Ostsiedlung, colonizarea spre est care a schimbat Europa Centrală și de Est

La mijlocul secolului al XII-lea, drumul spre răsărit nu mai era doar o linie de frontieră. Deodată, el a devenit un traseu al așezării. Nu armatele împăraților otonieni și salieni au dat tonul acestei schimbări, spun sursele, pentru că expedițiile lor punitive din secolele al XI-lea și al XII-lea nu au dus la o așezare importantă la est de Elba și Saale. Schimbarea a venit altfel: prin grupuri de coloniști, adesea invitate, conduse de un lokator, un intermediar care știa drumurile, împărțea pământul, organiza deplasarea și ridicarea noilor sate și orașe.

Aceasta este povestea Ostsiedlungului, „așezarea în Est”, termenul folosit de istoriografia germană pentru migrația medievală timpurie și medievală clasică a etnicilor germani și pentru germanizarea unor regiuni populate de slavi, baltici, uralici și latini. Mișcarea a cuprins teritorii întinse: mai ales zonele aflate la est de Saale și Elba, dar și Austria Inferioară, Stiria, Polonia, Boemia, Moravia, Prusia, Transilvania și alte părți din Europa Centrală și de Est. Nu a fost o simplă mutare de populație. A schimbat structuri sociale, forme de așezare, drept, limbă, viață religioasă și economie. Iar ecoul ei s-a auzit până în secolul al XX-lea.

Frontiera care nu stătea locului

Înainte ca valurile mai mari de coloniști să pornească spre est, lumea de dincolo de Elba și Saale era deja o margine neliniștită. În timpul perioadei migrațiilor din secolele al IV-lea și al V-lea, popoarele germanice au preluat controlul asupra unor părți ale Imperiului Roman de Apus, iar zonele din Europa de Est și din estul Germaniei de astăzi, locuite anterior de germanici, au fost ocupate de slavi. Din această reașezare a lumii s-a născut o frontieră fluidă, unde dominația politică, loialitățile și credința se schimbau greu și adesea cu violență.

Sub Carol cel Mare au fost create mărci de frontieră, teritorii menite să apere marginea estică a Imperiului Franc. Acolo avea să se desfășoare mai târziu o parte importantă a Ostsiedlungului. Dar scopul inițial nu era trasarea unei granițe etnice sau lingvistice între germani și slavi. Dimpotrivă, așezarea slavă a continuat în Turingia și nordul Bavariei, iar unii slavi au ajuns până în bazinul Rinului.

După împărțirea Imperiului Carolingian, Francia de Est și apoi Sfântul Imperiu Roman au continuat tradiția mărcilor de frontieră. Regii au încercat să-și mențină autoritatea prin campanii repetate. Dar controlul asupra teritoriilor cucerite era nesigur. Răscoala slavă din 983 a avut urmări grave. Slavii polabi din Billung și din Marca de Nord s-au răzvrătit împotriva stăpânirii politice și a misiunii creștine a Imperiului. Zona dintre Elba și Marea Baltică a rămas apoi sub controlul triburilor polabe, necolonizată și necreștinată până în secolul al XII-lea.

Tocmai aici se vede limpede de ce sursele separă cucerirea militară de colonizare. Puterea se putea impune pentru un timp. Așezarea stabilă era cu totul altceva.

Prinți, lokatori și chemarea pământului

Majoritatea coloniștilor nu au pornit ca parte a unui plan unic și centralizat. S-au deplasat individual, în etape diferite, pe rute diferite. Mulți au fost încurajați și invitați de prinți locali, de seniori regionali, de duci, conți, margrafi și, mai rar, de regi. Acești stăpâni aveau teritorii întinse, din care numai o parte mică era arabilă și aducea venituri modeste. De aceea au oferit privilegii considerabile noilor veniți: pământ, statut juridic mai bun, obligații bine fixate și moștenirea gospodăriei.

Rațiunile erau în primul rând economice. Colonizarea promitea dezvoltare prin agricultură, comerț și minerit. În unele locuri, prinții au mers până la a îndepărta populații deja așezate pentru a face loc coloniștilor germani. Dar etnia, arată sursele, nu era criteriul exclusiv al recrutării. În Evul Mediu, ceea ce conta era forța de muncă, priceperea tehnică și cunoștințele agricole.

Aici intră în scenă lokatorul. El nu era doar un ghid. Organiza publicitatea pentru noua așezare, transportul, echiparea, defrișarea, împărțirea pământului, ridicarea satelor și, uneori, întemeierea orașelor. Contractele lui stabileau drepturile și obligațiile atât pentru el, cât și pentru noii coloniști. Din acest amestec de interes economic, inițiativă locală și expertiză practică s-a născut marele avans spre est.

Sursele leagă această mișcare și de contextul general al Evului Mediu înalt. Între secolele al XI-lea și al XIII-lea, populația regatului Germaniei a crescut de la aproximativ patru la douăsprezece milioane de locuitori. În același timp, terenul arabil s-a extins în interior, în dauna pădurilor. Chiar și așa, noile posibilități nu absorbeau toată presiunea demografică. La aceasta se adăuga surplusul de fii ai nobilimii care nu moșteneau proprietăți și își căutau șansa în regiunile periferice ale Imperiului.

Sate noi, orașe noi, o altă ordine

Ostsiedlung nu a însemnat doar mai mulți oameni, ci și o altă geometrie a lumii. În zonele de așezare au apărut sate noi, ogoarele au fost împărțite altfel, iar orașele au căpătat drepturi care le făceau atractive și puternice. Peisajul cultural creat atunci, spun sursele, se păstrează în multe locuri până astăzi.

Creșterea numărului de orașe a dus la ceea ce sursa numește „urbanizarea Europei Central-Estice”. Au existat desigur și înainte târguri și așezări slave fortificate, cu suburbii comerciale. Dar de la sfârșitul secolului al XII-lea se vede o accelerare clară. Orașele întemeiate sau reorganizate în timpul Ostsiedlungului au primit drept urban german, care le oferea drepturi administrative și judiciare largi. Orășenii erau persoane libere, aveau drepturi de proprietate și țineau de jurisdicția orașului. Piețele deveneau permanente, iar comerțul se muta din ritmul periodic al târgurilor într-o viață urbană continuă.

Forma acestor orașe era adesea planificată. Străzi principale, axe care se intersectau, piață centrală, desen geometric. Uneori orașul nou apărea lângă unul vechi, iar urmele etapelor succesive s-au păstrat chiar în nume precum Orașul Nou și Orașul Vechi. Între diferitele modele juridice, legea de la Lübeck și legea de la Magdeburg au avut cel mai mare rol. Prima a servit în secolele al XIII-lea și al XIV-lea drept model pentru aproximativ 100 de orașe din aria comercială a Mării Baltice. Legea de la Magdeburg s-a răspândit în Brandenburg, Saxonia, Lusatia, Silezia, Boemia de nord, Moravia de nord, în statul Ordinului Teutonic și dincolo de aceste regiuni.

În mediul rural, schimbarea a fost la fel de adâncă. Terenurile agricole au fost împărțite în Hufen, iar satele mai mari au înlocuit tipul mai vechi de sat mic, cu patru până la opt ferme. În Silezia, întinderea terenului cultivat s-a mărit masiv de-a lungul secolelor, iar în multe regiuni silesiene suprafața arabilă a crescut de șapte până la douăzeci de ori în timpul Ostsiedlungului.

Cu noii coloniști au sosit și sisteme noi de taxare. Dijma veche a wenzilor era o taxă fixă, în funcție de mărimea satului. Dijma germană depindea de recolta efectivă. De aceea, în timp, de pe urma coloniștilor se puteau încasa taxe mai mari, chiar dacă în primii ani uneori erau scutiți parțial.

Ce au adus cu ei coloniștii

Colonizarea a însemnat și un transfer de tehnici, ritmuri de muncă și forme de viață. Perioada caldă medievală, începută în secolul al XI-lea, a favorizat agricultura prin temperaturi medii mai ridicate. În acest context, progresul tehnic a contat enorm: mori, sistemul cu trei ogoare și extinderea cultivării cerealelor au susținut creșterea populației.

Flemingii și olandezii au avut un rol important mai ales în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Erau căutați în așezările din estul Elbei pentru priceperea lor în ingineria hidraulică. Au drenat terenuri prin rețele de șanțuri mici care conduceau apa spre canale principale, de-a lungul cărora treceau și drumurile dintre ferme. În 1159/60, de pildă, Albert Ursul a acordat coloniștilor olandezi dreptul de a prelua foste așezări slave. Cronica slavă a lui Helmold de Bosau notează acest moment:

„Finally, when the Slavs were gradually dispersing, he (Albrecht) sent to Utrecht and the Rhine region, and also to those who live by the ocean, who under the power of the sea had suffered, the Dutch, Zealanders and Flemings, where he attracted a lot of people and let them live in the castles and villages of the Slavs.”

Slavii foloseau pluguri și unelte agricole înainte de venirea coloniștilor germani. Totuși, noii veniți au adus pluguri mai grele și mai eficiente. La mijlocul secolului al XIII-lea, la est de Elba s-a introdus sistemul cu trei ogoare, care cerea plugul greu cu cormană, capabil să întoarcă brazda adânc. Schimbarea nu a fost una pur tehnică. Ea a influențat dimensiunea și forma parcelelor, favorizând câmpurile lungi, dreptunghiulare, mai potrivite pentru întoarcerea unui plug greu.

Meșteșugurile s-au schimbat și ele. Oalele slave cu fund plat au fost înlocuite treptat sau completate de forme noi, ca borcanele rotunjite, și de procedee de ardere dură care au îmbunătățit calitatea ceramicii. Până la sfârșitul secolului al XII-lea, acest tip de ceramică se răspândise la est de Elba. În secolul al XIII-lea, în Pomerania se producea pe scară largă, iar cuptoarele de tip tunel au făcut posibilă producția de masă.

Și arhitectura s-a schimbat. Sorbii de la est de Elba construiau mai ales case din bârne. Coloniștii germani, în special cei veniți din Franconia și Turingia, au adus tehnica Fachwerk, construcția cu schelet de lemn, economicoasă și stabilă, care permitea clădiri cu mai multe niveluri. Din întâlnirea celor două tradiții s-a născut un tip nou de casă, păstrat încă în regiunea numită astăzi Umgebindeland.

Boemia, Prusia, Transilvania

Ostsiedlung nu a avut aceeași formă peste tot. În unele locuri a însemnat sate și orașe noi. În altele, întărirea unei rețele urbane deja existente. În altele, o prezență germană mai ales urbană și administrativă.

În Boemia, condițiile pentru așezarea germană au fost pregătite de întărirea influenței germane în secolele al X-lea și al XI-lea. După crearea episcopiei de la Praga în 973, subordonată arhiepiscopiei de Mainz, această influență a crescut. Mai târziu, comercianți, mineri, agricultori și călugări germani s-au așezat în țară. Târgurile de la Praga atrăgeau negustori din toată Europa, iar germanii ajungeau să alcătuiască aproape un sfert din populația orașului. Bretislav al II-lea le-a acordat privilegii importante, printre ele dreptul la autoguvernare sub magistrați aleși de ei și dreptul de a trăi sub lege germană.

În 1196 sunt atestate primele sate germane din valea Egerului, Penerit și Neudorf. În 1219, Litoměřice a fost primul oraș german căruia i s-au acordat privilegiile legii de la Magdeburg în Boemia. În secolele al XIII-lea și al XIV-lea, până la unul din șase coloniști germani a mers în Boemia. Totuși, sursele subliniază că Boemia nu a fost niciodată complet germanizată, iar cultura cehă a supraviețuit.

În Prusia și în Baltica, rolul Ordinului Teutonic a fost decisiv. Statul teutonic a luat naștere în contextul cruciadelor nordice și a încurajat așezarea germanilor în regiuni slab populate. Cei mai mulți s-au îndreptat spre orașe precum Graudenz, Elbing și Riga, dar au întemeiat și multe așezări rurale. Ordinul a ridicat castele și alte fortificații pentru a-și consolida stăpânirea. În Prusia răsăriteană, germanizarea a fost puternică; în Livonia, în schimb, populația germană a rămas redusă, fiind formată mai ales din administratori ai Ordinului și negustori ai Ligii Hanseatice din orașele de coastă.

În Transilvania, așezarea germană s-a produs în cadrul Regatului Ungariei. În 1149, Géza al II-lea a invitat coloniști germani în sudul Transilvaniei. Sursele scrise îi numesc „Flamands”, „Teutons” și „Latins”. Termenul „Saxons” apare în 1206 și devine termenul oficial în 1231, desemnând un statut juridic, nu o naționalitate. În 1224, Andrei al II-lea a emis o cartă care fixa îndatoririle și drepturile germanilor din regat: taxe, serviciu militar și găzduirea regelui și a dregătorilor săi, în schimbul dreptului de a-și alege independent preoții și oficialii, al scutirii negustorilor de taxe vamale și al interdicției ca un străin să primească sate sau domenii în pământul german.

Asimilare, memorie și răsturnare

Ostsiedlung nu a fost un proces simplu, cu o singură direcție. Așezarea a deschis procese de asimilare care au durat secole și au mers în ambele sensuri. În unele locuri, comunități slave au adoptat treptat cultura germană. În altele, coloniști germani au fost asimilați de majoritatea locală. Polonizarea coloniștilor germani din Cracovia și Poznań a durat aproximativ două secole. Sorbii au asimilat și ei coloniști germani, deși, în același timp, mici comunități sorabe au fost absorbite de lumea germanofonă din jur.

Nici raportul cu populația locală nu a fost uniform. În Pomerania și Silezia, migranții germani nu s-au așezat în vechile sate slave sau poloneze, ci au întemeiat altele noi pe pământuri date de duci și de clerul monastic. În mărcile de la vest de Oder, wenzilor li s-a făcut uneori loc cu forța, iar satele au fost refăcute de coloniști, chiar dacă numele slave s-au păstrat adesea. În alte regiuni, cooperarea dintre elitele germane și cele slave a fost reală. Istoricii spun limpede că discriminarea împotriva wenzilor nu făcea parte din conceptul general al Ostsiedlungului.

Urmele cele mai rezistente au rămas în limbă și în numele locurilor. Schimbul lingvistic dintre germană și limbile slave a fost intens. Orașe, sate, hotare, obiecte și expresii au trecut dintr-o limbă în alta. Toponimele slave au fost preluate pe scară largă în estul german, ușor adaptate, recunoscute prin terminații precum -ow, -vitz, -witz sau -in. Noile sate primeau frecvent nume germane terminate în -dorf ori -hagen în nord și -rode ori -hain în sud.

Mișcarea a încetinit după anul 1300. În secolul al XIV-lea s-au mai întemeiat puține așezări noi cu participare germanofonă. Sursele leagă această frânare de mai mulți factori: deteriorarea climei de la începutul „Micii Epoci Glaciare”, criza agrară de la mijlocul secolului al XIV-lea și prăbușirea demografică provocată de ciuma din 1347. Ostsiedlung este considerat un fenomen pur medieval, încheiat la începutul secolului al XIV-lea. Dar urmările lui au depășit cu mult Evul Mediu.

În secolul al XX-lea, povestea lui a fost revendicată politic. Relatările despre Ostsiedlung au fost exploatate puternic de naționaliștii germani, mai ales de naziști, pentru a susține revendicările teritoriale ale Germaniei și o presupusă superioritate germană. Apoi a venit răsturnarea. După Primul Război Mondial, pierderea unor teritorii estice de către Germania și Austria a făcut ca mulți germani din est să devină cetățeni ai altor state. După cel de-al Doilea Război Mondial, procesul s-a inversat radical la est de Oder. Între 1944 și 1950, germanii au fost alungați și deportați din mai multe state devenite comuniste. Limba și cultura lor s-au pierdut în majoritatea regiunilor afectate. Excepțiile au rămas în părți din estul Austriei și mai ales în estul Germaniei, la vest de Oder.

Aici se vede, poate cel mai clar, de ce Ostsiedlung contează. A început ca o mișcare medievală de așezare și transformare economică. A lăsat în urmă sate, orașe, legi, biserici, piețe, tehnici și nume de locuri. A modelat Europa dintre Baltică și Carpați timp de secole. Și tot ea a devenit, mult mai târziu, obiect de dispută, ideologie și, în cele din urmă, de ruptură istorică violentă.