# Peste 9.000 de oase de broaște din Britania romană ar fi fost adunate de ciufi de câmp într-o singură iarnă > Analiza a peste 1.600 de oase și dinți de la Bar Hill a identificat urme de digestie. Datarea cu radiocarbon indică secolul al III-lea d.Hr. Publicat: 10 noiembrie 2026, 15:44 · Actualizat: 10 noiembrie 2026, 15:44 · Autor: Andrei Dobrescu · Categorie: [Descoperiri](https://istoria.ro/articole/descoperiri/index.html.md) · Pagina web: https://istoria.ro/peste-9-000-de-oase-de-broaste-din-britania-romana-ar-fi-fost-adunate/ · Publicație: Istoria ![Situl arheologic de la Bar Hill](https://istoria.ro/wp-content/uploads/2026/11/oase-de-broaste-de-la-bar-hill-1024x683.jpg) Peste 9.000 de oase, aproape toate de broaște și broaște râioase, au fost descoperite într-un șanț de la Bar Hill, în Britania romană. Acumularea datează din secolul al III-lea d.Hr., de acum aproximativ 1.700 de ani, și ar proveni din vânătoarea păsărilor de pradă, probabil ciufi de câmp, pe durata unei singure ierni. Descoperirea a fost făcută în timpul săpăturilor din 2016-2018, conduse de Museum of London Archaeology (MOLA) și Headland Archaeology pe traseul șoselei A14, între Cambridge și Huntingdon. Cercetători de la Bournemouth University și MOLA au reanalizat oasele la aproximativ un deceniu după săpături, potrivit [La Brújula Verde](https://www.labrujulaverde.com/en/2026/11/the-1700-year-old-mystery-of-9000-frog-bones-in-roman-britain-solved/). Pentru stabilirea vechimii, trei oase de broască, provenite din cele două capete ale șanțului și din centrul lui, au fost trimise la laboratorul Higham al Universității din Viena. Datarea cu radiocarbon, metodă care folosește carbonul radioactiv păstrat în resturile organice, a dat trei rezultate ale căror intervale se suprapun în secolul al III-lea d.Hr. Studiul a apărut la 17 octombrie 2026 în revista Environmental Archaeology. Urmele de digestie și felul în care s-au fragmentat oasele susțin explicația păsărilor de pradă; identificarea ciufului de câmp rămâne o concluzie probabilă. ## Șanțul concentra cea mai mare parte a resturilor de animale mici Oasele erau strânse într-un singur loc, în principal într-un șanț puțin adânc, lung de aproximativ 20 de metri. Acesta se afla în centrul unei incinte din epoca fierului și fusese interpretat inițial ca parte a unei locuințe circulare. Din cele 12.683 de resturi de animale mici recuperate în întreaga așezare, 72% proveneau de aici. Bar Hill era o așezare din epoca fierului rămasă locuită în perioada romană. Se găsea la marginea regiunii Fens, câmpia joasă și mlăștinoasă din jurul golfului The Wash, pe coasta estică a Angliei. Cercetarea arheologică a însoțit lucrările de modernizare a șoselei. Descoperirea a atras atenția internațională în 2022. Specialiștii MOLA luau atunci în calcul mai multe explicații pentru concentrarea oaselor: - Moartea broaștelor din cauza frigului, în timpul hibernării în mâl. - O boală care ar fi afectat animalele. - Prinderea lor în șanț în timpul migrației. - Consumul broaștelor de către oameni. - Depunerea lor în cadrul unui ritual. ## Urmele de digestie au restrâns explicația la prădători După ce a aflat despre descoperire, Paul Clarkson, zoolog la Bournemouth University și coordonatorul studiului, a contactat-o pe Vicki Ewens, zooarheolog la MOLA, specialistă în resturile animale din siturile arheologice. Clarkson propunea o cercetare prin tafonomie, adică analiza transformărilor suferite de oase între moartea animalului și excavare. Metoda fusese până atunci puțin folosită pentru amfibieni. Oasele pot păstra tăieturi de cuțit, urme de foc, striviri sau modificări produse de acizii digestivi. Echipa a ales pentru analiză peste 1.600 de oase și dinți din pungile originale, provenite din părți diferite ale șanțului, fără să examineze întregul ansamblu. Dintre oasele lungi ale amfibienilor studiați, 85,9% aveau urme ale trecerii prin tubul digestiv al unui animal. Cercetătorii nu au identificat tăieturi de tranșare, arsuri ori alte semne de preparare pentru consum uman. Pentru identificarea prădătorului, autorii au comparat modul de fragmentare cu rezultatele unor cercetări anterioare. Au folosit îndeosebi studiile lui Peter Andrews, specialist în tafonomie la Natural History Museum din Londra și coautor al noii lucrări. Comparația a separat câteva posibilități: Stârcii cenușii, vidrele și șerpii de iarbă digeră amfibienii atât de complet, încât lasă puține fragmente care mai pot fi recunoscute. Păsările de pradă diurne sparg oasele mai puternic decât arată resturile de la Bar Hill. Bufnițele înghit prada întreagă și elimină apoi pe gură părțile nedigerate, sub forma unor cocoloașe numite ingluvii, în care oasele rămân relativ întregi. Ciuful de pădure, deși se odihnește și el în grupuri, este considerat în principiu improbabil: preferă copacii sau clădirile, iar zona nu mai era împădurită. Modelul de fragmentare de la Bar Hill semăna îndeaproape cu cel produs de ciuful de câmp, Asio flammeus, nu cu al celorlalte specii comparate. Unele oase de șoareci și de rozătoare din grupul șoarecilor de câmp prezentau însă o digestie mai puternică decât cea așteptată de la această pasăre. Autorii propun și prezența ereților vineți, Circus cyaneus, care folosesc adesea aceleași terenuri deschise pentru odihnă. ## Vârsta broaștelor indică un singur sezon de vânătoare Datarea plasează episodul la aproximativ 100 de ani după ordinul împăratului Hadrian de construire a zidului din nordul Britaniei. Pentru a restrânge durata acumulării, echipa a cercetat și vârsta la care muriseră broaștele. Broaștele continuă să crească pe măsură ce înaintează în vârstă, iar dimensiunea humerusului, osul brațului, permite estimarea vârstei. Cercetătorii au măsurat 179 de asemenea oase și le-au comparat cu cel al unui exemplar de Rana temporaria, broasca roșie de munte, de vârstă cunoscută, păstrat în colecția de la Bournemouth. Majoritatea aparțineau unor animale tinere, moarte în toamna sau iarna primului an de viață ori, cel târziu, în primăvara următoare. Distribuția vârstelor susține o singură iarnă de vânătoare. Observațiile din timpul săpăturii indică, la rândul lor, un singur episod de umplere a șanțului. Acoperirea rapidă cu pământ ar fi favorizat păstrarea oaselor. La suprafață, asemenea resturi sunt împrăștiate în câteva luni de râme și alte organisme din sol, iar aratul le afectează ulterior. ## Bălțile și pășunile ar fi atras păsările Explicația autorilor leagă acumularea de schimbările peisajului. În perioada romană, clima s-a îmbunătățit, iar nivelul mării a coborât cu aproximativ 1,5 metri. Retragerea apei lăsa bălți temporare care se uscau succesiv, potrivite broaștelor capabile să se înmulțească rapid și în număr mare. Defrișările pentru pășuni începuseră încă din epoca fierului. În perioada romană, împrejurimile Bar Hill erau în mare parte acoperite cu iarbă, un teren potrivit ciufilor de câmp, care vânează și se odihnesc pe sol, în spații deschise. Aceste păsări urmăresc sursele de hrană. Studiile de urmărire invocate de cercetători arată deplasări de peste 4.000 de kilometri la unele exemplare, o distanță mai mare decât cea dintre New York și Los Angeles. În anii cu puțini șoareci de câmp, prada lor obișnuită, ciufii pot trece la alte animale. Autorii sugerează că înmulțirea broaștelor ar fi putut atrage atât păsări locale, cât și exemplare aflate în trecere, care s-ar fi adunat pentru odihnă pe aceeași pajiște. „Nu se întâmplă des să poți vedea cum arăta trecutul unui sit arheologic din perspectiva unei bufnițe”, a observat Paul Clarkson, zoolog la Bournemouth University și coordonatorul studiului, în traducere. ## Păsările arată că acea parte a așezării era puțin circulată Ciufii de câmp și ereții vineți aleg locuri liniștite pentru odihnă și evită zonele frecventate de oameni, mai ales de cei însoțiți de câini. Dacă ei au produs acumularea, cercetătorii consideră că acel colț al așezării era puțin circulat în iarna respectivă. Explicația socotită mai probabilă este una sezonieră: zona ar fi putut servi drept culoar pentru animale domestice, folosit mai ales vara și rămas liber toamna și iarna. O altă interpretare, mai speculativă, propune evitarea locului din motive sociale, rituale sau din ambele categorii. Incinta din epoca fierului în care se afla șanțul fusese puțin folosită. În perioada romană, un mic cimitir a fost amenajat unde aceasta se suprapunea cu o incintă ulterioară. Autorii consideră fragmentare dovezile pentru o semnificație socială ori rituală a locului; două dintre morminte au fost datate între anii 200 și 410 d.Hr. Nu se știe de ce a fost umplut șanțul în secolul al III-lea, nici dacă locuitorii au observat umplerea și au ținut cont de ea. Rămâne necunoscut și dacă bufnițele aveau atunci aceleași obiceiuri ca astăzi, presupunere de care depinde întregul model al autorilor.