Pecenegii și lumea pe care au schimbat-o între Volga, Dunăre și Bizanț

În 29 aprilie 1091, la Lebunion, soarta pecenegilor s-a frânt într-o singură înfrângere. Armata bizantină, ajutată de cumani, a zdrobit coaliția pecenegă. După secole în care fuseseră o prezență apăsătoare între Volga, Nipru, Dunăre și Bizanț, oamenii aceștia ai stepei pierdeau lupta care îi scotea din joc ca forță independentă. Nu era doar sfârșitul unei campanii. Era sfârșitul unei puteri care mutase unguri spre Pannonia, ținuse în tensiune Kievul, tratase de pe picior de egalitate cu Constantinopolul și coborâse până la porțile capitalei bizantine.

Pecenegii au fost un popor seminomad turcofon, originar din stepele Asiei Centrale. În veacul al IX-lea au populat nordul Mării Negre, iar în secolele al XI-lea-al XII-lea au pătruns în Peninsula Balcanică. Sursele îi păstrează sub multe nume: Patzinaki în greacă, Bjnak sau Bajanak în arabă și persană, Bisseni, Bessi ori Pizenaci în latina medievală, besenyő în maghiară. Această risipire de nume spune, de fapt, un singur lucru: au fost destul de importanți încât să fie observați aproape pretutindeni în lumea dintre stepe, Bizanț și Europa răsăriteană.

Dar importanța lor nu stă doar în mișcarea lor pe hartă. Stă și în felul în care au schimbat mersul altora. Când sursele medievale vorbesc despre pecenegi, ele nu descriu o margine obscură a istoriei, ci una dintre forțele care au făcut și au desfăcut echilibre politice într-un spațiu uriaș.

Oameni ai drumului și ai pășunii

Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul îi descria limpede: o „populație nomadă, care se deplasa în funcție de ploi și de locurile de pășunat”. Formula are simplitatea unei observații practice, dar spune esențialul. Pecenegii trăiau într-o lume în care mișcarea era condiția supraviețuirii, iar stăpânirea spațiului însemna putere.

Nu erau însă niște rătăcitori fără ordine. Structura lor socială era cea tipică societăților de nomazi: o confederație de clanuri, organizată ierarhic, dar liberă să opereze independent. Constantin Porfirogenetul arată că teritoriul numit „Patzinakia” era împărțit în opt provincii, fiecare condusă de câte un principe, și că aceste opt provincii erau, la rândul lor, împărțite în patruzeci de districte conduse de lideri mai mici. Faptul că Bizanțul recunoștea liderilor confederațiilor tribale drepturi egale arată ceva important: pecenegii nu aveau un singur conducător suprem, iar împărații de la Constantinopol tratau cu fiecare conducător peceneg ca cu un stăpân de sine.

Sursele vorbesc și despre bogăția lor. De Administrando Imperio spune că erau bogați de pe urma controlului asupra rutelor comerciale și a negoțului de sclavi, blănuri și ceară. Asta înseamnă că puterea lor nu se sprijinea numai pe cai și pe arc, ci și pe poziția lor între lumi. Ei controlau treceri, drumuri, ape, margini de stepă și de pădure. Când o populație de acest fel se mișca, mișca odată cu ea și echilibrul politic.

Chiar numele lor a fost explicat în două feluri. O ipoteză îl leagă de un cuvânt din turca veche cu sensul de „cumnați” sau „clanuri înrudite”, adică „înrudit”. Alta a văzut în etnonim sensul de „pădurean”. Tocmai această a doua idee a fost pusă în legătură cu urmele lor toponimice, de la „Silva blacorum et bissenorum” din sudul Transilvaniei până la alte nume de păduri și sate care păstrează memoria pecenegilor.

Împinși din stepe, împingători de popoare

Istoria lor mare începe în stepele dintre Aral și Sîr-Daria, pe rutele comerciale care legau Asia Centrală de Europa răsăriteană. De aici, presiunea altora i-a pus în mișcare. În 860, triburile hazare și oguze, în alianță, i-au atacat pentru a-și proteja rutele comerciale. Pecenegii au trecut Volga și s-au așezat în zone locuite de unguri. Era una dintre acele deplasări care nu schimbă doar un hotar, ci rescriu geografia politică.

Au urmat ani de presiune și de înaintare. În 885 îi atacau pe unguri și îi împingeau spre vest. În 889 treceau granița hazară și se stabileau în Lebedia, una dintre patriile temporare ale ungurilor. Între 889 și 893 se mutau în Atelkuzu și dominau și stepele din zona Nipru-Don. În 894, aliați cu bulgarii, îi împingeau pe unguri din Atelkuzu dincolo de Carpați, pe teritoriul Ungariei de astăzi.

Aici se vede cel mai bine ce însemna, în Evul Mediu timpuriu, puterea unei populații de stepă. Pecenegii nu au doar propria lor istorie. Ei intră adânc în istoria vecinilor prin efectul mișcării lor. Țarul bulgar Simion s-a folosit de ei pentru a-i alunga pe unguri. Iar sursa spune limpede că au fost atât de eficienți, încât i-au determinat pe ungurii aflați în Atelkuzu să se strămute pe teritoriul unde este Ungaria.

Același tipar revine și în alte împrejurări. Când erau atacați, se mutau. Când se mutau, loveau. Când loveau, împingeau alte populații. Ei au trăit într-o lume a reacțiilor în lanț, unde fiecare deplasare producea o nouă presiune. De aceea, pecenegii au contat mult dincolo de numărul lor: pentru că au fost o verigă decisivă în seria marilor mutări de populații din estul și sud-estul Europei.

Bizanțul și arta de a cumpăra o primejdie

Pentru Imperiul Bizantin, pecenegii au fost când armă, când amenințare, când amândouă deodată. Constantinopolul îi privea ca pe o contrapondere la forța militară a țaratului bulgar. După ce îi învinseseră de câteva ori pe bulgari, pecenegii deveniseră o piesă importantă în politica externă a imperiului.

Felul în care Bizanțul i-a gestionat spune mult despre diplomația imperială. Potrivit lui Constantin al VII-lea, pecenegii își urmăreau politica de dominare și prin corespondență și cadouri. Imperiul îi încuraja să obțină pașnic bunurile de lux pe care altminteri le-ar fi luat ca pradă de război. Cu alte cuvinte, Bizanțul încerca să transforme o energie de jaf într-o relație controlată prin daruri, scrisori și servicii cumpărate. Iar aceste servicii, odată plătite, erau îndreptate împotriva dușmanilor imperiului.

Nu era o relație stabilă. În 917, pecenegii au fost incitați să atace Bulgaria, dar amiralul Romanus Lecapenus nu a reușit să-i transporte peste Dunăre. În același an, pe 20 august, pe râul Achebi, între Anhialos și Messembria, țarul bulgar Simion, aliat cu pecenegii, a înfrânt armata bizantină. În 934, pecenegii au fost aliați cu ungurii la invadarea Traciei bizantine. În 1027 atacau imperiul prin „vadul cumanilor”, iar în 1036 aveau loc trei invazii pecenege în Imperiul Bizantin. Sunt confirmate arheologic distrugerile de la Tulcea, Garvăn, Turcoaia, Capidava și Tzar Asen.

După 1045, relația s-a complicat și mai mult. Atunci, 20.000 de pecenegi conduși de Kegenes s-au stabilit în Imperiul Bizantin, în sudul Dobrogei și în nordul Bulgariei de astăzi. Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul i-a primit fiindcă se aflau în conflict cu tribul rival condus de Tyrach. Kegenes a fost botezat și a primit titlul de patrikios. Dar soluția imperială de a coloniza o parte a pericolului nu a eliminat primejdia. În 1046 sau 1047, împăratul a ordonat flotei să împiedice trecerea Dunării de către triburile lui Tyrach. Au fost trimise 100 de trireme. Și totuși, după cum notează Skylitzes, Tyrach a trecut ușor, deoarece „lipsea orice fel de pază”.

În deceniile următoare, pecenegii au ajuns la porțile Constantinopolului, în 1064. După dezastrul de la Manzikert din 1071, bizantinii au recrutat numeroși mercenari pecenegi, formând un regiment numit „Skythikon”. Dar aceiași pecenegi aflați în slujba lui Romanus V Diogenes au dezertat și l-au susținut pe sultanul Alp Arslan. În 1073, stratioții și locuitorii orașelor s-au răsculat împotriva politicii fiscale a împăratului Mihail al VII-lea și s-au aliat cu pecenegii stabiliți în imperiu în 1045, atacând împreună capitala.

Acesta este poate cel mai limpede adevăr despre relația dintre Bizanț și pecenegi: imperiul îi putea folosi, dar nu îi putea stăpâni pe deplin. O primejdie cumpărată rămânea, în ultimă instanță, o primejdie.

Kievul, Dunărea și cupa făcută din craniu

Dacă Bizanțul a încercat să-i manevreze diplomatic, lumea rusă i-a cunoscut mai ales ca adversari de frontieră. Cronicile îi menționează încă din 915 ca inamici ai slavilor răsăriteni, când cneazul Igor a încheiat un tratat de pace care stabilea frontiera între Don și Nistru. Dar pacea a fost doar un episod. Între 915 și 1036 au existat 16 războaie între pecenegi și Kiev.

În 944, pecenegii participau la campania lui Igor. În 968, Sviatoslav debarca în Delta Dunării în fruntea unei oștiri de 60.000 de ruși și nomazi și se confrunta cu 30.000 de bulgari. Un an mai târziu, în 969, pecenegii conduși de hanul Kura atacau Kievul, iar Sviatoslav se retrăgea. Tot în acel an, el îi respingea și reataca Bulgaria.

Momentul cel mai puternic din această încleștare vine în 972. Atunci, potrivit Cronicii Primare Ruse, pecenegii sub conducerea lui Kurca l-au atacat pe Sviatoslav și l-au omorât într-o ambuscadă pe Nipru. Detaliul a traversat veacurile tocmai fiindcă e brutal și exact: din calota craniană a cneazului Sviatoslav, pecenegii și-au făcut o cupă pentru băut.

În lumea stepelor, un asemenea gest ținea de logica războiului și a prestigiului. Pentru istorie, el a devenit semnul unei întâlniri fără milă între puterea sedentară și puterea nomadă. Nu întâmplător, după această perioadă, confruntarea cu pecenegii rămâne una dintre marile teme ale istoriei Kievului. În 993 există mărturii despre un atac peceneg la Pereiaslavl, iar numele orașului este pus în legătură cu amintirea înfrângerii pecenegilor. În 1036, pecenegii asediau Kievul, iar în 1037 Iaroslav respingea o armată pecenegă și construia catedrala Sf. Sofia pentru a comemora evenimentul.

După această lovitură, puterea lor în stepa pontică începea să slăbească. Sursa engleză rezumă limpede urmarea: după înfrângerea de lângă Kiev, hoarda pecenegă s-a mutat spre Dunăre, a trecut fluviul și a dispărut din stepele pontice. Nu au dispărut ca populație, ci ca stăpâni ai acelui spațiu.

Lovitura finală și lunga risipire

Ultimele decenii ale puterii pecenege au fost pline de raiduri, alianțe schimbătoare și încercări de a-și păstra locul într-o lume care se schimba. În 1085, sub conducerea lui Kutesk, liderul militar al pecenegilor din Moldova, are loc un raid la care participă moldovenii și rutenii, încheiat cu bătălia de la Oradea Mică, unde invadatorii au fost înfrânți. În 1087, sub conducerea lui Tzelgu, a avut loc un nou raid în Imperiul Bizantin, la care participau și cumani și unguri, terminat cu bătălia de la Cule. Tot în 1087, o alianță de pecenegi, cumani, valahi și bulgari a înfrânt la Silistra armata bizantină a lui Alexios I Comnenul.

Pacea încheiată de Alexios I în 1087 a recunoscut noua situație de la Dunărea de Jos, unde sursa română vorbește despre un stat peceneg. Această formațiune ajunsese în jurul anului 1087 sub dominația lui Tzelgu și se aliase cu regele ungur detronat Solomon, formând o coaliție antibizantină puternică.

Dar victoria nu a durat. La 29 aprilie 1091, la Lebunion, armata bizantină, ajutată de cumani, a învins coaliția pecenegă. Cumanii i-au împins pe pecenegi de la nord de Dunăre și le-au ocupat teritoriile din Crimeea. Sursa engleză merge mai departe și spune că pecenegii au fost anihilați ca forță independentă de armata combinată bizantino-cumană condusă de Alexios I Comnenos.

Nici atunci istoria lor nu s-a terminat deodată. În 1094 este consemnată prezența vlahilor călăuzind prin munți armata pecenegă. În 1096, o garnizoană pecenegă se lupta la Belgrad cu cruciații. În 1097 sunt menționate lupte între pecenegi din miliția bizantină și cruciați. În 1122, la Eski Zagra, pecenegii au fost înfrânți definitiv de bizantini în Bulgaria. Garda varegă și mercenarii conduși de Ioan al II-lea Comnenul au străpuns cercul defensiv format din căruțe și au masacrat oastea pecenegă.

După aceea, pecenegii apar tot mai des ca mercenari, coloniști sau urme onomastice, nu ca putere de sine stătătoare. În 1139 mai sunt menționați mercenari pecenegi în serviciul bizantin. În 1146 apar alături de secui în oastea regelui Géza al II-lea. În 1210-1213 sunt pomeniți alături de secui, români și sași în oastea condusă de comitele Joachim al Sibiului. În 1224, bula de aur Andreanum atestă existența vlahilor și a pecenegilor prin noțiunea geografică „silva blacorum et bissenorum”. Iar în 1260 sunt amintiți încă în oastea înfrântă a regelui Ungariei, alături de cumani, unguri, slavi, români și secui.

Urmele rămase pe pământul de la noi

Pecenegii au lăsat urme în spațiul românesc nu doar prin războaie, ci și prin nume de locuri, așezări și obiecte. În Dobrogea, în așezările fortificate și în mediul rural, au fost găsite pandantive foliforme tipice pentru ei, executate din bronz, în formă de frunză, prin ajurare. Sunt urme mici, dar concrete, ale unei prezențe care altfel apare mai ales în cronici și liste de campanii.

Mai rezistente decât obiectele au fost toponimele. Sursa română spune că singura regiune din Transilvania unde există o concentrare masivă de toponime de origine pecenegă se află în sud-est, în județele Brașov și Covasna. Cel mai important dintre acestea este chiar Brașov, pus în legătură cu termenul turcic Barasu, „apă albă”. Alături de el apar Arpaș, Avrig, Baraolt, Bățani, Biborțeni, Bögöz, Borcea, Racoș. Satul Firtușu din Harghita a fost denumit până în secolul al XV-lea Besenyo-falva sau Bezzenijofalwa, adică „satul pecenegilor”. Un Beșeneu, astăzi Pădureni, se află în județul Covasna, iar Beșenova, astăzi Dudeștii-Vechi, în Timiș.

Au rămas și alte denumiri geografice legate de pecenegi: Beșimbac, azi Olteț, Peceneaga, Pecineaga, pădurea Peceneaga, muntele Picineagul. Sursa atrage atenția că unele dintre aceste toponime pot fi de origine cumană, dar preluarea unora dintre ele de către sași arată că ele existau deja în secolul al XII-lea, înainte de stabilirea cumanilor în regiune.

În timp, integrarea pecenegilor în armatele feudale a dus la abandonarea modului de viață nomad. Aici se află adevărata lor dispariție istorică. Nu într-un singur câmp de bătălie, ci într-o absorbție lentă. La sud de Dunăre, sursa engleză spune că și-au pierdut identitatea națională și au fost asimilați mai ales de români și bulgari. În regatul Ungariei s-au așezat comunități importante. Iar în documente, în nume de locuri și în memoria cronicilor, pecenegii au rămas mult după ce încetaseră să mai fie stăpânii stepelor.

Așa se încheie povestea lor. Cu un popor seminomad venit din Asia Centrală, devenit pentru câteva veacuri o putere de care au trebuit să țină seama bulgarii, ungurii, Kievul și Bizanțul. Cu o forță care a mutat hotare și populații. Și cu o dispariție care nu a însemnat uitare, fiindcă urmele ei s-au prins de drumuri, de păduri, de cetăți și de nume de locuri. În istoria Europei răsăritene, pecenegii au fost una dintre acele puteri care nu au ridicat monumente durabile, dar au schimbat direcția lumii din jurul lor.