat alianțe împotriva Principatului de Salerno și a încercat să-l răstoarne pe Gisulf I, dar fără succes. Ca și tatăl său, a atacat posesiunile bizantine și, tot ca el, a întâlnit o limită clară: a fost înfrânt și silit să accepte suzeranitatea nominală a Bizanțului.

Aici se vede una dintre marile tensiuni ale istoriei capuane. Principatul avea voință politică, dinamism și ambiție. Dar se afla într-un sud italian împărțit între puteri concurente, unde niciun câștig nu rămânea necontestat. Capua putea cuceri. Putea uni. Putea revendica. Dar trebuia mereu să negocieze cu realitatea unei regiuni în care Bizanțul, principatele longobarde, statele de coastă și apoi normanzii se aflau într-un joc continuu de forțe.

Apogeul și fisurile puterii

Sub fiii lui Landulf al II-lea, uniunea dintre Capua și Benevento s-a rupt, deși cele două formațiuni au rămas legate din punct de vedere legal. Pandulf Cap de Fier conducea separat în Capua, iar Landulf al III-lea în Benevento. Totuși, Langobardia minor a fost unificată pentru ultima dată sub Pandulf Cap de Fier. După moartea lui Landulf al III-lea în 969, Pandulf a uzurpat partea fratelui său de la fiul acestuia. În 978 a devenit și principe de Salerno. Înainte de moartea sa, petrecută în martie 981, a obținut de la împăratul Otto I titlul de duce de Spoleto.

Pentru o clipă, Capua s-a aflat în centrul unei construcții politice de mare anvergură. Dar moștenirea lui Pandulf a arătat și fragilitatea acestui apogeu. Domeniul a fost împărțit între fiii săi: Landulf al IV-lea a primit Benevento și Capua, iar Pandulf al II-lea Salerno. La scurtă vreme, Benevento și Capua s-au despărțit și legal, iar sub Landulf al IV-lea Capua a rămas mult slăbită.

În anii 990, criza s-a văzut fără înfrumusețări. Un principe a fost asasinat, altul depus de împăratul Otto al III-lea, iar un al treilea îndepărtat de cetățeni. Pentru un stat care încercase să-și rezolve problemele prin co-guvernare și prin lărgirea bazei de autoritate, această succesiune de lovituri spune mult. Capua rămânea importantă, dar mecanismele puterii sale erau din nou vulnerabile.

Vechea dinastie a fost reinstalată în 1000, sub Landulf al VII-lea. El l-a numit pe fratele său, Pandulf al II-lea de Benevento, regent pentru moștenitorul său, Pandulf al II-lea de Capua. Astfel, Capua și Benevento au fost reunite pentru scurtă vreme pentru ultima dată.

În această etapă de declin, interesul principal al Capuei longobarde era controlul unui port, mai ales unul mare și important, precum Gaeta sau Neapole. Aici se vede din nou miza reală a politicii sale. Capua era o putere de interior. Pentru a domina mai eficient, avea nevoie de deschidere maritimă.

Pandulf al IV-lea și ultima mare încercare longobardă

Un nou moment de apogeu a venit sub Pandulf al IV-lea. El a domnit într-o perioadă agitată, fiind depus de două ori între urcarea sa la putere, în 1016, și moartea sa, în 1050. La început a fost aliat al bizantinilor și a rămas aliat cu ei împotriva tuturor vecinilor săi până la sfârșit.

Domnia lui a fost consumată de conflicte continue. S-a aflat în dispută cu Biserica, ai cărei episcopi și abați i-a tratat cu dispreț. S-a ciocnit cu ducatele de coastă, Neapole, Gaeta și Amalfi. Ținta sa era clară: voia să ofere Capuei un oraș-port. În această logică i-a depus atât pe Sergiu al IV-lea de Neapole, cât și pe Ioan al V-lea de Gaeta.

Dar politica ambițioasă a lui Pandulf al IV-lea s-a lovit de propriile ei limite. Caracterul său l-a împins curând într-un război cu Guaimar al IV-lea de Salerno. Acesta a obținut de la împăratul occidental depunerea lui Pandulf și i-a preluat posesiunile. În ciuda importanței strategice a Capuei în regiune, orașul a decăzut sub urmașii lui Pandulf al IV-lea.

A fost, în multe privințe, ultima mare încercare longobardă a Capuei de a dicta raporturile de forță din sud. Programul politic era coerent: alianță cu Bizanțul, control al coastelor, subordonarea vecinilor, afirmare prin putere princiară. Dar rezultatul a fost altul. În loc de consolidare durabilă, Capua a intrat într-o fază de slăbire care a deschis larg poarta unei noi elite.

Normanzii intră în scenă

În 1058, la un an după moartea slabului succesor al lui Pandulf al IV-lea, contele normand Richard de Aversa a cucerit Capua. Totuși, a lăsat orașul însuși sub controlul lui Landulf al VIII-lea încă patru ani. Gestul arată felul în care normanzii au avansat în sudul Italiei: energic, dar și atent la formele locale ale autorității.

Richard și-a sporit imediat prestigiul prin titlul princiar și prin teritoriul intrat sub stăpânirea sa. Odată cu Capua, a devenit vecin al papilor. A fost pe rând protectorul și susținătorul lor, apoi dușmanul lor. Ultimii ani i-a petrecut în excomunicare. La fel s-a întâmplat și cu fiul și succesorul său, Iordan I, care a desprins o bucată de teritoriu papal pentru a o adăuga principatului.

La moartea lui Richard, familia sa, Drengot, ajunsese la un prestigiu și la o putere comparabile cu cele ale familiei Hauteville. Diferența stătea în sfera de acțiune. Drengoții operau mai ales în raport cu Statul papal și cu Italia centrală. Capua normandă nu era, așadar, doar o cucerire. Era și o repoziționare strategică în marile echilibre ale vremii.

Totuși, după moartea lui Iordan I, principatul a decăzut repede. Între 1090 și 1098, orașul Capua a fost în mâinile lui Lando, un conte longobard ridicat de cetățeni împotriva tânărului Richard al II-lea. Acesta a fost reinstalat numai cu ajutorul celorlalți normanzi. De aici înainte, Capua a devenit dependentă de familia Hauteville și de ducatul ei, chiar dacă principii au continuat să încerce să influențeze alegerile papale și să acționeze ca protectori ai papalității.

Sursele în limba engleză adaugă un detaliu important pentru a înțelege această etapă. Puterea princiară normandă din Capua nu se sprijinea doar pe succesiunea principilor, ci pe un peisaj aristocratic mai larg. Ramuri secundare ale familiei Drengot au rămas importante prin conții de Caiazzo și Carinola, iar vechi linii comitale longobarde, precum conții de Aquino, au supraviețuit până la începutul secolului al XII-lea. Cu alte cuvinte, schimbarea de dinastie nu a șters vechea lume locală. A obligat-o să se reașeze.

Capua în noua ordine a regatului

Moartea lui Iordan al II-lea, în 1127, a schimbat din nou scara conflictului. Principatul a devenit obiectul dorinței lui Roger al II-lea, care în 1130 a unit domeniile siciliene și peninsulare ale familiei sale în Regatul Siciliei. Rezistența lui Robert al II-lea de Capua împotriva lui Roger al II-lea a făcut parte dintr-o confruntare mai largă: nu doar o dispută dinastică, ci o luptă pentru felul în care puterea aristocratică capuană urma să fie subordonată și reașezată în noul regat.

A urmat mai bine de un deceniu de război continuu între normanzi, principatele longobarde, Statul papal și Imperiul romano-german. În vara anului 1139, papa Inocențiu al II-lea a invadat regatul Siciliei cu o mare armată. La 22 iulie 1139, la Galluccio, papa a fost capturat de Roger al III-lea, fiul lui Roger al II-lea. Câteva zile mai târziu, prin Tratatul de la Mignano, papa l-a proclamat pe Roger al II-lea rex Siciliae ducatus Apuliae et principatus Capuae.

Acesta este unul dintre acele momente în care formula politică spune totul. Capua nu mai apare ca o putere izolată, luptând singură pentru porturi, vecini și succesiuni. Apare ca parte a unui regat, prinsă într-o nouă arhitectură de autoritate. Și totuși, nu dispare din istorie. Dimpotrivă, în deceniile următoare, fostul principat a continuat să structureze politica de pe continent sub numele de Terra di Lavoro. Stăpânirea regală de acolo s-a sprijinit tot mai mult pe reorganizarea comitatelor și pe coordonarea militară cu aristocrații locali, inclusiv cu comestabuli regali.

Chiar și supraviețuitorii vechii lumi princiare au fost reutilizați politic. Jonathan de Carinola, unul dintre ultimii membri importanți ai cercului Drengot, a fost restaurat ca și conte sub noua monarhie. Este un detaliu semnificativ. El arată că istoria Capuei nu se termină prin simpla înlocuire a unei familii cu alta. Ceea ce se schimbă este mecanismul puterii: de la principat autonom și concurent regional, la teritoriu integrat într-o monarhie care știe să selecteze, să păstreze și să refolosească elitele locale.

De aceea, Principatul de Capua contează dincolo de lista principilor săi. El a fost unul dintre laboratoarele politice ale sudului Italiei medievale. A trecut de la gastaldat la comitat, de la autonomie longobardă la unire cu Benevento, de la apogeu regional la slăbire, de la cucerirea normandă la integrarea într-un regat mai mare. În traseul lui se văd toate marile tensiuni ale regiunii: rivalitatea dintre principatele longobarde, presiunea Bizanțului, rolul papalității, ascensiunea normanzilor și formarea monarhiei siciliene. Iar faptul că numele său a continuat să organizeze politica continentală sub forma Terra di Lavoro arată că moștenirile istorice rezistă uneori mai mult decât statele care le-au creat.